Ziua cascadelor (Muntii Piatra Mare)

Dimineața începuse zorită, cu o lumină de răsărit parcă nițel grăbită să se reverse peste liniștea orașului. Și, spun drept, văzut din grădina micului meu apartament de la parter, Otopeniul pare mai degrabă un sat decât o urbe, iar liniștea nopților e dintre acelea care au născut veșnicia. Alarma care suna m-a ridicat repede din pat și gândul m-a purtat înainte, anticipând ziua care abia începea. Am deschis laptopul să mai arunc o privire peste harta traseului și am verificat mental dacă n-am uitat nimic: rucsac, bocanci, haine de schimb, mâncare, aparat foto, telefon. Totul era pregătit.

Pe la șase jumătate eram deja pe drum, tuspatru combatanții turei de o zi. Destinația: Piatra Mare. Pe la nouă ne opream lângă Dâmbu Morii, gata să pornim la deal, făcând ultimele ajustări: bocancii, rucsacii, bețele de trekking. Am pornit cu elan pe drumul forestier care urcă spre canionul Șapte Scări, depășiți doar de un ATV și un SUV care zoreau în sus. Un dram de emoție se cuibărise în inima mea, căci nu mai fusesem niciodată în canion și mă întrebam în gând dacă scările nu vor fi fiind mai înalte decât teama mea de înălțimi.

La intrarea în canion am descoperit cu mirare că avem de plătit o taxă. Chiar în potecă e ridicată o căbănuță care e și punct de taxare – 10 lei de fiecare trecător. Poate că grupurile mai mari or fi având reducere – n-am observat. Am gândit atunci că vreo primărie a descoperit o modalitate simplă de a face bani și chiar mă pregăteam să comentez despre asta. Dar am văzut că primim și brățară de acces, cu serie unică, ceea ce sugera că mai sus există cineva care verifică. S-a apropiat de noi un salvamontist care ne-a întrebat unde mergem, dacă știm traseul si ne-a dat indicații foarte bune despre dificultatea urcușului si durata lui până la cabana Piatra Mare. Mai sus, în canion, am văzut că scările metalice sunt noi și excelent întreținute, panourile informative în vreo cinci limbi erau și ele la locul lor, un tânăr ne aștepta la prima scară ca să ne îndrume în caz că era nevoie, existau si lucrări de protejare a canionului de colmatare cu bușteni și roci, iar marcajele erau proaspete și dese – imposibil să te rătăcești. De aia spun aici: bravo primăriei Săcele, căci ei sunt cei ce au proprietatea pădurilor de acolo. Plătești, ce-i drept cam piperat, dar se vede mâna gospodarului care se preocupă să ofere ceva pentru banii pe care îi încasează.

Canionul în sine a fost spectaculos. Dintre cele șapte scări una a fost mai înaltă și mai dificilă, dar nu într-atât încât să sperie pe cineva care are un dram de inimă în piept. Pereții de stâncă, înalți și netezi, amplifică sunetul apei care curge cu vuiet în câteva cascade, dând senzația pericolului – de fapt nici o clipă nu te afli în primejdie, dar la ieșire ai sentimentul unei victorii personale, pe care totuși nu îndrăznești s-o clamezi cu voce tare. Poteca șerpuiește în sus, deschizându-se către lumina verde a pădurii, dându-ți prilej să chibzuiești la caraghioasele temeri care ne străbat uneori.

Deasupra pădurii, străbătând prin frunzișul pădurii de foioase amestecate cu brazi și molizi, soarele ne însoțea ziua cu o lumină plină de optimism – părea că așa va rămâne toată ziua. Noi munceam tot mai greu, transpirând pentru fecare metru câștigat pe înălțime. Am ieșit în golul alpin chiar în fața cabanei, neașteptat de apropiată de marginea pădurii și cam neprimitoare pentru drumeți: n-am văzut nici o sală de masă unde să poți intra – clădirea micuță cred că nu poate adăposti decât puțini turiști și mai degrabă pentru odihnă decât pentru a-i hrăni. Am mâncat pe platoul de lângă cabană și am plecat mai departe, grăbiți de norii care acopereau treptat cerul, scuturându-se peste noi preț de câteva minute.

De la cabană vârful Piatra Mare n-a fost greu de atins –  în mai puțin de un ceas am fost acolo. De sus am avut o priveliște superbă asupra Țării Bârsei, cu Brașovul în prim-plan, văzut pe sub plafonul de nori. Spre sud se vedea Predealul la poalele încă înzăpeziților și înnoraților Bucegi, iar către răsărit Ciucașul își arăta silueta Țigăilor Mari. Cât admiram panorama au început să se audă tunete spre vest și ne-am gândit că ne-ar șade bine cu drumul, precum oricărui călător.

Coborârea trebuia să ne ducă spre cascada Tamina, însă chiar la capătul drumului forestier, cam pe când ne întrebam dacă nu cumva am ratat-o, a pornit o altă cascadă, de sus. Ne-a plouat cu găleata, apă amestecată cu grindină măruntă, iar frunzișul crud al câtorva carpeni tineri nu avea cum să ne fie de pavăză. Crezusem cu toții că va fi o răpăială scurtă, dar după vreo zece minute de răbdat am decis să coborâm prin ploaie și să căutăm adăpost, pe care l-am găsit din fericire pe terasa unei cabane aflate la o sută de metri de noi. Ne-am mai zvântat, am mâncat câte ceva și am așteptat să se oprească potopul. Un ceas de mers pe drumul forestier ne-a adus înapoi în DN1, încheind glorios ziua cascadelor izvorâte din piatră și din cer.

Fotografii și hartă

PS A doua zi aveam să mai “admir” o cascadă, tot de sus, izvorând de la vecinul de deasupra. 

Marţi, 7 octombrie 2014 - 21:38 
Afisari: 1,765 


sorin.sfirlo..