Zile de salbaticie in Muntii Vrancei (Muntii Vrancei)
La sfarsit de august, cand e tare frumos sa pornesti pe meleaguri neumblate, am avut bucuria de a-l insoti pe Ioan
( http://ioanstoenica.wordpress.com/) in tura de descoperire (pentru ca multi dintre noi am fost acolo pentru prima oara) a Muntilor Vrancei. Ne-am pornit din Bucuresti de cu vreme, vineri seara pe la 6, urmand sa ne grupam in capatul satului Coza, comuna Tulnici, unde aveam sa si campam. Drumul pana in Coza a fost... odihnitor; am recuperat in cele 4 ore in care Victor a condus ca vantul si ca gandul toate noptile nedormite in ultima saptamana:) Odata ajunsi la capat de sat, soferii au decis sa riste trecerea paraului Coza si s-au aventurat pe o portiune de drum destul de accidentat pentru a ne scuti de o ora de mers cu rucsacii in spinare. Ioan tintise deja locul de campare asa ca n-am orbecait prea mult prin intuneric; am montat corturile repejor si ne-am pus pe dormit, povestit sau admirat cerul, dupa caz:)
Dimineata am cercetat imprejurimile, am schimbat cateva cuvinte cu oamenii ce-si duceau animalele spre pajisti si am pornit la drum.

Iata-ne pe noi, cei 16 muschetari, surprinsi si tag-uiti de insusi organizatorul turei:

Am inceput sa ma obisnuiesc cu bagajul minimal (si rucsacul meu de 22l asemenea), astfel incat am renuntat la prea multe haine de schimb (nu si la pelerina de ploaie) si am atasat salteaua autogonflabila si sacul de dormit in exterior. Daca as mai porni o data pe traseul asta in aceleasi conditii, nu as renunta la batoanele cu cereale si la o portie generoasa de alune si fructe confiate. Mi-au lipsit.

Pornim pe traseul marcat cu banda rosie si trecem de cateva ori raul Coza pana ce ajungem in zona numita La Stramtura (poate din cauza dificultatii cu care se traverseaza zona cand debitul raului e de la normal in sus: Ioan a trecut pe aici prin apa pana la genunchi iar Stefan, Andrei si Maria au improvizat niste podete pe timp de iarna ca sa nu fie nevoiti sa se descalte). Noi insa am topait in voie de pe un mal pe altul.

Ne indreptam apoi catre padurile de poveste ale Cozei, nu inainte de a admira cateva aflorimente (zone in care structurile de roci si minerale sunt vizibile la suprafata):

Portiunea aceasta de urcus e scurta, dar solicitanta.


Ceea ce ne asteapta merita tot efortul: poieni intinse, carari largi si umbrite si un luminis de toata frumusetea:

... care in octombrie anul trecut arata cam asa, vazut de Ioan:

Drumul prin zona asta a fost, asa cum bine a remarcat Ioan, ca o plimbare in parc. Efortul pe care a trebuit sa-l depunem ca sa inaintam a fost minim, asa ca am avut ocazia de a discuta in voie si de a ne cunoaste mai bine. Am trecut cu bagare de seama pe deasupra unor caderi de apa care probabil arata foarte spectaculos in perioade ploioase insa nici acum, pe seceta, n-au fost de lepadat.

Dupa o ora jumatate de la plecare am intalnit o casuta la vederea careia multi dintre noi am oftat: trecerea timpului si lipsa consolidarii si-au pus amprenta pe ea in mod vizibil.

O lasam si noi in urma si ajungem la scurt timp intr-un alt luminis, de data asta cu deschidere spre culmile si vaile din imprejurimi si loc de popas.


De aici pana la stana Carnituri indicatorul arata 2h; noi am ajuns insa ceva mai repede fiindca, din nou, drumul a fost usor si prietenos.


Ne-am mai permis o pauza de respiro deasupra stanii Carnituri in jurul pranzului, dupa care am urmarit drumul prin padure si implicit punctul rosu care ne-a condus spre ultimul loc in care vom gasi apa astazi, nu departe de stana Vidreni (1280m). Bun prilej de a ne reface proviziile si de a ne pregati pentru urcusul ce ne asteapta.








Spre Golul Roibului, zona aflata la 1460m altitudine, unde urma sa campam, suntem insotiti de niste buni cunoscatori ai locurilor acelora care insa n-au ramas cu noi decat de-a lungul cararii. Cand am inceput ultima portiune de urcus i-am lasat in urma, jucandu-se:)



Caldura incepe sa isi faca simtita prezenta atat prin uscaciunea de care
ne miram la tot pasul (nu am vazut iarba verde decat razlet) cat si
printr-o stare de toropeala care pe mine m-a cam doborat la un moment
dat, cand am iesit de sub umbra binefacatoare a padurii.

Ajunsi in sa, ne-am minunat de vastitatea Muntilor Vrancei, pe care nu ii credeam atat de intinsi si de bine impaduriti. Sunt intr-adevar niste locuri putin umblate, poate cele mai salbatice in care am fost pana acum, si nu cred ca m-as indura sa bat cararile astea singura, cum a facut Ioan in repetate randuri. Trebuie sa fii bun prieten cu ursul ca sa ai spatele asigurat pe-aici:)

Am campat repede si n-am stat prea mult pe ganduri cand ni s-a propus sa ne indreptam spre un mic varf care se vedea in departare, dincolo de o fasie de padure (spre nord), la capatul unei creste ca o coama de balaur. N-aveam idee cum o sa fie traseul pana acolo dar nici griji prea multe nu ne-am facut. A fost poate nesabuita poate decizia de a pleca incaltata in sandalele mele Teva, cam prea moi pentru un asemenea sir de catarari si descatarari, insa nu mi-a parut rau. Parca am simtit muntele mai aproape prin talpa lor subtire:)

Toata distractia asta minunata ne-a tinut cam o ora, timp in care ne-am cocotat pe unde am vazut cu ochii, ne-am folosit de pietrele destul de solide ca sa nu alunecam (prea mult) pe iarba foarte uscata (cu aderenta inselatoare) si la final am strigat in cor “This is Vrancea!” pe varful Gurguiata (cel ascutit) la 1448m altitudine.

Ne-am intors la timp pentru un asfintit superb, o supa delicioasa si o serie de povestiri cu talc a la Ioan, cu nelipsitele (cand e Vlad cu noi) bancuri si cu o vaga urma de regret ca noaptea asta ne descurcam fara foc de tabara si cantec de chitara.

Dimineata m-am asteptat la un super-rasarit pe care nu l-am primit. Cel putin nu la 6:) Soarele s-a aratat timid pe la 7 dintr-o patura groasa de nori care prevestea... ce altceva decat o zi frumoasa si racoroasa, numai buna de continuat traseul spre varful Cristianu (triunghi rosu).



Am pornit la 9 iar prima oprire (dupa un drum destul de sustinut prin padure, cu multe crengi in ochi si coborari semi-spectaculoase) a fost in preajma izvorului La Uluce, unde ne-am bucurat de o vizita-surpriza:)



La 11:20 eram deja in golul Cozei; de aici am coborat prin saua Geamana (o zona deschisa dinspre care privelistea e fermecatoare) spre golul Cozei.



Credeam ca am vazut ce era mai frumos pana acolo, dar ma inselasem: ne-am intors pe curba de nivel inapoi La Uluce si am pornit, udati de cateva picaturi de ploaie, spre Turnurile Cozei, un loc care m-a surprins, m-a bucurat si m-a fermecat intocmai ca varful Gurguiata din ziua precedenta. Turnurile sunt un ansamblu de martori de eroziune (roci cu o structura mai dura, probabil sisturi, marne si gresii, care nu au fost spalate odata cu depozitele calcaroase din jur) iar zona e cu atat mai spectaculoasa cu cat se deschide mai mult spre imprejurimi: nesfarsite vai impadurite, pe care noi le-am gasit imbracate in voaluri fine de nori si ceata, privelisti la vederea carora am tot simtit nevoia sa ma frec la ochi ca sa stiu ca nu visez.



Ne-am catarat atat cat am putut, ne-am fotografiat si ne-am bucurat din plin de privelisti, apoi am continuat drumul (destul de greu de gasit la intrarea in padure) spre stana Carnituri.

Coborarea prin padure a pus cateva semne de intrebare genunchilor unora dintre noi insa farmecul umbrisului in prag de toamna ne-a mai alinat durerea:)



Am trecut din nou pe langa casuta parasita si iata-ne iar in micul canion La Stramtura, care arata de data asta cu adevarat impresionant, scaldat in lumina blanda si in culorile bogate ale asfintitului.





La intoarcere ne-am gasit tabara invadata de o turma de cotropitori pasnici cu ai caror paznici ne-am imprietenit pe data:)




Am plecat inainte de 7 din Coza sperand sa ne mai regrupam cel putin o data pe drumul de intoarcere ca sa iesim din masini (unde nu ne mai era la fel de bine dupa asa niste zile pline de frumusete); ne-am pierdut repede insa unii de altii in vartejul traficului.

Ce ne-a ramas in minte, dincolo de impresiile frumoase din tura, e dorinta de a ne reintalni pe munte (a se vedea promptitudinea cu care s-a regrupat mare parte din echipaj in noua tura propusa de Ioan:D) si bucuria de a ne fi petrecut doua zile la sfarsit de vara colindand unii din cei mai salbatici si surprinzatori munti ai nostri: Muntii Vrancei.
Miercuri, 19 septembrie 2012 - 10:25