Zapaciti si rataciti dar fericiti (Muntii Piatra Mare)

Sâmbăta ce a trecut, împreună cu cel mai vechi prieten și cu cel mai tânăr văr al meu am pornit parțial voioși - parțial curioși în ceea ce trebuia să fie o tură plăcută și plină de frumos, doar era tura de inițiere a vărului meu. Născut ca și mine la câmpie dar crescut numai acolo, nu apucase să dea nas în nas cu muntele decât în mediul alienant și comercial al stațiunilor de schi sau de petrecere unde se duc oamenii "la munte" ignorând complet că sunt "pe munte". 

Cu o zi înainte fusesem la Decathlon și cumpărasem echipament aproape complet pentru puștan (trece într-a unșpea). Ca mai toți din generația lui (mai ales că era ceva ce făcea în primul rând de dragul meu) nu s-a extaziat prea tare dar a urmărit cu atenție explicațiile mele. Încă nu îmi dau seama dacă este cu adevărat foarte inteligent sau foarte șmecher. 

Gara de nord, R3001, Florile de Colț prezente la apel, noi - strecurându-ne printre ei găsim trei locuri libere, din păcate la capătul vagonului, toate în linie. Cei doi parteneri de tură cad rapid într-o moțăială intermitentă care îi face inutilizabili pentru vreo formă de dialog. Eu nu pot să dorm în tren. L-am redescoperit după ani de zile în care am fost sclavul mașinii personale iar acum savurez fiecare călătorie, aș putea spune, chiar cu nesaț. În general nu mă simt în largul meu în grupuri mari de oameni, în forfotă și în mulțime dar în tren, deși e aglomerat de cele mai multe ori, mă simt chiar bine. În primul rând toată lumea e așezată - ceea ce face deja lucrurile mai simple pentru că așa vânzoleala se reduce la momentele dinaintea și de după opririle în gări. În al doilea rând în trenurile cu montaniarzi lumea e civilizată în cea mai mare parte. E drept că de la Ploiești am avut parte de un grup de adolescenți cu hormonii agitați care vorbeau cam tare dar probabil că și ei îndeplinesc un rol în tabloul unei călătorii cu trenul. Cum cei doi tovarăși (ce cuvânt frumos și nevinovat!) o țineau una pe-a lor cu picoteala mi-am petrecut vremea într-un mod foarte plăcut: peoplespotting, mai pe românește: uitatul la lume. E o ocupație foarte distractivă, chiar dacă nu tot ce vezi îți lasă o impresie plăcută. Bunăoară doamna care s-a urcat la Ploieși, probabil os de republicană cum i-e urbea. Ajunsă în vagonul nostru împreună cu soțul, un om pe cât de transpirat pe atât de blajin, se și repede ca o acvilă către o munțomană care ațipise cu picioarele pe scaunul dinaintea ei și o interoghează cu o voce de precupeață: "Ai bilet și pentru picioare?", după care caută participarea și sprijinul publicului clamând retoric: "așa ceva chiar nu se poate, e peste măsură, dom'le", un domn care probabil avea și el acasă același model de soață, mormâie "așa,așa!" (probabil din obișnuință). Doamna, prinde momentul și își cheamă soțul "Gigi dragă, vino încoace că sunt locuri." Al patrulea război mondial era cât pe-aci să se poarte între doamna revoluționară și un ciuf cârlionțat, și buimac...asta dacă nu ar fi sărit repede prietena munțomanei cu picioare obosite și n-ar fi oferit două locuri pentru apărătorii bunelor moravuri, filiala Ploiești. 

Scena m-a amuzat și m-a întristat aducându-mi aminte că sunt parte a unui popor care a fost înșelat atât de mult încât nu mai consideră vorba bună o opțiune. N-aveam însă cum ști că munțomana cu ciuf cârlionțat va juca peste câteva ore un rol interesant în povestea noastră.

Ajunși la Predeal intrăm în rutina cu care vechiul meu prietenul meu m-a obișnuitde când merg cu el pe munte: uitase să ia ceva de acasă, de data asta au fost doar niște șervețele, altă dată au fost niște bandaje elastice, altă dată a fost pașaportul (lipsă observată la vamă). Mare zăpăcit, dar o inimă și mai mare!

Urma să traversăm Piatra Mare de la Sud la Nord. Taxiul ne-a lăsat mai sus de cabana Cioplea, unde se termină asfaltul, sau cum ne-a explicat taximetristul, la vilele lui Măgureanu "ăla de la SRI", de altfel un amănunt pe care orice împătimit de munte îl va pune într-o cutiuță a minții pe care scrie "de uitat cât mai repede". Vreme bună, drum ...ei, nu chiar întins dar nici de rupt pingelele. Răcoarea, aerul curat, razele jucăușe ale soarelui și cioflăitul bocancilor noștri prin noroiul lăsat de ploaia din ajun au fost fundalul unei conferințe inopinate despre deliciile literaturii americane moderne, accentul căzând pe categoriile distopică și apocaliptică. Am aflat cu această ocazie că "World war Z" și "I am Legend" au la bază niște cărți destul de bine scrise și că, bineînțeles, acestea din urmă n-au mai nimic de-a face cu filmele. Tind să cred că așa este pentru că vechiul meu prieten scrie cel mai puțin citit dar cu siguranță cel mai bine documentat blog de literatura SF și fantasy din România. Micul meu văr (cu două capete mai înalt ca mine) a fost tot timpul într-un extaz bine ascuns: să gâfâi pe munte ascultând detalii despre tehnica scrisului de romane distopice este probabil dorința cea mai fierbinte a unui copil crescut cu Pokemoni și jocuri pe calculator.

Savantul discurs a fost întrerup de imaginea fantastică a unui căprior care a fugit speriat de noi peste potecă. Fragmentul de secundă în care mișcarea prin care și-a ridicat capul mi-a atras privirea a fost fabulos: în pădurea răcoroasă, între trunchiuri drepte întunecate, un ciob de iarbă verde nu mai mare de un pas. În mijlocul lui, spălat de unica rază de lumină pătrunsă prin coroana deasă, ireal de auriu, cu eleganța pe care numai natura o poate da simplității, căpriorul, însăși definiția perfecțiunii, a privit pentru o fărâmă de timp în direcția noastră și ne-a împietrit de încântare. N-am fost la o liturghie mai adevărată în vreo catedrală mai frumoasă în viața mea. Cred că e momentul în care vărul meu a înțeles puțin din nebunia omului de munte. 

Ne-a luat câteva momente până să fim în stare să deschidem gura și am făcut-o numai pentru a ne spune unul altuia cât de mult nu ne vine să credem că am fost acolo.

Căpriorul ne-a atras parcă atenția că pășim în alt tărâm decât cel în care curg zilele noastre de obicei. Poate a vrut să ne spună să ne deschidem inimile și ochii și să ne lăsăm cuprinși de ceea ce se petrecea în jurul nostru. Se petrecea...al dracului de bine: în nici 10 minute huruitul agasant al unui detașament de ATV-uri ne-a readus în starea de ființe scârbite și dezamăgite, de parte a unei specii care se îndreaptă spre auto-nimicire în fum de eșapament străduindu-se cu disperare să trăiască o viață care nu e a lor. M-am gândit atunci că poate scrierile astea distopice și apocaliptice sunt nu profeții despre viitor ci o istorie avant la lettre. 

Când ultima moleculă de zgură ne părăsise plămânii am început urcușul. Numai bine, începuse și căldura, așa că am tras de noi înșine și unul de altul până la Poiana Stânii unde am întârziat nițel cât să se cocoațe unii pe stânci iar ații să își adune plămânii de pe jos. Un factor motivant (pentru unii din noi) a fost și o urmă proaspătă de urs proțăpită fix în mijlocul potecii, noroc că mergea în sens opus. 

Între timp, vraja căpriorului se stinsese iar vărul meu făcea cunoștință cu crampele musculare. Ce era mai greu însă trecuse așa că am urcat în continuare pe lângă stâni până în coama Pietrei Mari unde o echipă de vaci și cai testau calitatea ierbii. Din urmă ne-a ajuns o cățelușă pe care o văzusem urcând împreună cu un mic grup ce venise dinspre Tamina. După ce managerul echipei de testeri ne-a sigurat că n-are câini iar bărbatul din văr-meu s-a arătat spunându-ne că dacă tot am venit până aici vrea să ajungă pe vârf...acolo ne-am dus. Ne-au prins din urmă și cei trei, erau 2 băieți și-o fată. Unul din băieți era fratele fetei iar celălalt era priceput la ierburi.

Ne-am unit și am pornit apoi ușor spre cabană. Era destul de ceață mai jos de vârf dar după vreo 10 minute s-a risipit, numai bine, cât să dăm nas în nas cu o turmă de oi și vreo 6 câini. Cățelușa care venise cu noi s-a ascuns în spatele nostru și am trecut cu toții cu bine de câini, cu tot cu bodogănela ciobanului: " nu se vine domn'e cu câinii aicea!". Ca stăpân de câine mă simt nițel ofensat când aud așa ceva dar pe de altă parte munții ăștia deși sunt ai noștri ai tuturor, parcă sunt ceva mai mult al lor, cei care trăiesc acolo și își câștigă pâinea trudind pe ei. Cât timp ne înțelegem însă e totul bine.

Cabana, la fel de frumoasă ca întotdeauna, ne aștepta cu ciorbă fierbinte. Cei doi bulgări de zăpadă cu colți erau la locul lor, punând-o în gardă pe cățelușa care ne jurase fidelitate după primul sandwich. 

Nu e nimic pe lumea asta ca ciorba pentru un ciorbagiu. Am primit extazul aburind cu plăcerea unui împătimit și nu mi-aș fi ridicat nasul din castron până la sfârșit dacă la un moment dat o tânără foarte atrăgătoare, îmbrăcată cu un trening destul de mulat pe trup nu ș-ar fi împins zulufii în cadrul ușii să ne întrebe dacă avem cumva apă în plus. I-am spus să întrebe cabanierul. Uimirea și bucuria s-au putut citi pe fața ei în momentul în care a exclamat: "A! deci e bar aici?!", după care s-a întors să își strige prietenul (un malac bine clădit): "Turturel, haide că au!". Ei bine, nici măcar o scenă de suprarealismul ăsteia nu m-a făcut să ma opresc din mâncat, doar mi-am ridicat privirea și ciulit urechile.

La plecare am luat apă de la izvorul de langă și când să ne întoarcem la cabană de cine dăm? Ciuful adormit și prietena ei săritoare + un băiat. Întreb în glumă dacă s-a trezit, schimbăm politețuri după care vorbim de trasee. Inițial am vrut să coborâm pe la peștera de gheață, ulterior, crampele vărului m-au făcut să iau în calcul drumul familial dar ciuful adormit a emis un "Vaaai, da' de de ce să nu mergeți pe la peșteră că aveți timp și e păcat!" M-am uitat la vărul meu. Pe fața lui de adolescent începuseră să își facă loc trăsăturile unui bărbat. Am hotărât atunci să pornim spre peșteră. Cu povești frumoase despre diverse personaje din jocurile pe computer am ajuns destul de repede la peșteră. Cam pompoasă denumire pentru o fantă verticală de nici 50cm lățime. Veni, vidi, hai că pierdem trenul! Am pornit vitejește, tot înainte. Până să îmi dau seama că drumul corect e înapoi am făcut un kilometru spre Săcele. Cu sudălmile de rigoare, ne-am întors la răscruce și am pornit pe PR spre Dâmbu Morii. Primii 15 metri a fost bine, până am pierdut marcajul. Nici acum nu știu exact dacă am fost eu băbălău sau dacă țapinarii chiar au tăiat copacii cu marcajele. După cum ziceam, la nici 15 metri de la răscruce am intrat într-o zonă în care începuseră exploatarea forestieră. Poate de nervi că iar văd păduri tăiate, poate pentru că eram prea atent să nu mă împiedic în crengi, am pierdut marcajul. Cu tot cu GPS n-am fost în stare să îl regăsesc, deși la un moment dat am părăsit șleaul forestier și am pornit perpendicular pe traseul marcat. Am mers 100 de metri în plus față de ce îmi arăta GPS-ul și tot n-am dat de el. Să îmi fie învățătură de minte! Cum eram deja pe șleaurile făcute de țapinari am hotărât să mergem pe ele. Numai bine a început ploaia care a adus noroiul de pe drum la consistența smântânii încât am ajuns la Dâmbu Morii murdari ca niște groștei. Înainte cu vreo 2km însă, ne-am întâlnit cu un arab naturalizat aici care venise cu familia să vadă Canionul Șapte Scări, făcuseră deja vreo 2km pe drumul forestier așa că la auzul veștii că nu merg pe valea cea bună i s-a luminat privirea, mai avea nițel și ne pupa. Trăsese, vezi doamne, femeia de el, să facă ceva mișcare și omului îi părea rău să-și consume baclavalele pe coclauri.

La ora la care am ajuns noi în Dâmbu Morii nu mai erau autobuze spre Predeal așa că am început să ne facem strategii pentru ia-mă-nene. Am privit cu tristețe trenul de 19:30 trecând pe lângă noi cu cele 3 vagoane roșii și ne-am pregătit sufletește pentru o așteptare serioasă la ocazie și una plictisitoare la gară pentru trenul de 21:00. Dar n-a fost să fie așa. Într-un tur de forță, îngerul unuia dintre noi, după ce toată ziua se scobise în nas, ne-a scos în cale un domn fain din Breaza care ne-a luat pe toți trei în mașină deși eram murdari ca naiba. Mai mult, a dat bice așa de bine pe serpentinele lui Huidu că am ajuns la Predeal înaintea trenului, cu 2 minute. 2 minute de care a avut nevoie doamna de la ghișeu ca să ne vândă 3 bilete (a trebuit să dea un telefon, între timp eu tropăiam de nervi). Am prins trenul dar n-am mai prins locuri, deși am plătit bilete la preț întreg, trăiască CFR! Noroc cu un nene din Craiova, fost ceferist. Venea cu "fomeia" de la Tușnad și ne-a lăsat la ei în compartiment la clasa I ...până la Sinaia, unde au urcat oamenii care aveau locurile respective. Au urcat și Florile de Colț care au început pelerinajul dus-întors prin tren, deși le spusesem că nu mai sunt locuri de niciun fel. 

Cu poveștile bătrânului ceferist, storcindu-ne de pereți când vreo doamnă mai sănătoasă era podidită de nevoi biologice, cu o gașcă de prichindei care veneau de la Târgu Mureș energizați de câștigarea unei cupe la minibaschet, când în fund pe culoar, când sprijiniți de geam, am ajuns în grafic la București. Așa am terminat o zi obositoare dar frumoasă în care vărul meu cel mic a fost inițiat în plăcerile și chinurile muntelui....ah! și pentru a nu-și ieși din mână, bunul meu prieten a reușit o premieră: uitând de obicei acasă câte ceva, de data asta și-a uitat/pierdut în pădure un băț de trekking. Dacă îl găsește cineva, să îl țină: bățul ăla știe multe despre literatura distopică.    

Luni, 8 iulie 2013 - 18:08 
Afisari: 5,242 


conashdixit