Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Noiembrie 2020
LMMJVSD
1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30

Decembrie 2020
LMMJVSD
123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031

Online

Voluntar in Carpati

Homepage

Lista de discutii

VREI SĂ NE’NTÂLNIM SÂMBĂTĂ SEARA? (Episodul 2) (Muntii Bistritei)


                                                       ARMINDENI CU „ HAI PE MUNTE!“                                                                  

                                                        (Munții Bistriței, 1-3 mai 2009)


   Explorez site-ul carpați.org hrănindu-mi sufletul cu imagini și jurnale. În sinea-mi încep să devin uneori cârcotaș. Mă irită denumirea de R.T. dată aici jurnalelor de călătorie. Totuși, aceste scrieri, pe lângă informații documentare asupra traseelor mai exprimă și trăirile personale ale autorului; consider că denumirea de R.T. (în speță, raport de tură) este cât se poate de nepotrivită. Raport de tură, este „scriereaˮ prin care patrula de miliție aducea la cunoștința șefilor că în timpul serviciului lor nu s-a întâmplat nimic, sau s-a întâmplat următorul lucru ... ; raport de tură era cel pe care-l întocmeam eu, mecanicul de locomotivă, la ieșirea din serviciu prin care comunicam colegului meu comportarea tehnică a locomotivei sau, uneori, la C.F.R. se mai întocmeau acele „rapoarte de eveniment“ prin care se aduceau la cunoștință probleme în legătură cu siguranța circulației ori, pur și simplu, în unele cazuri, pentru a-ți „turna‟ colegul din altă ramură care te nemulțumise. Deci rămân la părerea mea: „jurnal de călătorieˮ și nu „raport de turăˮ (prescurtat R.T.).Așadar citind jurnale și privind la fotografii am simțit nevoia să știu câte ceva și despre autorul lor, deci am început a răscoli și secțiunea „membriˮ. Curiozitatea mă îndeamnă să aflu câți moldoveni, dar mai ales câți ieșeni, sunt pasionați de munte, în speranța de a lua legătura cu ei pentru a ne cunoaște. Și iată că în lista cunoștințelor mele virtuale își fac apariția: ciobotarum (Mihai Cibotaru), claudiuis (claudiu Bârliba), aaron (Radu Zabulică), satov (Mihai Diac), dany (Enache Dan), Tudor Ghioc ... .

   Prin comentarii la jurnale sau mesaje transmise pe „privatˮ începem, încet-încet, să stabilim o legătură. Pe 12 iulie are loc prima întâlnire a câtorva carpatiști din Iași, la inițiativa lui Mihai Cibotaru și iată-ne, la început mai puțini apoi tot mai mulți, constituiți în grupul „Hai Pe Munteˮ sau, mai pe scurt, H.P.M., denumire aleasă de Mihai la care aderăm toți cu entuziasm.

   Hazliu mi se pare primul meu contact cu Mihai Diac. Trebuia să ne întâlnim la „Minervaˮ. Cu vocea-i baritonală mă întrerupe când încerc, la telefon, să-i dau semnalmentele după care să mă recunoască și-mi spune că cel mai înalt om ce-l voi vedea la locul întâlnirii (o stație de autobuz) sigur este el. Și într-adevăr când îl văd mă dumiresc asupra cauzei apariției găurii în stratul de ozon. Tot Mihai Cibotaru stabilește, iar noi suntem întru totul de acord, ca în fiecare miercuri să ne întâlnim la o bere (întâlnire ironic denumită mai târziu „ședință“) unde să discutăm despre munte, să facem planuri pentru noi ieșiri. Mihai, un ambițios constructiv, dorește să nu rămânem doar un grup anonim de iubitori ai muntelui ci să ne facem cunoscuți pentru a ne promova idealurile noastre. Și așa se formează un comitet de inițiativă, cu Mihai Ciobotaru, Ionuț Cristache și Ionuț Toncu în componență, care reușește să materializeze ideea consumându-și energia în „chinurile faceriiˮ și astfel apare la 14 ianuarie 2008 Asociația de Turism Montan „Hai Pe Munteˮ-Iași, având personalitate juridică. Totodată apare și site-ul www.haipemunte.ro prin care ... ieșim în lume.Și se pleacă la prima acțiune intitulată (ironic, poate) „Unu Mai muncitorescˮ (denumire cam cu iz socialist, după părerea mea, dar esența era apolitică: iubirea de munte). Tura urma să aibă următorul itinerar: cabana Zugreni - vârful Pietrosul Bistriței - mănăstirea Piatra Tăieturii - Panaci. Prin urmare se dă „sfoară în țarăˮ despre inițiativa noastră și se stabilește locul de întâlnire la cabana Zugreni, pe valea Bistriței, în dimineața zilei de 1 Mai urmând ca fiecare, pe cont propriu, să caute a ajunge la întâlnire.Și vine lume multă! Din Iași, Galați, Brăila, București, Bistrița, Cluj.Noi ieșenii alegem două variante: o parte merg cu microbuzul lui Petrică, iar restul, acolo mă număr și eu, merg cu trenul la Vatra Dornei. De aici ne mai având răbdare să așteptăm autobuzul contactăm „rechinul“ care bântuie prin autogară și ajungem puțin după ora 11.00 la locul de contact. Trăiesc bucuria reîntâlnirii cu mai vechile mele cunoștințe din Leaota: Kya și Alois de la Brăila, Xemax de la București dar și cu alte nume de rezonanță printre carpatiști precum Costel Ciapci și Băltărel de la Galați. Deasemenea am prilejul de a cunoaște alți împătimiți de munte cu care luasem sau nu legătura pe internet: Iuliu de la Bistrița, love_alpin (Adrian Morariu) de la Vatra Dornei, Sasha din București și pe toți ceilalți participanți, al căror nume nu am reușit să le memorez, nu mai puțin importanți pentru mine. Ieșenii să mă scuze că nu le pomenesc numele (unele, totuși, vor apărea pe parcursul prezentului jurnal) pentru că (nu-i așa?) întâietate au oaspeții care ne-au onorat cu prezența lor. Așadar să începem cu prima zi.

   

     1.VINERI  

   Așadar contactul fiind stabilit, cam pe la 1130 ne urnim la drum cu intenția declarată ca tabăra de noapte s-o instalăm în Poiana Prislop după ce vom fi trecut vârfurile Bogolinul și Pietrosul Bistriței. Vremea este închisă; doar rar minuscule pete de azur apar sporadic prin spărturile negurilor.

/Armindeni/05-img_1146.jpg


   Ne înșirăm pe poteca ce ocolește prin nord perimetrul cabanei urmând în aval malul drept al Bistriței cam vreo sută de metri după care cotim brusc spre vest și, urmărind canalul betonat amenajat pe locul fostelor Toance, ajungem la locul generator al unei cantități impresionante de adrenalină.

 

/Armindeni/01-img_1129.jpg


   Acesta este un stăvilar pus de-a curmezișul brațului desprins din Bistrița ce crează iluzia unei insule pe care se află cabana. Nu știu exact ce rol are acest stăvilar dar, după observațiile mele generate de prezența unui „sertarˮ acționat prin intermediul unei manivele se pare că are menirea de a regla, cine știe în ce scop, debitul apei ce trece printr-o „fereastrăˮ practicată la o oarece înălțime în corpul digului. Pe deasupra ei o punte îngustă, ce face corp comun cu zidul de beton, leagă între ele cele două maluri.


/Armindeni/02-img_1131.jpg


   Îngustimea punții nu ar fi o problemă chiar așa de mare dar vâjâitul apei stârnit de curgerea-i înspumată la vreo trei metri mai jos, precum și viteza amețitoare, crează impresia că acu-acu te vei prăbuși în vâltoarea de sub tine fapt ce te determină să te agăți cu disperare de orice ți se pare că-ți va oferi un sprijin; chiar și de ... „netezimeaˮ zidului de beton.


/Armindeni/03-img_1139.jpg


      Cei trecuți de această cumpănă privesc ... amuzați de emoția celor care, pe malul opus, își așteaptă supliciul. Se 

fotografiază momentul, iar unul ce ... și-a luat tricolorul în cap (pe bune!) chiar filmează cu încântare sadică scena.


/Armindeni/04-img_1144.jpg


/Armindeni/08-img_1152.jpg


   Scurt popas de liniștire a bătăilor de inimi apoi urmează cealaltă etapă, calvarul. Cu mulți ani în urmă făcusem acest traseu, în sens invers, și coborârea mi se păruse deosebit de dură. Dar acum, în urcare, și cu vreo două decenii și un pic în plus la bagajul vârstei, presimt supliciul urcușului. „Preludiul“ constă dintr-un perete de stâncă înclinat cam la 60˚, constituit din felii imense de piatră de care, pentru a te ajuta la urcare, trebuie să te agăți cu degetele și, dacă ți-ar sta în putință, chiar și cu dinții.


/Armindeni/06-img_1147.jpg


   Aici se produce prima selecție: cei mai „forțoși“ se lansează într-o ascensiune alertă spre cer, iar noi, cei mai bătrâni (dar și cei cu mai puțină vlagă) rămânem mai în urmă, hotărâți totuși s-o scoatem la capăt cu orice preț.


/Armindeni/07-img_1148.jpg


   Eu nu rămân chiar ultimul dar nici prea mulți nu am în urmă. Îmi stabilesc ritmul meu obișnuit și, cu tenacitete, câștig în înălțime. Dând dovadă de același altruism ca în Leaota, Xemax se ține în preajma mea avansând sau făcând popas în același ritm cu mine. După ce scăpăm de acea porțiune de calvar, din fericire nu prea lungă, urmează urcuș cu înclinația nu mult mai mică dar lipsit de acele lespezi de piatră. Frunzele căzute de cu toamnă foșnesc sub picioarele noastre ce calcă poteca șerpuindă în serpentine strânse printre arborii deși ai pădurii. Înaintez cu fruntea la călcâiele celui din față riscând în același timp să lovesc cu carâmbul bocancului nasul celui care mă urmează. Urc de vreo două ore dar parcă am stat pe loc. Neguri groase acoperă cerul filtrând sever razele soarelui astfel că pădurea este dominată de un cenușiu asemănător înserării, iar desimea arborilor împiedică privirea să se hrănească cu imagini inducând senzații claustrofobe. Deși aerul este destul de rece eliberarea de căldură datorară arderilor din „reactoru-mi“ intern declanșează sistemul de răcire făcându-mă să transpir abundent. La un moment dat apare și acea senzație căreia franțuzul îi spune „avec le pipi“ lucru ce mă determină să micșorez cât se poate de mult pasul pentru a rămâne ultimul. Văzându-l pe Xemax că mă imită îi aduc la cunoștință motivul scăderii mele de ritm și iată-mă singur. Greutatea rucsacului (dar și panta foarte înclinată) mă împiedică să fac mișcările premergătoare satisfacerii acestei necesități așa că îl dau jos din spate și-l reazem de un copac. Rucsacul meu, invidios poate văzând zâmbetul de satisfacție ce înflorea pe chipu-mi sau lehămetit de urcușul interminabil, și-o fi spus: „io vreau la mama!“ În consecință, se ferește de sprijinul ce i-l oferisem și o ia la vale, mai dându-se de-a dura, mai de-a berbeleacul. Eu nu am altceva de făcut decât să-i privesc prostit mișcarea haotică și să mi-l imaginez ajuns în apele Bistriței, cărat de aceasta în Siret apoi în Prut, mare, de unde pe cine știe ce insulă pustie pentru a da mai târziu bătăi de cap celor ce-l vor fi descoperit în încercarea de a stabili cărui Robinson Crusoe actual îi va fi aparținut. Dar nu! Un copac prăbușit i se pune în cale oprindu-i avântul la vreo treizeci de metri de mine; acești treizeci de metri convertiți în vreo cinci-șase metri diferență de nivel m-au epuizat atât de mult că după nici zece minute de mers simt nevoia imperioasă de a mânca ceva. Caut un loc cât de cât prielnic fundului meu și umblu în ... „cămară“ . Venit nici nu știu când, Xemax mi se alătură. Scurtăm pauza la timpul strict necesar și cu forțele refăcute ne angajăm din nou în ascensiune.   

Curând pădurea prinde a se rări (era și timpul!) oferindu-mi imagini efemere spre Rarău și Giumalău, iar în față un gurgui imens pe care, uitând de Bogolin, îl cred a fi Pietrosul Bistriței. Ca niște mici gângănii, imagini umane se văd agitându-se pe fundalul cenușiu al cerului. Urcușul se mai domolește și poteca urmează o muchie ascuțită pentru a coborî după o vreme în șaua premergătoare Bogolinului. Treptat molizii dispar lăsând loc afinișului. Aici ajung un grup ocupat cu fotografiatul.


/Armindeni/09-img_1155.jpg


   Deși vremea este închisă (atmosfera împâclită, plafon jos de nori și vizibilitate nu prea favorabilă fotografiatului) merită a fi imortalizate, atât cât se văd, imagini impresionante cu masivul pisc al Giumalăului, ușor de identificat după imensa cruce, sau Rarăul purtând pe fruntea-i cunună de antene; ambii poartă cu cochetărie eșarfe prelungi, închipuite din fâșii înguste de zăpada de peste iarnă ce se încăpățânează a mai dăinui pe a lor meleaguri; imaginea Pietrelor Doamnei ce, ori de câte ori le privesc, mă duce cu gândul la turnurile unei impresionante catedrale închinată muntelui, se manifestă magnetic asupra obiectivelor aparatelor de fotografiat.


/Armindeni/10-img_1157.jpg


/Armindeni/11-img_1158.jpg


/Armindeni/12-img_1159.jpg


/Armindeni/13-img_1160.jpg


   Nu mai puțin impresionantă și incitantă este panglica lată Bistriței ce se strecoară în largi meandre printre pereții Rarăului și Giumalăului, pe de o parte, și ai Munților Bistriței, pe de altă parte. Mă alătur și eu fotografilor dar mai mult pentru a mi se domoli bătăile inimii.


/Armindeni/14-img_1161.jpg


/Armindeni/15-img_1162.jpg 

   Turnul impozant al Bogolinului ce mi se ridică în față impune o scurtă ședință de pregătire psihică înainte de a-l aborda. Privit de la distanța la care mă aflu pare imposibil de urcat dar câteva siluete ce „zigzaghează“ prin potopul afinișului, printre arbori chirciți, îmi sugerează contrariul.   Așadar, hai la deal! Mai repede decât mă așteptam ating cota maximă, motiv de ușurare că am scăpat de efort dar motiv de deznădejde vâzând că Bogolinul (de existența căruia uitasem) nu este Pietrosul, până la care mai am de coborât o șa îngustă și adâncă apoi un pinten asemenea Bogolinului dar cu vreo 43 de metri mai sus. O iau la goană (dacă se poate spune că melcul gonește) pentru a scăpa odată de calvar și după un timp ce nu am avut puterea să-l cronometrez cad fulgerat la rădăcina crucii metalice înfiptă în creștetul Pietrosului, alături de câțiva rămași din grupul principal ai cărui membri se zăresc înșirați în coborâre către șaua dintre acesta și un vârf împădurit, îmbrăcat încă în hlamida albă a zăpezii purtată peste iarnă.


/Armindeni/16-img_1163.jpg


/Armindeni/17-img_1165.jpg


/Armindeni/18-img_1166.jpg


/Armindeni/19-img_1168.jpg


/Armindeni/20-img_1170.jpg


   Reîntipăresc în memorie imaginile impresionante văzute cu mai mulți ani în urmă. Ziua se apropie de sfârșit, iar soarele aprinde spre nord-est creasta îndepărtată a Ineului Rodnei trimițând spre pământ, prin spărturile norilor, fâșii lungi de lumină însângerată materializate de atmosfera încărcată de umezeală.


/Armindeni/21-img_1173.jpg


/Armindeni/22-img_1174.jpg


/Armindeni/23-img_1176.jpg


/Armindeni/24-img_1177.jpg


/Armindeni/25-img_1178.jpg


/Armindeni/26-img_1180.jpg


/Armindeni/27a-img_1181.jpg


   Zăbovesc la odihnă și la admirat încântătorul peisaj în tovărășia prietenilor Claudiu, Costel Ceapchi, Kya, Alois, Xemax și alți câțiva. Cu gândul la apropiatul loc de instalare a taberei (ce-l credeam a fi în șaua unde tocmai urmează să coborâm) și la mult dorita odihnă, ne urnim din loc angajându-ne într-un chinuitor efort generator de înțepături ascuțite în genunchi și senzația de blocare a gleznelor. Când avem perspectivă spre locul unde ne-am fi așteptat să-i vedem pe cei din „avangardă“ instalând corturile avem surpriza să-l vedem pustiu. Careva dintre noi ia legătura prin telefon cu Mihai și așa aflăm că tabăra va fi pusă în poiana Prislop aflată după vârful înzăpezit care saltă dincolo de șa; acolo avem sursă de apă în imediata apropiere.

   Scânteia dizidenței mocnește printre noi. Tonul îl dă gălățeanul Costel care declară ritos că el nu merge mai departe și își va monta cortul aici; demonstrativ, dă cu rucsacul de pământ. Îl acuză pe Mihai de lipsă de transparență pentru că ne-a ascuns faptul că tabăra nu va fi instalată în poiana de sub Pietrosul. Mai întâi sunt de acord cu el; imitându-l, dau și eu cu rucsacul de pământ și imediat prind a pipăi cu talpa bocancului în căutarea unui loc potrivit pentru instalarea cortului. Dar peste tot dau de smocuri consistente de iarbă, despărțite de canale înguste în care piciorul se scufundă până aproape de genunchi așa că oricât de sclipitoate ar fi imaginația este imposibil de găsit o soluție pentru montarea cortului în astfel de condiții. Cât despre sursa de apă habar nu am pe unde poate fi.Revolta-mi prinde a se înmuia precum ceara la foc. Spre neplăcuta-mi umilință sunt nevoit să-i dau dreptate lui Mihai și să mă alătur Kyei care se străduie să ne convingă să mergem mai departe. Cât am pierdut timpul în discuții înserarea și-a făcut simțită prezența astfel că înainte de a pleca ne instalăm frontalele mascând astfel cutele iritării apărute pe frunți.

   Plecăm la drum, eu strângând din dinți cu obidă la gândul că trebuie să iau în piept vârful împădurit și înzăpezit ce, mi se pare, se ridică imens în față. Peste câteva zeci de metri dăm de stratul de zăpadă, nu prea gros dar consistent, care se dovedește a fi de un real folos pentru că poartă întipărite urmele înaintașilor noștri scutindu-ne astfel de a ne holba în noapte după niscaiva semne de marcaj. Spre marea-mi ușurare văd că urmele nu o iau pieptiș spre vârf ci se abat ușor spre stânga sugerând o ocolire pe curba de nivel; adresez în gând diperată rugăminte Ziditorului să o păstreze așa fără a o îndrepta spre opintită urcare. Și Domnul are milă de mine, de noi, purtându-ne lin prin pădure, îndemnându-ne la umile plecăciuni când suntem purtați pe sub ramurile vreunui molid ce are coroana mai bogată, punându-ne sub ochi amprenta zimțată a bocancilor antemergătorilor noștri. Încet-încet buna dispoziție se întoarce în mijlocul nostru încălzindu-ne sufletele și făcând ca acea oră pe care o mai avem de mers să nu mai pară așa de lungă. Grupul se înșiră în linie câte unul; ne supraveghem ca nu care cumva să rămână cineva de grup. Nici nu-mi dau seama de trecerea timpului așa că rămân oarecum surprins când apare în față acea lumină prevestitoare a unei poieni. Ieșind din pădure avem în față priveliștea luminată discret de cerul potopit de stele a unei pante prelungi dar nu prea înclinate pe care se vede albind ața subțire a potecii ce se strecoară prin pășune către luminile ce indică tabăra de corturi la care ajungem în scurt timp.


/Armindeni/27b-_tudorghioc_074-1024.jpg


   Prima grijă este să-mi instalez cortul, operațiune ce o fac ajutat de Cătălin Luca pe care-l găzduiesc pe parcursul acestei excursii. După instalarea culcușurilor de către ultimii sosiți și refacerea rezervei energetice consumate în exces de efortul necesar parcurgerii traseului de la Zugreni până aici, ne adunăm într-o „agoraˮ instalată ad-hoc într-un interval mai larg dintre corturi și „spectacolulˮ poate începe.

/Armindeni/27c-_tudorghioc_078-1024.jpg


   Ce s-a întâmplat mai apoi e greu de povestit. Nu realizez că sunt între oameni pe care îi cunosc puțin sau, pe unii, deloc; suntem toți un trup, o minte, o amiciție greu de definit prin cuvinte. Glume, bancuri, povestiri din aventurile montane ale unora cu har la vorbă, degustări de fluide generatoare de bună dispoziție; toate acestea sub bolta înstelată a cerului de un albastru adânc. Careva anunță că temperatura a scăzut sub 0°C. Râdem ca de cea mai bună glumă a serii; cum să fie frig când sufletele noastre sunt calde? Nu luăm în seamă steluțele începutului de brumă ce sclipesc pe corturi în lumina frontalelor și nici scrâșnetul între dinți a apei sorbite din butelii de plastic, semn al crustei de gheață iscată pe pânza apei. Am uitat cu toții că nu a venit, încă, vara și că suntem, totuși, destul de departe de soare. Care dintre participanți poate jura cu mâna pe inimă că știe la ce oră a plecat la culcare? Eu unul, nu. Trecerea la odihnă a fost dictată doar de ziua de mâine ce va fi una aproape la fel de grea ca cea de azi. Dacă astăzi greutatea a fost dată de diferențele de nivel parcurse și de pantele aspre, mâine dificultatea va consta în lungimea drumului de parcurs până în apropiere de satul Panaci unde ne vom instala următoarea tabără.


     2.SÂMBĂTĂ     

   Mă trezesc cu o ușoară durere de cap datorată, în parte, odihnei insuficiente dar și ... „hidratăriiˮ puțin cam peste măsură de aseară. Un algocalmin înghițit îmi aduce, în câteva minute, funcțiile organismului la parametrii normali.

Ies din cort și rămân uimit de grosimea brumei căzute peste noapte ce crează impresia unui strat subțire de zăpadă. Aerul este rece, iar cerul acoperit de nori plumburii ce se deplasează cu viteză. În tabără este încă liniște; doar câțiva matinali, asemenea mie, se deplasează printre corturi într-o liniște caracteristică fantomelor.


/Armindeni/28-img_1187.jpg


   Îmi limpezesc ochii cu câțiva pumni de apă în care plutesc ace de gheață și plec înt-o ușoară plimbare fără a mă îndepărta prea mult de tabără. Mai întâi cercetez locul unde sunt amplasate corturile; un grup mai numeros se află pe un platou înconjurat de un brâu mai ridicat al terenului, iar cu câțiva metri mai jos pe un altul mai mic înconjurat de un pâlc de arbori și-au instalat corturile, bănuiesc, gălățenii și brăilenii. Urc spre est ușor, mai puțin de doi metri diferență de nivel, de unde am priveliște către culmea Gruiului. Încerc cu talpa bocancului crusta de gheață ce acoperă suprafața unui ochi de apă ceva mai întins și constat că are o grosime de câțiva milimetri semn că în zori temperatura a scăzut destul de mult. Deși cerul, în întregimea lui, este acoperit de neguri joase nu-mi pare a fi semn de o înrăutățire a vremii.


/Armindeni/29-img_1188.jpg


   Când mă întorc în tabără o aflu animată, iar Mihai îndeamnă la grabă pentru că avem drum lung de făcut astăzi. Așadar, în cu puțin peste o oră suntem pe picior de plecare.


/Armindeni/30-img_1189.jpg


   Ne angajăm pe poteca ce treptat se transformă într-un drum care urmează culmea muntelui orientându-se către vârful Lespezi pe care-l abordăm în urcuș nu prea aspru. Înaintăm în grupulețe dominate de bună dispoziție și chef de drum. Dar pe măsură ce urcăm spre cei 1626 m. altitudine atmosfera se îngroașă de umezeală și, invers proporțional, buna dispoziție se subție. Treptat umezeala se transformă în minuscule picături de apă ce prind a pluti sâcâitor în juru-ne. Din loc în loc, din drumul nostru se desprind altele, când spre stânga când spre dreapta, punându-ne probleme de orientare, marcajul fiind extrem de rar. Drept pentru care Mihai formează un mic grup de cercetași și pleacă înainte lăsând la ramificații semne de orientare sau comunicând cu noi prin telefon. Vremea se strică din ce în ce mai mult, de sus curge mărunt și rece, umezeala pătrunde până la oase silindu-ne la drum pentru a ne încălzi; lutul forestierului se înmoaie făcând drumul alunecos, obligându-ne să călcăm prin iarba care, dacă nu aș purta parazăpezi m-ar uda până la genunchi; mai noua mea achiziție, bocancii, își fac cu prisosință datoria păstrându-mi picioarele uscate și calde. Dar o greșeală tot fac. Ploaia nu mi se pare destul de bogată astfel că rămân îmbrăcat doar cu hanoracul de polar care, având glugă, îmi protejează și capul. Nu bag de seamă că greutatea lui creste proporțional cu cantitatea de apă ce, încet-încet, prinde a o acumula; constat doar că mă simt foarte bine în el pentru că ajută la conservarea căldurii produse de propriu-mi corp datorită efortului.   

   Urcăm prelung spre vârful Busuiocului călcând prin noroaiele drumului; după o vreme prindem o rariște în pădure, ce pare a tăia o curbă, în care dăm de pete de zăpadă pe care se văd întipărite urmele vechi ale unor zdravene labe de urs. Mai încolo dăm de o porțiune în care drujba mânuită cu sadism lăsase în locul unor falnici arbori doar niște cioate pe care le folosim drept scaune pentru a ne opri într-un scurt popas de refacere. Un pâlc de brândușe înlăcrimate jelesc pieirea falnicilor brazi uciși de nimicnicia omenească.


/Armindeni/31-img_1198.jpg


/Armindeni/33a-img_1202.jpg


   Negurile se lasă din ce în ce mai jos, sau poate noi pătrundem, urcând, în ele; printre stropii mărunți de ploaie prind a apărea, la început mai rare, flenduri mari de zăpadă îmbibată cu apă. Începe a circula un zvon, la început mai firav apoi din ce în ce mai insistent, purtător al unor propuneri de abandon.


/Armindeni/32-img_1201.jpg


   Ajungem din nou la un drum, de data asta cu noroiul frământat de imense cauciucuri de TAF, și la adăpostul oferit de coroana unui molid impozant ne oprim într-o pauză de regrupare. Pentru unii, drumul clar, și aparent mai bun decât cel pe care tot umblasem o vreme, ce se desprinde năzuind către valea Bistriței, constituie o ispită prea mare ce-i îndeamnă să renunțe la disputa cu muntele și cu vremea ce se arată din ce în ce mai câinoasă și să se îndrepte spre locuri mai omenoase.   

   Eu nu zăbovesc prea mult; kilogramele de apă depozitate în polarul meu prind a se răci așa că o iau din loc să o mai încălzesc. Merg încet pentru a nu mă îndepărta prea mult de grup și curând sunt ajuns de Ionuț Cristache însoțit de câțiva din cei pe care încă nu le-am memorat numele. Aflu de la ei că au apărut primele „dezertăriˮ; gălățenii, brăilenii și Xemax au abandonat luând-o pe drumul cel atât de ispititor.



   Și mai mergem noi, „cale lungă să ne-ajungăˮ pe drumuri întortochiate ce se ramifică tot la câteva sute de metri coborând, ba la stânga, ba la dreapta, prin atmosfera semilichidă, marmorată sporadic de fugii câte unui val de lapoviță; trecem pe lângă saivane, nepopulate încă, printre pâlcuri de brândușe care se grăbesc să iasă la lumina zilei de sub pânza subțire a fostului omăt ce mai dăinuie încă la adăpostul smocurilor de iarbă și așa ajungem la prima informație sigură asupra direcției ce trebuie s-o urmăm. O săgeată de tablă ne anunță prin inscripția de pe ea că mai avem 5 kilometri până la mănăstirea Piatra Tăieturii.

   

   Drumul mâzgos se vede urcând, larg și abrupt, tăind în două pădurea cu molizi uriași. Mergem în tăcere, strânși în noi inșine, unii ascunși sub pelerine de ploaie purtând inscripționate nume cu rezonanță în ce privește echipamentul de drumeție; unele din ele adăpostesc și rucsacul dându-i posesorului un aspect de vietate descinsă din adâncurile vremii populată de „-----zauriˮ. Alții au rucsacurile acoperite cu o husă specială. Eu nu am nici de una, nici de alta dar am învățat din lecturile mele de prin revista România Pitorescă sau alte cărți cu povestiri de drumeție că e bine ca obiectele din rucsac să fie puse în pungi de plastic. Acest sfat are două părți bune: în primul rând protejează de umezeală și în al doilea rând organizarea conținutului rucsacului este mai practică știind, la nevoie, în ce pungă se află un oarecare lucru ce-mi trebuiește fără a răscoli prea mult interiorul. Problema este că trebuie să țin minte în ce pungă am pus acel lucru că altfel nu am rezolvat mai nimic.   

   Merg în ritmul meu obișnuit care nu-i unul din cele mai rapide astfel că rămân printre ultimii. În urma-mi, la mică distanță, Ionuț Cristache își potrivește pasul după al meu; îndrept către el gânduri de recunoștință bănuind că nu vrea să mă lase singur; „îngerul meu păzitorˮ Xemax mă părăsise. Din dedesubtul hainelor mele sună telefonul, o „cărămidăˮ Nokia ce atârnă vreo două sute de grame ajunsă în posesia mea după ce suferise multe trânteli trecând prin nu știu câte mâini, penultimele fiind ale Antonellei care, achiziționându-și ultima creație în materie de Nokia, mă scosese din conservatorismul meu în privința telefoanelor (aveam ideea, greu de zdruncinat, că adevăratul telefon este cel de ebonită sau, mai nou, de plastic în al cărui disc cu găurele bagi degetul arătător sau, mai „șicˮ, capătul pixului pentru a forma numărul) așa că sunt nevoit să mă opresc pentru a-i descoperi ascunzișul. Este Antonella și, pentru că plămânii mei nu au destul debit să satisfacă în același timp și oxigenarea sângelui solicitat de efort și punerea în funcție a corzilor vocale, mă opresc pentru conversație. Având impresia că prietenul Cristache intenționează să se oprească odată cu mine, îl îndemn s-o ia înainte pentru că îl voi ajunge. Și cât vorbesc la telefon îl urmăresc cu privirea. Merge cu pas rar, măsurat, oprindu-se adeseori. Simt cum inima-mi se înmoaie de recunoștință ca ceara de căldură.Uite măi, gândesc eu, ce impresie greșită îmi făcusem eu despre băiatul ăsta considerându-l un tip rece, sarcastic deseori, lipsit de sentimente umane! Iată că acum se sacrifică pentru mine și în loc s-o ia înainte cu tinerii de aceeași putință cu el, rămâne pentru a nu mă lăsa singur. Închei convorbirea și cu forțele refăcute de scurta pauză neprogramată zoresc în urma lui. Nu mă pot opri din a-i admira echipamentul ce se încadrează în ținuta unui adevărat montaniard, începând cu gluga roșie a windstoperului și terminând cu carâmbii strălucitori ai bocancilor ce se ițesc de sub manșeta unor pantaloni în care nu mă văd îmbrăcat nici în visele mele cele mai frumoase. Dar apropiindu-mă de el mi se pare că ceva nu este în regulă. Mersul omului poate oferi unui observator, cât de cât inițiat, informații asupra acelei persoane. Ieri, tot după mers, observasem (și observația mi-a fost confirmată) o afecțiune a vederii uneia din tovarășele mele de drumeție. Așa și acum, mersul lui Ionuț trădează o aprigă suferință. Merg în urma lui și mă simt, imaginar, cuprins de acea groaznică usturime provocată de rosătura încălțămintei. Nu, usturimea nu este a mea. Este a lui Ionuț și este provocată de „plasticiiˮ (mi-o va mărturisi el mai târziu) cu talpă semirigidă care lucrează cu sârg la călcâiele și tălpile lui iscând bășici și rosături, fiecare pas însemnând suferință. Simt în mine atâta compasiune (am încă proaspete în minte suferințele provocate de bocancii „made in ... Oradeaˮ cu fețe din piele de bovină care depozitau până și picăturile din roua dimineții depusă pe ierburi) încât, dacă aș putea, l-aș ușura de o parte din supliciu luându-l asupra mea. Dar cum asta nu se poate, reglez mersul după al lui pentru a nu-l lăsa singur.Vremea se menține câinoasă; locul ceții l-a luat o ploaie măruntă și deasă ce nu-ți permite să vezi prea departe. Drumul se lasă într-o șa apoi se avântă într-un urcuș moderat dar prelung și după o vreme ajungem la o nouă ramificație, spre dreapta. În față zărim o parte a grupului (demult dispărut din raza vederii noastre) care ajunsese în preajma clopotniței mănăstirii de la Piatra Tăieturii. De aici, conform planului, ar trebui să mergem către localitatea Păltiniș sau, ca variantă de rezervă, să coborâm spre Panaci. Promisiunea fermă, făcută lui Mihai, era ca grupul să rămână compact, fără evadări. Aflăm de la cei pe care-i ajunsesem că o parte din tovarășii noștri intraseră în mănăstire pentru a vedea dacă nu putem face un scurt popas la adăpost de ploaie, prilej de a ne sfătui asupra continuării drumului.   

   Primim vestea că suntem admiși în interiorul mănăstirii și careva ne îndrumă către o clădire ce se ridică în dreapta; urcăm niște scări și pătrundem pe o terasă largă, adăpostită de ploaie sub prelungirea acoperișului ce-și sprijină marginile pe niște coloane. Lăsăm aici rucsacurile și intrăm într-o sală spațioasă dotată cu mese lungi și bănci pe care ne instalăm spre odihnă și servirea unui prânz, cam întârziat, din propriile noastre rezerve. Ca urmare a unei propuneri, aprobată cu entuziasm de ceilalți, Tudor și Claudiu „trateazăˮ cu măicuța ce ne primise și li se îngăduie a se folosi bucătăria și vasele de acolo, astfel că într-un timp record apar pe masă două oale de inox de câte zece litri fiecare, una plină cu ceai și cealaltă cu supă la care a contribuit fiecare cu ce avea prin rucsac. Prilej pentru o recentă cunoștință (pe numele lui, Ramiro, ieșean la origine) să facă cu oalele o prelungită ședință foto mormăind cu entuziasm: „mmm ... ceva de vis!ˮ Căldura plăcută din sala de mese și lichidele calde cu care ne înviorăm trupurile amorțite de umezeala rece de afară ne moleșesc și induc în mintea multora imaginea unei nopți petrecute la adăpost de frig și ploaie. Și, de ce să nu fiu sincer, asemenea perspectivă mă încântă mai ales că încep să simt răceala umezelii care trecând de haine îmi cam ajunsese la piele.   

Mihai este dezamăgit de ideea de abandon și declară ritos că, chiar și singur, va continua drumul conform celei de a doua variante a planului, adică în direcția Panaciului până unde mai sunt cam două ore de mers. Încerc să-l conving să renunțe dar fără a reuși. Din spirit de solidaritate, însă și pentru a-mi respecta cuvântul dat (deși numai la asta nu-mi dă inima ghes) hotărăsc să-l urmez.

   Și după o pauză cam de o oră, ne constituim într-un grup de șapte drumeți îndârjiți, ne înhămăm la rucsacuri și năvălim în ploaia ce continuă să cearnă mărunt dar, parcă, mai rece.Ieșiți pe poartă coborâm în stânga câteva zeci de metri și apucăm pe forestierul ce coboară în Panaci. Mergem puțin pe el apoi ne abatem în coborâre accentuată urmând linia rețelei de înaltă tensiune pentru a tăia curba prelungă ce o face drumul. Și pe măsură ce coborâm, ploaia se mai subție, fără a se potoli de tot, iar aerul se încălzește simțitor. Treptat buna dispoziție ne cuprinde și glumele circulă de la unul la altul. Astfel timpul trece mai repede, iar când se zărește prima casă Mihai sare peste firul pârâului căruia, de o vreme, ne alăturasem pătrunzând într-o fâneață, hotărând instalarea taberei pentru înnoptat.


/Armindeni/33b-poze_bistritei_mai_200908.jpg


   Umblu repede și protejat de o folie de polietilenă reușesc să montez cortul fără a fi udat de ploaie. Doamne, ce bine-i la adăpost! Chiar dacă nu-i căldura din sala de mese de la mănăstire aerul este lipsit de umezeală și, mai ales, după ce mă schimb până la piele cu haine uscate chiar mă simt excelent.Ies din cort și-i găsesc pe ceilalți (fiind câte doi își instalaseră corturile mai repede) încropind dintr-o prelată un adăpost împotriva ploii (unii), iar ceilalți pregătind lemne de foc.

   Noaptea se lasă brusc asupra noastră dar la adăpost de ploaie, strânși în cercul de lumină al focului spre căldura căruia ne expunem pe rând diferite părți ale corpului nici nu ne pasă. Mihai pune la foc un vas cu apă promițându-ne un ceai surpriză. Și într-adevăr a fost surpriză pentru că din amalgamul de arome ale diferitelor plante aruncate în apa ce clocotește răzbate, vag, și aceea de alcool; atunci mă dumiresc de ce Mihai s-a retras și tot vântura conținutul ceaunului de parcă ar fi fost fata moșului cea cuminte din poveste care hrănea „menajeria‟ Sfintei Vineri cu mâncare nici prea caldă, nici prea rece. Și a fost atât de bună și la timp venită această „hranăˮ că zăbovim în jurul focului până târziu în noapte delectându-ne cu alune, sâmburi de floarea-soarelui și ... ceai făcut după rețeta lui Mihai încălzindu-ne trupurile la flacăra focului precum și sufletele sorbind din căni. Glumim și facem haz din orice. Dar cea mai tare scenă a fost aceea când Iuliu, apropiindu-și prea mult fundul de flăcări a început a emana valuri-valuri de vapori de apă mai-mai să credem că i-a luat foc.


    3, DUMINICĂ   

   O dimineață cu lumină tulbure. Nu mai plouă dar cerul este încă plumburiu, cu negurile pieptănându-și barba prin vârfuri de molizi. Strângem corturile și ne așezăm bagajele, apoi sorbind fiecare din cănile cu ceai sau cafea așteptăm pe cei care înnoptaseră la mănăstire și care nu întârzie prea mult.

   „Cvorumul‟ fiind întrunit în întregul lui, ieșim la drum și în jumătate de oră ajungem la șoseaua asfaltată ce taie satul în două venind de la Dorna Arini urcând până la Coverca. Îndată descoperim și bufetul satului căruia îi invadăm terasa și, în așteptarea vreunui mijloc de transport către Vatra Dornei ne punem la bere și povești.


/Armindeni/34-img_1204.jpg


/Armindeni/35-img_1206.jpg


/Armindeni/36-img_1218.jpg


/Armindeni/37-img_1207.jpg


/Armindeni/38-img_1210.jpg


/Armindeni/39-img_1212.jpg


/Armindeni/40-img_1213.jpg


/Armindeni/41-img_1215.jpg


/Armindeni/42-img_1216.jpg


/Armindeni/43-img_1220.jpg


   Abia acum am timp să-i privesc pe fiecare, să discutăm și să caut a-mi întipări în memorie chipurile lor. Chiar dacă la capitolul „memoria numelor‟ nu stau prea grozav încerc să rețin și nume. Aici am prilejul să discut cu Sasha (București), Adi (Vatra Dornei), Dragoș (Bacău), Iuliu (Bistrița) dar și de a stabili noi prietenii cu ieșeni de-ai mei. Așa aflu că cel căruia ... i se urcase tricolorul la cap este Aurică, iar pe nedespărțitu-i prieten, Ramiro (doar la o literă schimbată a mărcii de coniac ce a reprezentat H.P.M.-ul în Leaota). Tot aici îl cunosc pe prietenul lui Claudiu, Petrică, mare maestru în arta filmului și fotografiei. Și așa, dintr-o vorbă în alta, secătuim polobocul de bere al barului din Panaci, iar Claudiu lasă copiii satului cu ochii în soare epuizând provizia de înghețată deținută de același bar.

   Vine vremea să plecăm. Ne împărțim: rucsacurile și o parte din noi iau drumul spre Vatra Dornei cu mașina lui Petrică (pe care o recuperase între timp din oraș), iar restul cu autobuzul ce face curse între Vatra Dornei și Coverca.


/Armindeni/44-img_1221.jpg


/Armindeni/45-img_1223.jpg


/Armindeni/46-img_1225.jpg


/Armindeni/47-img_1226.jpg


   Dar povestea nu se termină aici pentru că ne regrupăm la un restaurant (cu grădină) drăguț din Dorna, pe numele lui Lordinu, (aflat și el doar la o literă diferență de locul întâlnirilor noastre, de miercurea, de la Iași, anume Lordino). Aici ne dăm la pița și bere apoi ne risipim, fiecare cu ce-i stă în putință, pe la „cășile‟ noastre purtând în suflet amintirea unei minunate întâlniri care, presimt, va dăinui multă vreme.



P.S. Mulțumesc lui Tudor pentru îngăduința de a ma folosi si de fotografiile lui.



Sâmbătă, 19 aprilie 2014 - 00:41 
Afisari: 10,939 


Postari similare:





Comentariile membrilor (4)

lauramatei
lauramatei
(admin)

 
1
Domnule Costel, jurnalul dumneavoastra pune in lumina frumusetea si ineditul unor locuri putin umblate, dintr-un masiv ce n-a prea starnit interesul in randul drumetilor. Pacat ca peisajul din poze nu e deloc avantajat de conditiile atmosferice.

Parcurs pe vreme buna, traseul din Zugreni pana pe varfurile Bogolin si Pietrosul mi s-a parut deosebit de spectaculos, solicitant si surprinzator; eu imi imaginam ca voi gasi acolo doar poteci domoale si drumuri forestiere. Cand am ajuns pe Bogolin si am inteles ca Pietrosul e urmatorul, nu stiam exact daca trebuie sa ma bucur ca nu s-a terminat inca acea creasta frumoasa sau e cazul sa ma plang ca e atat de lung si greu.

Dupa coborarea de pe Pietrosul, imi mai amintesc niste poieni frumoase, una cu izvor, si la un moment dat un fel de alee larga, inierbata, marginita de niste paduri salbatice, pe unde nu ma decideam daca e potrivit sa facem liniste, ca sa vedem animale salbatice, sau sa facem galagie, ca sa le tinem departe. Treptat insa, traseul s-a schimbat, partea dinspre manastire fiind chiar anosta si interminabila. Desi intentia initiala era alta, dupa o zi intreaga de la Zugreni pana la manastire am considerat ca muntii Bistritei ne-au fost suficienti pentru tura asta si am coborat in Panaci, ca si dumneavoastra.

Insa prima jumatate a traseului mi s-a parut minunata, a fost pentru mine o surpriza foarte frumoasa si o recomand oricarui iubitor de munte, macar o data in viata.

E vreme de citit jurnale. Si de scris jurnale. A fost o placere sa citesc aceasta relatare si sa revad in fotografii oameni cunoscuti, cu care am impartit si eu uneori potecile muntilor. Si mi-ati amintit ca am ceva de scrisCarpati.org.

Intrebarea mea este cum de retineti atat de bine, dupa ani, atatea detalii din tura? Carpati.org

Sanatate si ture faine va doresc!


Sâmbătă, 19 aprilie 2014 - 21:33  

rododendron
rododendron
Caraba
 
2
Superb! Felicitari si Paste linistit va doresc!


Duminică, 20 aprilie 2014 - 14:46  

edo
edo
Caraba
 
3
Felicitări nea Costel, frumos jurnal in care am vazut multi oameni adevarati, pe care ii respect si apreciez! Sper sa ajung si eu anul ăsta prin munții Bistriței. Hristos a înviat!


Marți, 22 aprilie 2014 - 09:32  

claudiuiasi
claudiuiasi
Coarda
 
4
Doamne, ce frumos a fost! Hristos a inviat!


Miercuri, 23 aprilie 2014 - 16:18  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0868 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2020) www.carpati.org