Valea Verde integrală – “Apusul unui 1A şi naşterea unui 1B” – 21 noiembrie 2021 (Muntii Bucegi)

Notă: acest jurnal conține descrierea unor drumeții pe vale de abrupt, cu echipament specific la îndemână, casca fiind indispensabilă. Dificultatea descrisă a unora dintre obstacolele întâlnite este subiectivă, iar modul de abordare a lor este propriu, fiecare poate să găsească variante mai bune.

Atenţie! Titlu acestui articol este unul metaforic, dar care ascunde un adevăr palpabil la faţa locului. Nu avem pretenţia că facem o modificare de grad al unei văi de abrupt, doar atragem atenţia cititorilor asupra unor păreri personale. Dar mai bine să ne continuăm povestea.

Se anunţă o zi de duminică cu vreme stabilă, puţini nori situaţi la altitudine mare. Precipitaţiile anunţate vineri, sâmbătă nu se văd pe camerele online, deci numai semne bune. Cum îmi place să fiu organizat, caut o destinaţie lejeră care să ne permită puţină relaxare. În curând vom vedea că nu e tocmai aşa. Am ales Valea Verde din câteva motive. În primul rând în cărţile de bază, Emilian Cristea şi Walter Kargel, nu ne spun mare lucru, dar afăm că nu prezintă interes. De aici se naşte un şi mai mare interes. La capitolul parcurgeri, nu am găsit relatări. Creşte din nou interesul. Aflăm că în anii de pionierat era prăpăstios pe acolo, dar poate era o modă a timpurilor să fie exagerate unele aspecte. Mai aflăm că un copac mare face săritoarea de la nivel cu Brâul Caprelor să nu fie abordabilă. Mă gândesc că o să caţăr la colţari, pe lemn, dacă altfel nu merge. Apoi se zice că valea este cotată 1A şi că se face în două ore. Până aici, numai de bine. Florina răspunde prezent, aşadar avem echipă. Mă gândesc că facem o ieşire frumoasă, urcăm rapid în Brâul cu Jnepeni şi vedem de acolo ruta de retragere. Dacă e să fie un horn ascuns sau cu vedere de ţap, nu strică un piton două şi ceva nuci. Aveam să constat mai târziu că a fost o decizie tare înţeleaptă. În caz de nevoie, se poate coborî spre Mălin, numai de bine şi aici, doar că nu sunt prea multe informaţii.

Dimineaţa ne prinde cu mare entuziasm, după şase şi jumătate o ne luăm cu avânt către Căminul Alpin unde constatăm că sunt lumini. Ne bucurăm şi sperăm că iese lumea pe trasee. Ne facem încălzirea în compania triunghiului roşu şi ne pomenim la intersecţia cu banda galbenă. Până aici am reuşit la limită să evităm trântele de la trecerea firului Coştilei. Cum dăm de Mălin, traversăm, mergem câteva zeci de metri şi facem la stânga spre conul de dejecţie al Văii Verzi. Santinela e de strajă, e greu să o confunzi. Fisura e la locul ei, tavanele tot pe acolo.

Luăm o gustare şi ne echipăm. Frigul bate la os, aşa că ne avântăm la deal. Au trecut aproape două ore de când ne-am pornit. Ne muncim cu bolovanii din talveg în dorinţa de a ne dezgheţa degetele cât mai iute. După câteva pasaje de încălzire ajungem la prima săritoare, de sus se vede chiar frumos.

Valea Verde nu e deloc verde în acestă perioadă a anului. Multă stâncă, pământ scurs în mai multe locuri, dar îngheţat bocnă. Aderenţa bocancilor de iarnă este bună, doar greutatea lor ne trage în jos. Florina găseşte soluţia, poate altă dată luăm o dronă să ne tracteze. Urcăm abrupt şi mai întâlnim o săritoare.

Distracţia abia acum începe, la o nouă săritoare care ne-a dat puţin ceva de furcă.

Urc cu atenţie, trebuie să întindem coarda şi, nu de puţine ori, să tractăm rucsacii. Caut în partea superioară să fac o asigurare la un ţanc şi dublez la un piton vechi bătut în stâncă, oarecum în zona centrală a firului. Inelul mare, subţirel, spune o poveste ce vine din trecutul nu foarte apropiat. De sus se vede până în micul luminiş de la intrarea în vale, care, cu a lui zăpadă, avea să ne urmărească mai toată ziulica. Doar că încă habar nu aveam.

Suntem încălziţi de-a binelea, pregătiţi de noul obstacol.

Peretele drept înalt, lasă o fisură la baza lui care pare tentantă. Pe măsură ce distanţa faţă de sol creşte, caut să pun o asigurare. Fisura îmi oferă prize la mâna dreaptă, ceva mai sus chiar şi posibilitatea să îmi blochez un bocanc, mă întinde pe burtă în dorinţa de a creşte coeficientul de frecare. Măsor din ochi şi strecor din prima o nucă potrivită. Nu este mai odihnitor, dar moralul creşte. Ajung cu mâna la copacul prăbuşit în partea superioară, dar nu e de nici un folos. Ies deasupra şi urc o distanţă considerabilă până mă declar mulţumit de asigurarea pe care o fac. Cobor în rapel până la zona în care pot tracta rucsacii, apoi asist la disputa pe care Florina o are cu nuca înfiptă. Aceasta din urmă se lasă greu convinsă, dar până la urmă nu are de ales. Florina încearcă să cureţe copacul îmburdat, dar este prea mult grohotiş în jurul rădăcinii acestuia.

Valea continuă încă o bucată cu culoarul ceva mai îngust şi apoi ne trezim în faţa unui obstacol care ne-a dat ceva de furcă. De jos nu pare impresionat, dar e un amestec de stâncă, pământ şi lipsă de prize de încredere. Un bolovan destul de măricel parcă se întrebă dacă a venit de sus. Inspectăm zona, pe stânga este o mică fereastră în care poate aş intra pe burtă, dar nu pare să ofere loc să mă şi îndrept. În plus, pe tavan sunt câţiva bolovani tip felii verticale pe care nu vrem să-I deranjăm. Partea bună e că găsesc loc bun de o nucă şi dublez cu o asigurare folosind un anou după un bolovan încastrat. De acolo fac un pendul uşor spre dreapta săritorii unde parcă mă simt mai bine în coardă. Am prize bune unde am ajuns, dar înaintarea nu îmi surâde, stânca nu e tocmai curată. Trimit la Florina o cordelină de la buzunar şi primesc înapoi două pitoane şi ciocan-pioletul. Găsesc o fisură bună pentru un piton pană, sună bine la batere, asigur şi ma arunc în sus cu priză de piolet la noroi îngheţat. E atât de dens noroiul că mă strofoc de zor de fiecare dată când trebuie să scot pioletul.

Sus de tot alt bolovan ce trebuie depăşit. Sunt deja foarte multe schimbări de direcţie şi trebuie să o aduc pe Florina lângă mine, plus rucsacii. Găsesc o fisură bună de piton, dublez cu o nucă şi fac asigurarea. Mă cobor pe pragul de mai jos şi încep manevrele de coardă. Florina a recuperat asigurarea de sub primul bolovan imens, îi trimit pioletul, mă relaxez şi aştept să facă extragerea pitonului. Mă gândesc dacă vom mai avea nevoie mai încolo de el. De sus arată chiar frumos.

Sesizăm poteca de legătură cu Poiana Mălinului şi ajungem la săritoarea de deasupra. Din copacul amintit în două descrieri găsite în online, a rămas ce se vede. Este ora 14, dar dacă am venit până aici, e de datoria noastră să parcurgem valea până la final. Încă vreo douăzeci de metri este de lucru pe un culoar nu prea larg, ceea ce dă sentimentul că săritoarea este mult mai lungă. La o înălţime de vreo trei metri, pe dreapta în urcare, dăm de un spit destul de proaspăt. Probabil a fost bătut pe timp de iarnă, când zăpezile au fost bogate. Vara nu ai ce face cu el.

Obstacolul este abordabil, doar că deasupra sunt alte surprize de genul următor.

În acest perete valea se închide, aparent.

După trecerea lui, hai cu zor la deal. Un vâlcel îngheţat, cu ceva zăpadă, ne dă de furcă.

Pe când pomenesc de colţari, Florina zice că e cam târziu. Măcar i-am cărat cu noi.

Ieşim către o mică şa, de unde vedem Mălinul.

E aproape ora 16, aşa că soluţia este la stânga noastră. Chiar din mica şa, în 20m văd destul de bine versantul, în faţă e un vâlcel care pare cam surpat. Ştiu că e târziu şi trebuie să memorez un fir de execuţie cât am viziune de ansamblu. Valea Mălinului este mult mai jos. Revenim în şa, începem munca de convingere cu jnepenii. Ne deplasăm cât mai aproape de stâncile din creastă. Ne-am legat în coardă la primul mic vâlcel pe care l-am traversat. Trecem de două, trei ţancuri după care simt că am depăşit vălcelul neprietenos aflat în partea cealaltă a crestei. Ieşim din nou în muchie şi caut cu privirea o linie, încercând să memorez câteva repere. Am mers asiguraţi non stop, cu asigurări intermediare de câte ori a fost cazul. Prindem o lungime-două la lumină, suntem pe faţa din dreapta firului Mălinului şi coborâm uşor, oarecum pe curbă de nivel, încercând să scădem treptat diferenţa de nivel între noi şi firul văii. Curând lampa de pe releul Coştilei dispare din câmpul vizual. Ştim că nu vom prinde trenul la care avem bilete, dar ne bucurăm de ieşirea în natură. Acum nu e important să ne grăbim, trebuie să luăm decizii calculate. Între noi se derulează un maxim de 30m de semicoardă, uneori mai puţin. E greu pentru Florina să urmărească exact firul, jnepenii se luptă de zor cu ea. Eu merg primul şi am avantajul că coarda mă urmează. De vreo două ori o rog pe Florina să vină în rapel de la asigurări intermediare, unde am lăsat bucăţi de cordelină. Ajung la un vâlcel ceva mai prietenos, cu zăpadă şi îl traversez cu grijă, mai mult filat. O aduc pe Florina lângă mine şi apoi mă dau la vale. Vâlcelul pare mai “user friendly” decât mă aşteptam. Găsesc un loc unde pot asigura bine, deşi mai am coardă destulă, mă opresc aici. Îmi pare că ajungem jos, aşa că o aduc pe Florina cu intenţia de a-i da toţi metri de coardă să o scot la o zonă de păşune. După o zonă abruptă, panta se înmoaie şi găsim un prag bunicel. De acolo o trimit în jos până îmi semnalizează că e în siguranţă, eu pun o cordelină la un ţanc şi fac rapel cât mă ţine coarda. E plăcut să simţi păşunea sub talpa bocancului. Ajung repede lângă Florina care studia cum să coborâm în fir. Suntem în zona lespezilor Mălinului mulţumiţi de deciziile luate. Am acumulat amândoi câteva julituri şi ace cam peste tot. Vremea este superbă, e cald, apare şi luna, ce poţi să îţi doreşti mai mult. Vântul nu a suflat defel şi mama natură ne-a ajutat să avem condiţii ideale de comunicare. Stai în jneapăn până peste cap şi cauţi cu privirea un frontal care mişcă pe versant. Ne dăm seama că putem prinde trenul următor aşa că nu stăm la poveşti. În asigurări am mai băut un ceai, acum profit la rapeluri să iau o gură de mâncare. Coarda o ţinem aproape şi dăm rapel de câte ori avem ocazia, descăţărăm tot ce iese în cale şi nu pune probleme. Hornul mic de la scară ne solicită plămânii, dar păstrăm un ritm alert. Nu uităm să ne facem auziţi. Coborâm încercând să ţinem cărarea, dar fără să bâjbâim mult. Când frunzele fac strat prea compact, avem direcţia la vale. Ieşim în Poiana Cerbului, pe o potecă care a mai fost umblată, un pic mai departe de locul tradiţional pe unde noi intrăm către vale. E bine acum, dăm drumul la pas şi chiote. Ajungem în gară cu 20 de minute înainte de plecarea trenului şi preferăm să zgribulim fără să scoatem o haină din rucsac. Poveştile se ţin lanţ de când am scăpat de greu şi am ieşit la potecă.

Pentru noi este destul de clar, Valea Verde este o zonă care merită apreciată. E scurtă, poate, dar foarte intensă. Obstacolele se înlănţuie de multe ori, rezultând zone de lungime mare. Calitatea stâncii nu este tocmai rea. Există câteva zone de grohotiş, dar mai ales numeroase scurgeri de pământ. În plus, o serie de copaci, mai bine zis rămăşiţe, te fac să-ţi gândeşti bine mişcările. O bucată de circa 2-3m lungime, cu diametru peste 30cm, a plecat de sub mine. Mă aşteptam. Florina mă fila din zonă sigură şi după zborul iniţial mă informa din când în când despre mişcările zburdalnicului trunchi. Mă asigură că nu e nici un pericol pentru ea. Cam pe toată întinderea vezi în jos luminişul de la intrare şi pare că nu înaintezi. Când crezi că ai scăpat, se urcă zdravăm la deal pe un fir înierbat, presărat ici colo cu copăcei şi stânci reduse ca dimensiune. Amândoi avem în bocanci trasee 1A cu care nu găsim motive de comparaţie. Revin aici la metafora din titlu, cel puţin pentru noi, Valea Verde este un 1B autentic. Personal am făcut destule trasee în ultima perioadă şi am văzut cam tot ce este 1B în Bucegi, nici aici nu l-aş clasa ca fiind cel mai lejer traseu. Reiterez că este o părere personală, împărtăşită în echipă, dar sper că cine se deplasează în zonă “pe timp de vară” să fie pregătit să îmbrăţişeze o experienţă minunată.

Participanţi: Florina şi Edy

Traseu:  Buşteni – Valea Verde – Valea Mălinului – Buşteni

PS: Florina, mulţumesc pentru colaborare.

Luni, 22 noiembrie 2021 - 20:51 
Afisari: 728 


edy