Valea Seacă dintre Clăi – Claia Mare – Valea Comorile Brânei - 14 mai 2022 (Muntii Bucegi)

Notă: acest jurnal conține descrierea unor drumeții pe vale de abrupt, cu echipament specific la îndemână, casca fiind indispensabilă. Dificultatea descrisă a unora dintre obstacolele întâlnite este subiectivă, iar modul de abordare a lor este propriu, fiecare poate să găsească variante mai bune. Rugăm cititorul să ţină cont de faptul că condiţiile din teren sunt în permanentă schimbare, iar simţirea pe care autorul încearcă să o transmită este pur personală şi nu ne scuteşte de eventualele traume pe care le putem suferi atunci când muntele ne scoate obstacolele sale în cale. Fiecare călător în natură trebuie să fie conştient de riscurile asumate şi este total responsabil de viaţa şi sănătatea sa.

Povestea de faţă a început cam din toamna anului trecut. Florina tot bătea câte un apropo din categoria „ce ar merge o Seacă dintre Clăi” (vorbim aici de o primă dedicaţie). Amândoi am mai fost pe traseu, ba vara, ba iarna, ba în urcare, ba în coborâre, dar îmi surâdea şi mie ideea. Aşa că i-am răspuns: „clar mergem”. Deoarece o considerăm o vale frumoasă, nu extrem de lungă şi numai bună pentru a descoperi gustul de abrupt, am zis că ar da bine să nu mergem chiar singuri. Un prieten drag nouă cu care am mai ieşit în ture, l-am făcut ţinta noastră (între noi fie vorba, nu i-am spus şi lui). Aşadar a doua dedicaţie a fost pentru Gabi, mai ales că nu am reuşit să-l ducem cu noi pe Mălinul Inferior, zonă care nouă ne place tare mult şi unde ziceam în plină iarnă că ne vom descurca împreună. Eu am tot trecut de Şaua Clăii Mari, cum îmi stă în obicei, în mare viteză şi nu am avut timp niciodată să dau o fugă până la Claie. Aşadar m-am gândit că meritam şi eu să îmi auto-dedic o ieşire în zonă. Am sperat să mai adunăm un carpatist, doi, oarecum anunţasem intenţia într-un comentariu la o ieşire cu o săptămână înainte, chiar am făcut o oarecare invitaţie. Florina mă întrebă dacă nu o să fim prea mulţi, eu spun că putem susţine echipa deşi sunt un fan al turelor solitare. Habar nu am avut că setul de dedicaţii urma să fie complet până când l-am văzut în carne şi oase pe Dorin şi am schimbat câteva vorbe. Este a treia oară când ne intersectăm potecile. Nu o să spun că îl cunosc prea bine, dar cu siguranţă este un îndrăgostit de Munte. Cine vrea să afle motivul dedicaţiei pentru Dorin, trebuie doar să lectureze caietul de pe Claia Mare. Aviz amatorilor, zona de vârf este o bibliotecă pentru sufletele cu patru picioare care au cam ros cutia ce adăposteşte jurnalul. Din păcate nu am avut cu ce să o schimbăm.

Aşadar Bunul Dumnezeu ne-a reunit şi a făcut prima mare minune pentru noi: o vreme superbă. Ţin să spun că am avut mari ezitări în a ieşi pe munte de această dată, deoarece cantităţile de precipitaţii, codurile galbene şi de alte culori „sensibile”, grindina care a bătut în mai multe zone din ţară, presentimentul cunoscut de a sta în zăpadă udă pe sub care curg şiroaie de apă, geaca impermeabilă sub care musteşti în suc propriu…, cred că mă opresc aici. Vineri seara au apărut primele semne răzleţe care indicau drumul bun. Noaptea a fost plină de fulgere şi picăturile de ploaie şi-au făcut simţită prezenţa (mulţumim informatorului local), pentru ca a doua zi să fie astâmpărată setea pământului, dar şi condiţiile de ascensiune să fie ideale. La ultima parte exagerez puţin în sensul că a fost o căldură cum nu am prins de vara trecută; cred că a venit vremea să las fierbinţeala din termos acasă.Împreună cu Florina ne întrebam care vor fi condiţiile din teren. Am luat cu noi toate cele necesare pentru a ne creşte şansele de reuşită. Ştiam că săritoarea mare a văii este în partea de jos. Trebuie să spun că a fost mare bucuria când am văzut-o perfect uscată. Sincer îmi doream fie să avem zăpadă bună, fie să avem stâncă curată. Am strâns rucsacul cât mai bine pe spate, am legat un opt la ham şi după o scurtă verificare reciprocă am luat stânca în braţe. Cu toată fericirea de revedere a stâncii, am urcat cu grijă, îndepărtând frunzele care îmi păreau suspecte. Chiar dacă bocancii tehnici de iarnă nu sunt o bucurie imensă în ale căţăratului la stâncă, am urcat bine. Am făcut o primă asigurare la un piton aflat în jgheabul din dreapta săritorii, dotat cu un inel şi o cordelină veche care facilitează identificarea. Mai sus am sesizat nişte mişcăreţi mai măricei, am trecut bine de ei. Cu toate acestea, la un pas în viteză am trimis jos un bolovănaş mai mare decât un pumn. Acesta a binevoit să ocolească pe toată lumea. Nu ştiu exact de unde a pornit, posibil să fi fost ascuns sub frunziş şi l-am dislocat cu piciorul, fără să ştiu de prezenţa lui. Am mai pus un anou după o înţepenire de bolovani, chiar înainte de a ieşi sus. Topul este un spit zdravăn prevăzut cu o ureche.

Pe Săritoarea Mare

Gabi a venit primul şi a recuperat echipamentul. Am aruncat coarda în copacii de pe partea dreaptă cum priveam în jos, apoi în cei de pe stânga. Odată reglat tirul, am ţintit pe mijloc şi în scurt timp Florina era lângă noi. Primii doi secunzi au luat-o în sus să vadă condiţiile din teren, timp în care Dorin a ajuns lângă mine şi m-a ajutat la strânsul corzii. Am sesizat că are tendinţa să o strângă bine, adică la purtător. Noroc că la săritoarea următoare am recuperat-o înapoi, nu de alta, dar sus în şa am avut pe ce să şed mai bine.

Săritoarea Mare este destul de înaltă, necesită un 20m buni de urcat în coardă. Îi urmează o săritoare nu foarte înaltă, pe care am găsit-o la fel de uscată. Am abordat-o pe partea stângă, cu spatele pe o faţă spălată care nu oferă prea multe posibilităţi, aşadar este vorba de cât mai mult spate lipit pe stâncă. Intrarea este un pic mai interesantă, fie nu îţi încap picioarele, fie nu ai pe ce le sprijinii. Aşadar am încercat să depărtez pereţii, nu am reuşit, dar am găsit suficientă aderenţă să urc într-un stil specific de râmo-ramonaj. Florina are talent la acest stil, plus ceva experienţă. Gabi şi Dorin au fost plăcut surprinşi să vadă că teoria şi practica sunt puţin diferite, dar s-au descurcat cu succes şi ceva forfotă suplimentară.

Săritoarea râmă (foto by Dorin)

Mai sus am avut parte de strat compact de zăpadă, numai bun de exersat mersul la colţari. Am echipat, ne-am luat pioleţii la cingătoare şi dăm la deal. Panta iniţial medie, sus ceva mai crescută, ne-a solicitat trupurile. Aerul curat ne-a umplut plămânii şi savuram fiecare clipă cu nesaţ. Poveştile s-au ţinut lanţ, colţar stâng, colţar drept, piolet şi de la capăt. La orele unsprezece savuram o plăcintă de ou: varianta „de munte” a unei omlete. Pe ultima sută de metri am urcat la iarbă, adunând o grămadă de pământ în colţari, dar a fost varianta sigură. Încă priza „celor o mie de fire de iarbă” mai are puţin de aşteptat. Mâncare, hidratare şi şedinţă foto. Discutăm de ce se vede din zonă şi o luăm la pas către Claia Mare.

Ne-am documentat puţin de acasă, dar întotdeauna îmi place să descopăr o zonă nouă. Ştiu că au fost şi alţii pe acolo, dar sentimentul de a călca personal pentru prima dată într-un loc anume, mă umple de bucurie. Apropierea de Claia Mare nu este dificilă tehnic, totuşi are câteva pasaje mai expuse şi trebuie mers cu atenţie. Cablurile din zonă nu sunt tocmai strălucite, iar poteca trebuie urmată cu grijă. Nu poţi scăpa de un pic de jnepening şi nici de doza de ace care intră la piele.

Două aspecte ţin să le menţionez în special. În primul rând poteca, de altfel nu foarte lungă, este foarte pitorească. Priveliştea este una deosebită. Ochii se pierd spre Caraiman, o sumedenie de brâne se lasă descoperite, văile sunt încă uşor albite. În al doilea rând, cea mai frumoasă imagine pentru mine a fost verdele crud care se observă, în toate părţile, cum câştigă în altitudine. Natura prinde viaţă şi ne învăluie cu ale ei mistere.

Cum stăm mult prea bine cu timpul, facem de toate. Am sperat să facem grupul la maximul de cinci anunţat în intenţia noastră, să stăm la coadă la săritori, dar nu prea ne-a ieşit. Aşa că din nou poze, din nou hidratare şi plajă. Noroc cu jurnalul care ne-a reţinut atenţia încă câteva minute. Nu prea suntem învăţaţi cu staţionarea, mie parcă nu mi se potriveşte. Noroc cu Gabi care are oricând puterea de a moţăi un pic. Până la urma urmei este cu oameni, despre oameni, aşa că m-am abandonat unui petic de iarbă grasă până când am fost mobilizat la sesiunea foto de pe vârf.

Echipa veselă în zona Claia Mare

Ne-am retras aproximativ pe acelaşi traseu până în şaua de obârşie a Văii Seci, am salutat politicos doi admiratori ai abruptului care se odihneau în zonă, două vorbe şi am luat Brâul lui Răducu sub talpa bocancului. Zonele golaşe alternau cu petece de zăpadă, dar se merge bine. Trecem pe uscat de Comorile Clăii şi al său fir secundar pe care l-am urcat cu ceva timp în urmă într-o ieşire solitară. Imediat intersectăm Comorile de Mijloc care sunt încă albe. Dorin găseşte o variaţiune de potecă şi face o porţiune în urcare de vreo douăzeci de metri din acest fir, sper să încerce şi varianta completă din Buşteni. Comorile Brânei ne-au primit cu zăpadă întreruptă în zonele cu schimbări de pantă mai ample. Se auzea cum curge apa în diverse locuri, am reuşit să nu verificăm personal. Porţiunea inferioară este interesantă. La săritoarea principală a firului am făcut un rapel unde ne-am tot dat cu presupusul: rămâne cum am zis eu, mai bine să ai coarda de rapel pe mâna stângă :). Mai jos am înţeles ce au vrut să ne transmită cei doi confraţi în ale muntelui întâlniţi în şaua de sus, adică „am urcat pe o grămadă de noroi”. O avalanşă de profunzime a venit de pe comori, a făcut un dig imens la intersecţia cu Brânei şi a depozitat sub intersecţie tot ce vrei, condimentat fără sfială cu pământ. Norocul nostru că e încă tare.

Marea cu de toate

Nu ne-am complicat existenţa şi am rapelat cele două săritori spălate aflate chiar deasupra traseului turistic. Am discutat de cum se abordează în urcare şi de la baza lor a fost şi Dorin de acord că nu e chiar aşa de rău. Am discutat despre aderenţă şi peripeţiile trăite pe acolo în ieşirile anterioare.

Poveşti şi iar poveşti, hărmălaia de la intrarea în traseele marcate ale Jepilor Mari şi Mici, o baie rece la picioare să le dezumflăm, alte poveşti şi inevitabila despărţire. Mulţumiţi cu toţii pentru ziua minunată petrecută împreună sub umbrela Măriei Sale Muntele, ne despărţim sufletele pline de bucuriile adunate de-a lungul zilei.

Echipament utilizat: colţari, piolet, cască, ham, semicoardă 30m, carabiniere, bucle echipate, anouri, dispozitiv de rapel.

Participanţi: Florina, Dorin, Gabi şi subsemnatul

Timp de parcurgere: 10h30’

Duminică, 15 mai 2022 - 13:54 
Afisari: 583 


edy