Valea Pietrelor (firul principal) si Pestera din Bucsoiu, octombrie 2020 (Muntii Bucegi)

          Plecăm agale de la cabana Mălăiești spre Hornuri, pe traseul BA și ajungem repejor într-o superbă căldare, închisă aproape de jur-împrejur de pereți înalți. Turnul Mălăiești ne întâmpină cu o rază de lumină ce străpunge atât stânca, printr-o fereastră micuță, cât mai ales pâcla ce îi înconjură ca o aură vârful. E un sentiment de ”all seeing eye” dintr-un film de succes al ultimului deceniu. 

Foto nr. 1: Turnul Mălăiești, cu o cunună interesantă de lumină.

         La intersecția de trasee cotim spre stânga, pe marcaj TA, având drept în față amfiteatrul larg al Văii Pietrelor, brăzdat de mai multe fire. 

Foto nr. 2: Amfiteatrul Văii Pietrelor (zona centrală a imaginii), văzut din căldarea de sub Turnul Mălăiești.

Foto nr. 3: Brâna Caprelor (traseu marcat TA) se strecoară pe sub pereți înalți de stâncă, peste pante domoale de iarbă.

          Mergem pe poteca marcată, ce urcă paralel cu firul plin de bolovani al văii. Când poteca face stânga spre Brâna Caprelor, noi ținem direcția înainte, pe pantele accesibile de iarbă, până atingem talvegul. Ne croim drum prin marea de bolovani prăvăliți, dintre care unii sunt de-a dreptul imenși și bine ancorați, iar alții parcă s-a pus în blockstart-uri, gata să pornească un sprint nebun către vale. Ce de bolovani și pietre pe aici! Chiar mă întrebam de unde oare își trage valea numele?!? Totuși, zona e mult mai stabilă din punct de vedere al friabilității decât jumătatea superioară a văii Bucșoiului, că tot suntem în același masiv. 

Foto nr. 4: Talvegul Văii Pietrelor, văzut din zona unde traseul TA cotește stânga pe sub pereți, pe Brâna Caprelor. Din acest punct am intrat și noi în traseul nemarcat.

          Urmează o porțiune unde urcăm susținut și câștigăm repede în altitudine, dar traseul nu reclamă rezolvarea nici unui fel de problemă tehnică, fiecare merge pe unde i se pare mai ușor, punând cu atenție piciorul pe bolovani mai mari sau mai mici, dar legați cu toții de aceeași formulă a energiei potențiale. 

         Identificăm pe parcurs 1-2 ancore de rapel, dar le stocăm în folderul ”La nevoie”, pentru că suntem hotărâți să ajungem până sus. Valea continuă să ne scoată în cale obstacole elementare, pe care le trecem fară vreo sforțare tehnică. 

Foto nr. 5-6: Aspectul Văii Pietrelor în porțiunea de după părăsirea traseului marcat, cu pasaje ușoare, printre și peste bolovani de toate formele și mărimile.

          Continuăm să luăm rapid în altitudine, valea urcând destul de abrupt, fără a fi însă dificilă. Ceva mai sus începe să se prefigureze o bifurcație, marcată, cum vedem noi din punctul unde suntem, de 2 colți masivi de stâncă. Vâlcelul din dreapta, cum privim în sus, este firul secundar, noi vom continua în cealaltă direcție, pe sub un perete înalt în stânga și pe la baza celor 2 colți, pe care îi vom avea tot timpul pe partea dreaptă. 

Foto nr. 7: Prima bifurcație de când am intrat pe firul văii.

          Parcursul este unul ușor, praguri de stâncă micuțe și bolovani care nu pun probleme tehnice. În câteva minute, cam vreo 15, nu mai știu exact, ajungem la o nouă intersecție. Locul este greu de confundat, chiar deasupra bifurcației tronează falnic un pinten, subțire și înalt, numit Țancul Pietrelor. În dreapta de el, cum urcăm, se desprinde firul abrupt al Canionului Pietrelor, care cred că va face obiectul unei vizite ulterioare. 

Foto nr. 8: Țancul Pietrelor, un jalon impunător de pe traseu.

          Noi ținem și de data asta stânga, pe sub țanc. Urcăm pe fir pentru vreo 5 minute, apoi întrăm într-un gang îngust, presărat cu trepte de piatră și săritori mai mici sau mai mari, dar care se trec destul de ușor, când direct, când executând un șpraiț regulamentar. 

Foto nr. 9-11: Pe gangul îngust de sub Țancul Pietrelor.

         Mai continuăm direct pe fir 2-3 minute și ajungem la o săritoare care are pe fiecare parte câte un horn. Cum noi aveam în cap, după schițele/pozele disponibile, că trebuie să ținem mereu firul din stânga, până la intersecția cu un fir scurt și abrupt, numit Hornul Pietrelor, cățărăm hornul din stânga, care este unul destul de expus. Înaintăm cu grijă peste porțiuni verticale și pe prize friabile. Ne croim drum fiecare pe unde îi vine mai bine, ba pe dreapta, ba pe stânga, ba pe mijloc și reușim să trecem pasajul mai delicat. 

Foto nr. 12-14: Pasaj mai expus, probabil debutul Hornului Pietrelor.

          Deasupra lui găsim un fel de prispă lată și orizontală, acoperită cu iarbă moale. Loc fain de bivuac, mai ales că e protejat de o mare streașină de piatră. Știm noi pe unul care se ”cazează” mereu aici, îi mulțumim pe această cale că ne-a ajutat cu descrierile urcate pe net, chiar dacă parcurgerile traseului au fost de obicei în sens invers. 

Foto nr. 15: Prispă numai bună de bivuac.

          În sus peretele vertical este tăiat de un horn aerian și ne dăm seama că firul normal al văii este puțin mai la dreapta, pasajul de mai jos pe care noi l-am escaladat cred că era, de fapt, debutul Hornului Pietrelor. Traversăm spre dreapta un scurt pasaj cam fără prize și ajungem din nou în firul principal. Identificăm aici, chiar în stânga talvegului, cele 2 intrări în Peștera din Bucșoiu. 

Foto nr. 16: Subsemnatul, lângă cele 2 intrări în Peștera din Bucșoiu.

          Nu am mai fost pe aici, dar am citit materialul realizat de Ică Giurgiu, care cred că de fapt stă la baza tuturor descrierilor disponibile. 

         

          Peștera din Bucșoiu este una a recordurilor, chiar dacă destul de puțină lume știe despre existența ei. Citând descrierea mai sus amintită, peștera are o lungime de 373 metri și este cavitatea dezvoltată în conglomerat aflată la cea mai mare altitudine din țara noastră. De asemenea, este cea mai rece peșteră fără gheață de la noi. 

          Mai precizez că ne-a inspirat în explorarea peșterii și un filmuleț de pe youtube al lui Gorby. 

          Lăsăm rucsacurile pe niște bolovani și plecăm în prima noastră aventură de acest gen. Intarea este îngustă și ne obligă la o râmuială de vreo 2-3 metri, după care ne putem recăpăta poziția bipedă. Aici peștera se prezintă sub forma unei tăieturi înguste și înalte în stâncă, formă care se menține cam pe tot parcursul. Înaintăm cu grijă, locul e strâmt și cam toate acareturile de pe ham se agață, mai devreme sau mai târziu, în te miri ce! 

          Mai continuăm fără probleme notabile câteva zeci de metri; faza e că, din loc în loc, înaintarea e pusă la încercare de câte un șir de bolovani înțepeniți între pereți, care îți oferă 2 posibilități: pe deasupra sau pe dedesubt. La prima încercare de acest fel, aleg să merg pe deasupra. Cățărarea pe bolovan e delicată, stânca e udă și alunecoasă. Reușesc să mă ridic, continui printr-un spațiu destul de îngust, dar trec și ajung deasupra galeriei inferioare. Se poate coborî de aici în firul de jos, dar doar dacă ai participat recent la vreun ”cat walk”. Ceea ce nu e cazul nostru, că nu degeaba suntem porecliți ursuleții! 

          Așa că dau în marche-arriere, cu chiu, cu vai. În locuri din astea strâmte nu e chiar floare la ureche să te întorci pe unde ai venit! Descațăr un pasaj care acum pare mult mai dificil decât la urcare și ajung de unde am plecat. Mă angajez pe varianta ce trece pe dedesubtul obstacolului, sub privirile neîncrezătoare ale coechipierului. Urmează un târâș pe cinste, pe coate și genunchi (nici în armată nu am făcut ceva de asemenea anvergură!), peste bolovanii colțuroși împrăstiați pe podeaua peșterii și pe sub tavanul foarte jos. Locul e strâmt și vrei, nu vrei, îți ascuți umerii și cocoașa prin pietrele destul de tăioase care ies din linia pereților. Noroc cu casca, altfel cred că aveam la cucuie..... de probabil arătam ca într-o caricatură cu coronavirusul. 

          Ca remarcă generală, cine ține mult la „fâșu` de firmă” nu prea are ce căuta pe aici cu el! E o viermuială chinuitoare, care cred că nu de puține ori se lasă cu pagube la integritatea echipamenului. 

          Mergem mai departe. Sunt pasaje înguste, unde trec cu greu. Probabil șansa mea e că am mai slăbit câteva kilograme în ultimul timp. Cos mă urmează prin măruntaiele tot mai strânse ale Bucșoiului. Ignor gândurile ce îmi trec prin minte, lăsând urme luminoase, asemănătoare trasoarelor. Îndur cu stoicism privirile de netradus în cuvinte ale coechipierului și continui. Farmecul aventurii ăsteia stă în faptul că am plecat legați în coardă.... și nu putem lua o decizie unul fără altul. Așa că, deși de vreo două ori vrem să renunțăm, tragem unul hăis și unul cea, dar în final mai dăm, totuși, o șansă.... 

          Continuăm prin cotloanele întunecate ale muntelui. Pasaje înguste, pe care le trecem cu mișcări demne de antrenamentele lotului național de gimnastică. Urmăm firul peșterii, cu obstacolele pe care ni le scoate în cale, dar la un moment dat, drumul se blochează. Pare a mai continua puțin în sus, dar apoi se închide. Gata, am ajuns cât se poate de departe în adâncul Bucșoiului. De acum încolo trebuie să ne mai și întoarcem. 

          Reluăm supliciul, în sens invers. Nu avem probleme de claustrofobie, dar pasajul ăla de mers târâș e acum mult mai solicitant, având în vedere că e la vale, iar gravitația își face pe deplin simțită prezența. Trecem cu greu, dar cu bine. 

         Ieșim din peșteră și ne bucurăm câteva minute de aerul curat de afară. Suntem încântați de mica noastră aventură prin ”adâncurile” Bucșoiului. Na, nu cred că o să o repetăm prea curând, dar a fost interesant, totuși. 

Foto nr. 17-22: Peștera din Bucșoiu, în imagini. In and out.

          După pauza de rigoare ne reluăm ascensiunea pe firul văii, cu un horn înalt și strâmt, care începe chiar din dreptul peșterii. Prizele sunt suficiente, dar terenul, deși nu dificil, ne obligă să mai apelăm din când în când și la scurte reprize de ramonaj sau alte tehnici specifice. Trecem cu bine peste cele 2 etaje ale acestei săritori, fără să fie nevoie de coardă. 

Foto nr. 23-24: Pe pasajele de deasupra peșterii.

          Continuăm să urcăm preț de vreo 5-10 minute, fără a mai întâlni în cale vreun obstacol notabil, apoi ajungem la baza unei săritori impozante, care se prezintă sub forma unui horn înalt de peste 25 de metri, cu pereți fără prea multe prize, uzi și acoperiți cu mușchi în partea inferioară. Scoatem coarda din rucsac și pun pe ham câteva materiale tehnice. Cum hornul este destul de îngust și probabil va trebui să mă proptesc între pereții lui, dau rucsacul jos și pornesc la drum. Îmi aleg cu grijă pașii, fiindcă e cam alunecos pasajul de debut. Mă ridic pe prize, depășesc porțiunea udă și apoi mă angajez într-un ramonaj cu spatele în peretele din stânga. Mai sus, la un bolovan-capac, montez un friend care să mă protejeze la o eventuală cădere, pe când încerc să depășesc un pasaj mai delicat. Ies ușor în lateral, continui cu ramonajul și apoi ajung la un fel de streașină de piatră, unde îmi îndrept cocoașa în tot felul de colțuri și bolovani ieșiți la atac, alegându-mă cu ceva zgârieturi zdravene și vânătăi. 

          Depășeșc partea dificilă și poposesc pe o treaptă îngustă, orizontală, a săritorii. În talveg găsesc un piton contorsionat, inutilizabil. Cum săritoarea mai are un etaj și nu știu ce mă așteaptă deasupra, improvizez o regrupare la un bolovan destul de dubios. Trag rucsacul, apoi îl filez pe Cosmin. 

Foto nr. 25-26: Primul etaj al singurei săritori unde am pus coarda.

          Mai sus mă așteaptă tot un horn îngust, dar mai scurt și cu prize mai bune. Urc pe prize zdravene pentru picioare, când pe peretele din dreapta, în sensul urcării, când pe bolovanii din fundul hornului. Ies deasupra, trecând un pasaj mai expus peste un bolovan și regrupez la o stație formată dintr-un spit cu verigă rapidă și un piton marca Boreal. 

Foto nr. 27-28: A doua lungime a săritorii și stația de regrupare. De menționat că săritoarea se poate face lejer dintr-o singură bucată, dar noi nu am știut configurația terenului și posibilitățile de asigurare, așa că am regurpat la jumătate.

          Din regrupare continuăm pe firul văii câteva zeci de metri, fără dificultăți tehnice. Mai sus trecem direct o săritoare-horn destul de înaltă, dar ușoară și cu prize suficiente. 

Foto nr. 29: Ultimul obstacol notabil al văii, un horn îngust.

          Mai ținem talvegul pentru câteva minute, apoi valea se pierde pe niște fețe destul de înclinate, dar cu trepte bune de iarbă și stâncă. Ne croim drum fiecare pe unde putem, urcăm în etape cu scurte opriri, pentru că e abrupt rău, iar noi suntem obosiți. Ieșim în curând în poteca marcată de pe creastă și ținem stânga până pe vârf, unde traseul tehnic ia sfârșit. 

Foto nr. 30-31: Partea de final a traseului.

          Echipa, în ordine alfabetică: Cosmin (cos77) și subsemnatul (markbv). 

          Evaluare generală: o vale frumoasă, scurtă și ușoară. Nu are săritori dificile, am pus coarda doar o singură dată. Există protecții fixe (piton și spit) la ieșirea din săritoarea cea mai grea. În general stânca este solidă, dar nu strică să verificați bine prizele înainte să le încărcați, pe ici-colo mai sunt unele care se mișcă. 

          Grad de dificultate al traseului (overall): 1B. 

          Peștera din Bucșoiu poate constitui un obiectiv în sine, sau poate fi ignorată. E o experiență inedită, dar nu e recomandată celor care au claustrofobie sau celor care nu și-au testat încă reacțiile în pasaje foarte înguste și întunecoase. Mai e de precizat că dacă cineva se blochează în pasajele de mers târâș, nici măcar nu cred că poate fi scos afară fără modificări substanțiale ale integrității corporale și fizionomiei, pentru că ar trebui tras forțat peste bolovani tăioși sau contondenți. Nici nu vreau să mă gânddesc cum ar fi să trebuiască să fie cineva împins prin catacombele alea, nu cred că ar fi posibil..... 

          Dacă totuși intrați în peșteră, nu luați cu voi rucsacul și nu țineți pe ham accesorii, pentru că acestea se agață în pereții colțuroși și vă fac înaintarea foarte neplăcută. 

         Echipament necesar: ham, cască, 2 carabiniere cu filet, zelb, dispozitiv de filat pentru fiecare participant, plus coardă de 50m, 2-3 bucle echipate, 2-3 bucle de cordelină sau anouri pentru echipă. 

         Timp necesar pentru o echipă de 2: undeva între 2 ½ și 3 h valea propriu-zisă (de la intersecția de marcaje din căldarea de sub Turnul Mălăiești până la indicatorul de pe vf. Bucșoiu), la care se adaugă 30-45 min. pentru vizitarea peșterii.

Marţi, 10 noiembrie 2020 - 22:46 
Afisari: 868 


markbv