Valea Malinului (Muntii Bucegi)

27 august 2016

Să mă duc pe Mălin? Să nu mă duc? Să mă duc? Să nu mă duc? Cu emoţiile aventurii în gând adorm târziu în noapte, nu înainte de a mai urmări o dată, şi cu mare atenţie la detalii, reluând unele secvenţe cadru cu cadru, filmuleţul de pe net al turei unui drumeţ pe Mălin. Fixez alarma să mă trezească cu noaptea în cap, ca să îmi pregătesc rucsacul şi să iau primul tren al zilei spre munte. [...] Deschid ochii, în starea aceea în care se risipeşte vreun vis plăcut şi încerci să te agăţi de ultimele lui fărâme în speranţa că te vor purta la loc în atmosfera ireală dar atât de vie pentru simţurile vrăjite de magia somnului. O lumină difuză răzbate prin jaluzele. De undeva din noianul de senzaţii şi imagini alambicate se cristalizează un gând lucid: în curând răsare soarele. Brusc, un fior rece alungă orice fărâmă de visare şi mă pune în faţa faptului împlinit: alarma n-a sunat, şi realizez de ce - era configurată să sune doar în zilele lucrătoare. Arunc un ochi pe ceas. E aproape şase! Oboseala mă trage înapoi spre somn, dar Mălinul revine în forţă în prim plan.

Valea Mălinului. Vedere de ansamblu dinspre Gura Dihamului

Tâşnesc din pat, arunc repede cele necesare în rucsac (ce bine că am după atâtea şi atâtea ture o listă foarte clară!), verific într-un minut că n-am uitat nimic şi aproape că rup uşa alergând spre metrou ca să prind al doilea tren. Metroul, răuvoitor, pleacă aproape de sub nasul meu, lăsându-mă pe peron să contabilizez minutele să văd dacă îmi rămâne timp şi de bilet, şi de un sandviş, căci în toată graba nu am mai avut timp să înfulec mare lucru. Dar am noroc şi următoarea garnitură a metroului pleacă mai repede decât mă aşteptam, în cele din urmă reuşind să cumpăr şi sandvişul, şi biletul. Oboseala o alung moţăind în vagon până la destinaţie. Munticelul îl urc în viteză, ca să câştig ceva din ora pierdută. Chiar dacă e încă vară şi seara vine târziu, ştiu că mă aşteaptă o tură lungă şi dificilă. Ajuns în Poiana Coştilei identific imediat reperul pomenit şi de Kargel, şi de Cristea, de unde schimb direcţia îndreptându-mă cu aceeaşi viteză spre necunoscut. Dar buruienile mari şi dese îmi temperează avântul, iar odată intrat în pădure lipsa oricărei urme, oricât de mică, de potecă sau hăţaş, mă descurajează definitiv. Dacă e ceva care mă irită la munte, atunci acel ceva e mersul prin pădure la liber, fără potecă şi fără marcaj, fie el şi forestier. Pădurea obturează complet orizontul, nu ştii unde duce şi ce surprize poate ascunde vâlcelul sau muchia pe care înaintezi. Explorez câţiva zeci de metri primprejur. Nimic. Bălării multe pe vâlcel, multe uscături pe lângă. Pare că nici ursul nu-şi face drum pe aici! Revin bosumflat în poiană. Mă uit spre Coştila: încolo trebuie să fie vâlcelul meu, asta-i fără îndoială. Se vede clar adâncitura din pădure între Santinela Văii Cerbului şi ţancul vecin. Patrulez un pic pe traseul marcat, poate văd desprinzându-se o potecă sau un hăţaş prin bălării. Nimic ...

Documentare satelitară. Linia punctată cu galben e firul Văii Mălinului, cea roşie e Brâna Mare a Coştilei (BMC). Văile vecine: 1 - Valea Coştilei, 2 - Valea Gălbinele, 3 - Valea Verde, 4 - Valea Seacă a Coştilei, 5 - Valea Ţapului, 6 - Valea Urzicii. Vâlcele de acces: a - Vâlcelul Ascuns (Teodoru), b - Vâlcelul Poieniţei. Văile confluente: c - Valea Colţilor, d - Valea Hornului, e - Valea Scoruşilor. Reperele principale ale Mălinului, din aval spre amonte, marcate cu liniuţe galbene pe fir: Hornul Pământos, confluenţa cu Valea Colţilor, hornul bâldâbâc şi accesul spre Poiana Mălinului, confluenţa cu Valea Hornului, La Lespezi, gura Canionului Mălinului, ieşirea spre BMC. Încercuit - Colţul Mălinului.

Grupurile pe care le-am depăşit pe Munticel au trecut între timp prin poiană, eu am rămas codaşul. Nu mă încântă ideea unei explorări forestiere, de unul singur, care se poate solda cu mult timp pierdut sau chiar cu un eşec. Dă-l încolo de Mălin! Pornesc spre Cerbului, înjghebând din mers un plan care să-mi salveze ziua, poate un brâu în Morar. Nici nu intru bine în păduricea dintre poienile Coştilei şi Cerbului că aud o conversaţie dinspre vâlcelul meu. Ciulesc urechile, mai prind câteva frânturi. Mălinul reînvie în gând. Părăsesc poteca marcată şi pornesc într-acolo. Curând dau de o potecuţă. E abia vizibilă, dar un ochi format o individualizează imediat în haosul de frunze, vreascuri, ace şi pietricele ce acoperă solul unei păduri. Pornesc hotărât în sus urmând-o. Nu am mai auzit nimic o vreme, dar auzul nu m-a-nşelat. Ceva mai încolo o pereche de drumeţi se odihneşte pe un buştean. Ne dăm bineţe, eu continui în sus, pe serpentinele potecii. Ajung şi la peretele stâncos, în lungul căruia înaintează în serpentine strânse poteca. Orice îndoială s-a spulberat. E Vâlcelul Poieniţei. Îmi impun un ritm constant, astfel că în mai puţin de trei sferturi de oră ajung în şa. Retrăiesc aici senzaţia pe care am gustat-o demult, când am ajuns prima dată în Şaua Scării de Fier sau pe brâniţa care coboară spre La Verdeaţă. Senzaţia pe care o simţi cînd ajungi într-un loc mult dorit, dar pe care nu-l poţi vedea decât de aproape, după ce treci de barierele naturale care împiedică contemplarea de la poalele muntelui. Aproape întreaga vale a Mălinului se aşterne acum în faţa mea:

Şi deşi peste tot am citit despre ea că e punctul cheie al Mălinului, pregătit fiind chiar şi să renunţ dacă nu voi putea să o depăşesc, tot bucuros am fost să văd săritoarea mare drept în faţa mea, aproape la o aruncătură de băţ:

Săritoarea mare, Hornul Pământos şi în fapt toată zona asta a Mălinului sunt privilegii accesibile doar celor ce se aventurează până aici, fiind ascunse privirilor indiscrete din vale graţie cotului pe care-l face valea Mălinului spre gura ei de vărsare şi muchiilor înalte care o bordează. Încântat aşadar că am şi eu privilegiul acesta, aproape ţopăind de bucurie, alerg între cele două hornuri din şaua Poieniţei ca să mă familiarizez cu ele. Îl aleg pe cel din dreapta, Hornul Mare, numit şi Hornul Pământos, pentru descinderea clasică în firul Văii Mălinului. De fapt îl alesesem încă de când mă documentam pentru tură, acum trebuia doar să îmi confirm că îl pot aborda fără riscuri. Îl măsor în jos cu privirea - mi se prezintă mai prietenos decât în descrierile sau fotografiile pe care le-am găsit:

Au ajuns în şa şi cei doi drumeţi pe care i-am auzit şi mai apoi întâlnit la baza vâlcelului. Schimbăm câteva impresii. Ei aleg celălalt horn, Hornul Mic (care se pare că avea în vremurile interbelice şi o scară improvizată), având ca ţel escalada Văii Colţilor. Pornesc pe Hornul Mare, confortabil, cu spatele la horn dar mâinile bine proptite în perete. Ajung în firul văii în doar câteva minute, cu o umbră de mirare pentru că mă aşteptam să fie un pasaj mai lung, mai dificil şi implicit mai de durată. Totuşi, privit de jos hornul pare mult mai fioros:

Cu o călcătură apăsată păşesc pe primii bolovani din talvegul văii, spunându-mi aproape cu voce tare, "Iată-mă pe Mălin!". E momentul să savurez această primă reuşită. Îmi găsesc un pietroi confortabil pentru a servi cu încetinitorul un sandviş (de data asta unul din cele pregătite de cu seară), analizând printre înghiţituri săritorile ce mă aşteaptă în amonte, în partea de vale ce îmi este vizibilă din acest loc:

sau admirând Hornul Pământos pe care tocmai ce am coborât:

Schimb peste bolovanii din vale cu cei doi drumeţi noutăţi despre starea hornurilor şi urările de drum bun. Vor dispare imediat după un cot al Colţilor, dar le voi mai auzi o vreme ecoul dialogurilor.

Confluenţa cu Valea Colţilor

Rămas singur cuc pe Valea Mălinului mă pregătesc să rezolv rând pe rând problemele pe care mi le va pune în drum. Sarcină mult mai grea decât cea a rezolvării unui şir de subiecte de examen sau probleme dintr-o culegere, pe care le poţi aborda în orice ordine şi unde poţi lăsa deoparte ceea ce nu ştii pe moment, pentru a reveni mai târziu cu moralul ridicat de depăşirea celorlaltor subiecte sau probleme. Obstacolele unei văi de abrupt nu le poţi însă aborda decât strict în ordinea în care le-a înşirat natura. Iar examenul Mălinului începe din prima cu o săritoare foarte dificilă, poate cea mai dificilă dacă nu ar fi existat şufa.

Săritoarea Mare

Mă apropii cu emoţie. Tot ce am citit despre ea sau fotografiile şi filmuleţele în care apare nu reuşesc să trasmită ceea ce e în realitate. Nu e atât de mare pe cât lasă să se înţeleagă descrierile veteranilor, dar e mai dificilă decât pare în imagini. Degeaba îmi închipui o cale virtuală pe baza acestora, ce oricum sunt limitate la două dimensiuni, şi acelea deformate de perspectiva obiectivului camerei. Am ajuns. E înaltă. Nu merge dintr-o suflare. Şi lustruită bec, atât bolovanul mare al săritorii, cât şi stâncile laterale pe care se sprijină. Cu chiu, cu vai, întinzând mâinile şi picioarele, aproape răstignit pe stânca din dreapta şi cu burta lipită de ea, găsesc câteva minuscule scobituri sau ieşituri în masa de conglomerat pe care să se poată sprijini vârfurile bocancilor sau ale degetelor. Totuşi nu reuşesc să sui liber până sus. Sunt câţiva metri în jos pe care m-aş juli dacă-mi alunecă degetele sau bocancul de pe vreo minipriză, asta în cel mai fericit caz. Nu risc să continui la liber, dă-l încolo de orgoliu! Prize ioc. Dar e un cablu! Electrificare parţială (sic). Cablul ăsta e un adevărat colac de salvare: suplineşte lipsa prizelor şi rezolvă şi o eventuală descăţărare dacă vreo altă săritoare mă va obliga să mă retrag. Ajuns pe creştetul lustruit al bolovanului, privesc triumfător în jos:

Am recâştigat repede altitudinea pierdută odată cu coborârea Hornului Pământos. În amonte lucrurile par deocamdată mult mai simple. O succesiune de bolovani peste care păşesc sau mă caţăr în voie:

Zburd ca pe Valea Albă. Hornul Pământos rămâne din ce în ce mai jos, iar din Colţilor nu se mai vede nimic, doar de auzit se mai aude câte un ecou al celor doi drumeţi cu care împart liniştea şi singurătatea acestui colţ de Bucegi.

Repriza de zburdat se termină în faţa unei noi provocări, însă departe de cea a săritorii mari de jos. O căţărare simplă prin dreapta, de data aceasta cu prize mai bune şi unghiuri convenabile pentru ramonaj:

Săritoarea de dinainte de minicanion

Am mai câştigat în altitudine, dar şi soarele s-a mai ridicat pe boltă, orientându-se în acelaşi timp mai pe direcţia văii, pe care începe să o lumineze bine. În dreapta, unul din pereţii pe care se sprijină Poiana Mălinului:

În stânga tot perete înalt, despicat de un horn foarte, foarte urât. Mă gândesc că poate e Valea Hornului, despre care citisem că e foarte dificilă cu o ruptură de pantă ce musai trebuie ocolită, dar pe ea o voi întâlni mai sus pe Mălin. Enigma mi-o va descifra peste câteva zile Mircea Ordean într-unul din jurnalele lui de pe blog, unde pomeneşte de acest horn crunt, cum l-a tatonat el în partea lui superioară şi i s-a părut că se duce bâldâbâc la vale, imposibil de urmat fără multe rapeluri.

Baza hornului bâldâbâc

Peretele din dreapta se apropie din ce în ce mai mult de firul văii, care e înghesuit deja din flancul opus de peretele cel cu hornul crunt. Începe primul canion al Mălinului, mai scurt (de aceea l-am numit minicanion), dar mai înalt şi mai sălbatic. Mălinul face un mic zigzag aici, cu canionul în partea mediană, ceea ce accentuează senzaţia de completă izolare, în orice direcţie privirea oprindu-se în pereţi sau versanţi abrupţi:

Tot prin jurnalele lui Mircea am dat peste copia unei fotografii vechi din colecţia lui Mihai Haret, nedatată, dar pe care o presupune de dinainte de 1910. Fără să bănui că voi da de ea peste câteva zile, imortalizez şi eu canionul din aproape acelaşi loc:

La peste un secol distanţă

Fotografiile sunt aproape identice, dar, ca în binecunoscutele jocuri din revistele de divertisment sau pentru copii, sunt câteva diferenţe la o comparaţie atentă. Timpul a lucrat şi aici, rostogolind şi repoziţionând unii bolovani. Acolo unde canionul se îngustează cel mai mult s-au îngrămădit unii peste alţii câţiva bolovani imenşi, ca-ntr-un ambuteiaj, barând calea:

Săritoarea în trepte

Săritoarea propriu-zisă e urâtă rău, dar se poate depăşi prin stânga, pe un prag lung de piatră, lustruit bine, dar nu foarte înclinat. Stâncă uscată + aderenţă bună = test promovat. Din capătul de sus al pragului, o privire satisfăcută peste umăr:

De aici, de deasupra săritorii în trepte se vede luminiţa de la capătul minicanionului şi Colţul Mălinului veghind de sus de tot valea:

Nu-s claustrofob, dar strânsoarea pereţilor apăsase cumva şi psihicul meu, tensionat oricum de dificultăţile mai mici sau mai mari ce se iviseră pe drum şi pe care nu ştiam cum le voi gestiona până în ultima clipă, cea a contactului cu realitatea lor stâncoasă şi rece. Peisajul de dincolo de gura de sus a canionului îmi reconfortează retina - spaţii largi, înverzite, luminate cu dărnicie. Abia aştept să ajung acolo, să mă detensionez.

Dar canionul nu se lasă părăsit fără un ultim tribut de sudoare. Un ditai bolovanul stă proţăpit şi aici între pereţi, în chiar capătul de sus al canionului, anulând orice speranţă de a trece precum gâsca prin apă:

Prize bune la plecare, apoi ramonez între bolovan şi peretele din dreapta. Dar pe la jumătate înaintarea-mi e incomodată de rucsac, atât la ramonare, cât şi pentru că îmi scoate prea-n afară centrul de greutate. Descaţăr un pic până-mi găsesc o poziţie odihnitoare ca să-mi scot rucsacul de pe umeri şi să-l împing cât mai sus, până-i găsesc un loc de unde să nu alunece. Fără grija rucsacului mă caţăr mult mai uşor, recuperându-l pe ultimii metri. Săritoarea asta fiind neasigurată m-a solicitat mai mult decât cea mare de la începutul ascensiunii. Un singur piton, ruginit dar încă trainic, stă înfipt pe stânca din dreapta. Util pe post de priză chiar la ieşirea din horn. Ei bine, am depăşit-o şi pe asta! Am ajuns la 'luminiţa' de la capăt. Canionul umbrit a rămas în spate.

Privesc înapoi, dar nu cu mânie, ci cu mândrie:

În stânga Mălinului se cască chiar în acest loc o altă vale, îngustă ca un horn aici:

Valea Hornului

Cu o jumătate de oră în urmă, un alt horn, mult mai strâmt şi mai abrupt, ce cade 'bâldâbâc' tot pe partea stângă, îl bânuisem a fi Valea Hornului. Dar ăsta de acum se impune în faţa primului - e mai mare, cu versanţi ampli, e clar o vale, şi singura vale între Colţi şi Scoruşi ar fi Valea Hornului. Horn avem aici, deci se potriveşte numele. Monografia lui Cristea îmi întăreşte convingerea, plasând Valea Hornului la ieşirea din primul canion în amonte de săritorile lui. Tot pe stânga ocolesc şi uriaşul bolovan din această intersecţie de văi însorită, urmând ca după numai câţiva zeci de metri, parcurşi pe lângă perete, să ies definitiv din strânsoarea Mălinului într-un câmp larg, vorba vine câmp, fiind totuşi în pantă şi nu chiar mică.

Mălinul de la Lespezi spre minicanion

Odată ce am ieşit în pajiştea largă şi însorită de la confluenţa Mălinului cu Scoruşii, unde pot alege un traseu aproape pe unde vreau, încordarea s-a spulberat cu totul, lăsându-mă să mă bucur din plin de peisajul încântător şi liniştea în care-i cufundat.

Perete al crestei Mălinului

Pajiştea asta e întreţesută cu multe stânci uşor înclinate, mari şi netede, ca nişte lespezi, peste care urc cu uşurinţă. Locul se numeşte chiar aşa, La Lespezi:

Îmi caut un tăpşan pe lângă lespezi să mă întind relaxat prin iarbă. E abia trecut de unu, practic miezul zilei astronomice, ceasurile fiind pe ora de vară. M-am mişcat bine, mă gândesc, cu toate că am pierdut primul tren, am bâjbâit intrarea în traseu şi am mers singur pe o vale nouă. Greul pot spune că a trecut, cu cele două săritori mai mari din aval depăşite fie cu ajutorul şufei, fie cu experienţa. Răsuflu uşurat, ştiind că am de aici în sus şi o alternativă banală, dacă nu m-oi descurca cu Mălinul, anume feţele blânde dintre Scoruşi şi Mălin. Aşadar pot să mă odihnesc liniştit pe tăpşan, privind în voie depărtările:

Greul a trecut, cum spuneam, dar mai am o bucată serioasă de Mălin până în Brâna Mare a Coştilei, una din preferatele mele. Şi nu e chiar uşoară, însă sunt nerăbdător să o urc, să urc prin canionul spre care priveam anul trecut cu admiraţie de pe brână. Părăsesc tăpşanul îmbietor la somn şi pornesc în direcţia Colţului Mălinului. Căldură mare, înaintarea prin iarbă e greoaie. Pun beţele de trekking la lucru, dar numai pentru puţin timp, căci după câteva minute ies din zona deschisă, înierbată şi ospitalieră de la confluenţa cu Valea Scoruşilor şi intru în Canionul Mălinului:

La umbră, pe stânci înaintarea e mult mai comodă decât în soare, prin iarbă. Pentru căţărare am venit pe Mălin, căţărare să fie! O primă săritoare apare în obiectiv după un mic cot al văii:

În vreo cinci minute ajung în faţa ei. Culoarul dintre stânci îmi face cu ochiul, mă bag prin el. Cu puţină abilitate ajung sus, dar de aici trebuie să mă strecor spre stânga cu corpul puţin ieşit în afară pentru a ocoli bolovanul de sus, uşor surplombat peste cel pe care păşesc:

Acasă voi descoperi o săgeată roşie ce indică o altă variantă, care ocoleşte prin stânga. Înţeleg de ce am ratat-o - este vopsită pe un bolovan mic, la picioarele săritorii, iar eu eram cu privirea pe sus, căutând soluţii de trecere peste ea. Una peste alta, din fotografie nu reiese că ar fi uşoară nici varianta asta, dar cine ştie? Fotografiile sunt înşelătoare de multe ori, fiind doar o proiecţie în două dimensiuni, dintr-un anumit unghi, a unei realităţi tridimensionale. Data viitoare voi verifica şi varianta sugerată de acest marcaj vechi. De pe pragul de sus al săritorii văd că am urcat destul de mult prin canion, bordat acum de pereţi nu foarte înalţi, dar tăiaţi drept:

Canionul e presărat cu o mulţime de bolovani, mai mici sau mai mari, din loc în loc îngrămădiţi în mici săritori. Una mai simplă în continuare, în spatele unui bolovan mare:

Trec de ea, mai urc puţin şi canionul se îngustează.

Pasajul cel mai îngust este scurt dar pe la mijlocul lui mă întâmpină o altă săritoare:

Asta nu mai e la fel de uşoară, trebuie să-mi pun puţin mintea la lucru pentru a găsi poziţiile de echilibru în înaintare. Destul de multe săritori pe Mălin, unele nu chiar banale, solicitând din plin atenţia şi echilibristica. Nu degeaba este cotată 1B - stoarce ceva adrenalină şi unt din cel care o urcă, mai ales dacă o urcă singur. Porţiunea cea mai strâmtă se termină peste alte două-trei minute,

şi voi ieşi imediat la soare:

În peretele din dreapta e o rană deschisă la culoare, gălbuie, rezultatul prăbuşirii într-una din ultimele primăveri a unei faţete de stâncă. Deasupra acesteia e probabil Colţul Mălinului. Canionul coteşte uşor spre stânga şi se lărgeşte:

Talvegul văii nu mai e aşa de curat ca până acum, cu stânci şi bolovani nemişcaţi de multă vreme, ci o amestecătură de bolovani, grohotiş şi pământ, destul de instabilă, pe care trebuie să calc cu grijă. Din când în când mă mai opresc să privesc în urmă.

Urmează o altă cotire, tot mică şi tot spre stânga.

Pe nesimţite am trecut de Colţul Mălinului:

Aşadar sunt aproape de finalul ascensiunii pe vale. Mă uit la ceas: a trecut aproape o oră de când am intrat în Canionul Mălinului. Oho! Şi nu prea am stat pe loc decât pentru câte o poză. Canionul ăsta scoate şi el un pic de adrenalină şi unt din mine.

Dar efortul e răsplătit aici, aproape de finiş, cu premiul râvnit de toţi cei care bat nemarcatele munţilor: un buchet de flori de colţ. Chiar mă întrebasem cum de nu am zărit vreunele până acum. Cred că eram prea ocupat cu necunoscutele văii. Norocul mi le-a scos în drum, căci realmente sunt în drumul meu, pe lângă stâncile pe care păşesc sau de care mă ţin:

Tot mai sus, tot mai sus! Canionul se lărgeşte iară. Pe stânga se ivesc din nou praguri puţin înclinate pe care se poate ieşi imediat din canion spre faţa înierbată şi blândă a Văii Mălinului.

Iar în dreapta, chiar deasupra mea, e Dintele dintre Colţi!

Întâlnesc o primă limbă de zăpadă. Deşi e sfârşitul lui august şi al unei veri caniculare, au rezistat câteva petice pe Mălin. Nu pun probleme. Încă!

Căci peste câteva minute amestecul de bolovani, grohotiş şi pământ primeşte un ingredient surpriză: zăpada. Dau de un loc unde o limbă de zăpadă stă ascunsă sub un strat de bolovani, grohotiş şi pământ, căzut peste ea în primăvara acestui an. Păşesc cu mare atenţie, ştiind că acest amestec pervers poate ascunde capcane, rimaye mai adânci din care dacă ieşi teafăr, oricum ieşi murdar de pământ şi noroi. Într-un loc pământul şi grohotişul chiar îmi fuge de sub talpă, scurgându-se precum nisipul într-o clelpsidră. Îmi ţin respiraţia, ca să restabilesc echilibrul precar în care mă ţin prizele de mână, apoi mă trag spre stâncă în dreapta, stânca curată, pe care o urmez fidel până se termină bucata de amestec înşelător, nu foarte lungă totuşi. Recunosc de la distanţă prispa oblică pe care se coboară pentru a traversa Mălinul venind dinspre Scoruşilor:

Încă puţină căţărare peste bolovani, cu grija de a ocoli locurile instabile sub care se mai ascunde zăpada, şi ajung în dreptul prispei:

Voi urca spre Brâna Mare a Coştilei, dar la dreapta:

Gata cu Mălinul! Mai departe voi juca pe teren propriu: totul e sub control, cum s-ar spune. Brâna Mare a Coştilei e câţiva zeci de metri mai sus, aici fiind binecunoscuta ei discontinuitate. Cu ajutorul lanţului, refăcut după deranjul din primăvară când o alunecare de teren a remodelat un pic locul, urc în siguranţă până în poteca brânei. De pe potecă mai privesc o dată Valea Mălinului cu al ei canion:

Şi, bineînţeles, Colţii Mălinului cu Dintele dintre ei:

Urmând poteca la dreapta, ce taie un pâlc de jnepeni, trec peste linia crestei Mălinului, pe deasupra obârşiei Văii Ţapului. şi ajung la pintenul înierbat dintre Ţap şi Urzică, aflat în bătaia soarelui. Acum îmi iau o pauză lungă, de masă şi de odihnă. Aproape o oră, să mă satur, dacă s-ar putea sătura vreodată un împătimit al peisajelor alpine.

Creasta Mălinului şi Postăvaru

Prin binoclu urmăresc forfota de la Omu - multă lume în faţa cabanei, lume multă strânsă şi pe Bucura, mai nou loc de pelerinaj al căutătorilor de energii misterioase, un şir de drumeţi pe sub Cerdacul Obârşiei. Curios, gândindu-mă că e sâmbătă şi vreme frumoasă pe deasupra, am căutat printre ace, poate zăresc ceva alpinişti. Şi chiar am găsit!

Pixeli pe Degetul Prelungit

Pe brâu mă mişc precum peştele prin apă. Locurile îmi sunt familiare, ultima dată le-am bătut chiar anul trecut. Urmează alt reper binecunoscut al brânei, traversarea Urzicii pe deasupra canionului ei, muuult mai urât şi evident muuuuult mai dificil decât canionul meu de azi:

Apoi trec de muchia Caprei,

de Valea Caprei, şi în cele din urmă încep coborârea printre jnepeni spre Valea Priponului. Unde pasc liniştite caprele negre. Exact! Doar caprele mai lipseau pentru o o tură perfectă.

Şi-am coborât Cerbul şi Munticelului, am suit în trenul cefereului, m-am aşezat în faţa calculatorului şi v-am tastat povestea Mălinului!

Buşteni gară - Munticel - Poiana Coştilei: 1h½

Vâlcelul Poieniţei: ¾h

Valea Mălinului: 3h½

Brâna Mare a Coştilei: 1h

Valea Priponului: ½h

Valea Cerbului: 1h

Poiana Coştilei - Munticel - Buşteni gară: 1h¼

Vineri, 16 septembrie 2016 - 20:00 
Afisari: 8,147 


zoly