Valea lui Zangur sau Lectia de inot (Muntii Bucegi)

Mi-era dor de Bucegi…Mi-era dor de o vale in Bucegi… Si mai ales de o anumita vale in Bucegi…

                Vremea nu era tocmai propice dar am vrut sa-mi fac un cadou de ziua mea. Si cum visam de asta-vara la Valea Seaca a Caraimanului cu iesire pe Valea lui Zangur, mi s-a parut momentul ideal. Gradul 3 de avalansa la altitudinea de peste 1800m, fara vant (mai ales ca in ultimul timp m-a terminat vantul), ceva ceata dar se rezolva si ninsoare slaba sau deloc. Era ideal, chiar daca joi si vineri ninsese incontinuu.

Vorbesc cu Daniel, care nu mai iesise de 3 luni din casa, ii propun, e de acord asa ca sambata dimineata ne infiintam pe partia Kalinderu si incepem in forta.  Urcusul ne cam seaca de puteri dar … continuam. Cand intram pe poteca spre vale, Daniel observa ca un catel, la mica distanta, ne urmeaza. Ma uit la el, ma priveste, cu niste ochi umezi si speriati,slabut, supus, nici nu indraznea sa dea din coada… Incerc sa-I explic ca nu e cazul sa vina cu noi, mai ales ca partia urma sa fie plina, era si Cupa Mondiala de catarare pe gheata, deci… chiar nu era cazul. Ar fi primit cu siguranta mai multa mancare si mangaiere decat daca ar fi venit cu noi, sa se chinuie pe o vale unde nu stiam daca saritorile sunt acoperite, unde nu stiam daca am fi putut sa-l ajutam daca nu reusea sa se descurce etc. Catelul ma urmeaza supus in continuare, stiam ca vorbesc degeaba, asa ca mi-am continuat si eu traseul.

Vedem niste urme de schiuri in fata noastra si Daniel se hotaraste sa mergem pe ele. Problema era ca la un moment dat poteca noastra se continua drept inainte, urmele urcau in stanga. Daniel continua sa mearga pe urme. Nu era cazul. Ii zic ca nu e drumul cel bun, dar nu ma asculta. Merge ce merge, urmele tot urcau si se indepartau de vale. Ok, ajunge. Eu ii spun ca ma intorc la poteca, iar catelul, cand ma vede ca ma intorc, se sperie si fuge. In alta directie decat cea in care trebuia sa mergem. Il lasam in treaba lui, ne intoarcem la poteca si in cateva minute suntem in vale. A fost momentul in care am pierdut catelul…

Ne gandeam ca valea va fi plina de zapada moale (doar ninsese 2 zile incontinuu…) dar… surpriza: valea era plina cu bulgari de avalansa, zapada tare si… perfecta pentru coltari…

Eram fericiti, ne echipam si pornim. Ajungem la prima saritoare: plina ochi, acoperita perfect. Continuam sa urcam; chiar daca ceata ne insoteste, ne facem sperante, e clar, trebuie sa ne iasa, chiar daca Saritoarea lui Zangur nu va fi acoperita, oricum ne descurcam, va fi mai usoara decat vara, asta e clar. Ne lalaim, facem poze, glumim… Tot mergand si vorbind, ajungem la o stanca partial acoperita de zapada: ne uitam un pic in dreptul ei, pe stanga: traseul de ocolire al Saritorii lui Zangur, pe timp de vara. Ne uitam in fata: acoperita. Nu ne venea sa credem, totul acoperit? Wow, ce noroc…

Continuam, trecem mai departe, ajungem la bifurcatia cu Valea lui Zangur, ne oprim un pic sa mancam si… intram. De-aici incepe distractia. Zapada impecabila, moale, in care ne afundam pana peste genunchi, ne chinuiam sa inaintam, era de parca am fi mers in zadar… Mergem un timp, ne uitam in spate… dezastru. Eram obositi morti si de-abia daca inaintasem un pic… Mai trec si eu in fata sa fac urme…ingrozitor… Oboseam in ultimul hal si parca nu inaintam deloc…Trece din nou Daniel la batut de urme, schimba tactica: apasa putin cu genunchiul in fata sa taseze zapada, apoi intra cu bocancul:  parca era un picut mai bine (ne faceam si noi sperante).

 Avand in vedere ca insistenta este mama tuturor reusitelor, insistam. Si bine facem. Mai taras, mai grapis, inaintam. Cu dificultate, dar… spre success. Am mai inotat, am mai mers si pe zapada ceva mai mica, uneori inghetata iar cand credeai ca te sustine, se rupea; de… e iarna. Si asa, am ajuns pe la 1900m. De-aici a inceput distractia. Zapada a inceput sa se rupa numai daca o atingeai un pic, era mare, era zapada proaspata si… era pericol de avalansa. Aruncam si eu jos bolovanii imensi veniti de la Daniel, ma uitam cu teama sa nu-l vad zburand peste mine si ma gandeam ca, tocmai acum, la spartul targului, cand mai aveam putin pana sus, n-o sa se intample…

Zapada mare, trecem de Brana Portitei, bine ascunsa sub zapada, continuam urcarea si ne gandim sa iesim la niste jnepeni care se vedeau foarte bine mai sus. Ne chinuim, zapada din ce in ce mai mare, reusesc sa intru pana la sold (cu toate ca eram secund), ma chinui sa ies, insist cu succes si… Daniel se opreste. “ E periculos fara asigurare”. Tocmai acum, cand mai avem un pic? Il linistesc ca il asigur eu de niste crengi de jnepeni (pe unde vroia el sa urce era zapada pulver, ca un fel de nisip de fapt, peste niste trepte de iarba cam inclinate si nesigure), se chinuie ce se chinuie, se foloseste cu succes de piolet si… reuseste. “ Ai vazut? N-a fost  asa greu…” El bombane ceva, cred ca stiu ce vrea sa zica, imi spune ca pot sa vin si eu, plec si eu si in scurt timp ajung la el. Problema era ca imi inghetasera mainile. Rau. Tot stand cu mainile in zapada, manusile imi inghetasera pe maini si acum, cu toate ca aveam 2 perechi, erau bocna. Trebuia sa ma opresc iar, sa incerc sa il asigur din nou de niste crengi, ca sa ajunga la baza stancii unde credeam noi ca e Portita Caraimanului. Il asigur, pleaca, ajunge, plec si eu si nu stiu ce se intampla cu mainile mele, ca incep sa doara… Rau… Si ne dam seama si ca nu am iesit bine… Eram cu 100m mai sus…Ne chinuisem degeaba pe ultima portiune…

El pleaca mai sus sa vada unde am gresit, eu raman acolo si ma gandesc sa ma uit in jos… Horror… Vad un fel de potecuta unde ar fi putut fi brana, dar nu puteai sa ajungi la ea decat daca ai fi facut un rapel cam periculos si… nu aveai unde sa asiguri, iti trebuia foarte multa coarda etc. Ii arat si lui Daniel descoperirea mea si ne hotaram sa ne intoarcem (incepuse sa se insereze). Coarda era cam putina asa ca ne hotaram sa ma lase pe mine salam cat ajunge coarda intr-un singur fir (nu prea aveam incredere in mainile mele care ma dureau ingrozitor) si sa vina si el eventual in rapel din 2 bucati. Incep eu coborarea, urmele nu se mai vedeau, incercam sa intuiesc cam pe unde ar putea fi, cobor cu grija o zona de stanca foarte alunecoasa si ajung cu bine la primii jnepeni. Mai aveam  coarda dar am preferat sa ma opresc acolo. A venit si Daniel in rapel si am incercat regasirea drumului. Ne-am pus frontalele (déjà se intunecase bine) si am inceput descatararea. Drumul se astupase in timpul asta din cauza zapezii cazute de mai sus (sau chiar cea data de noi, la urcare). Dibuiam cam pe unde trebuie sa mergem, coboram cu fata la stanca, deoarece zapada era foarte pufoasa, zona foarte abrupta si ne gandeam sa nu zburam…Am coborat foarte bine, am ajuns la un moment dat in Seaca (dupa vreo 2 ore), Seaca a mers foarte usor, asa ca dupa o ora eram in Kalinderu.

 Ne-am bucurat de minunile oferite de natura pe drum, ne-am bucurat de o vreme superba (chiar si ceata de la inceput) si de o tura in care am avut de toate (in afara de vant… caruia insa nu i-am simtit lipsa).

Bilant: 2 degete degerate, febra musculara dar…  peisaje de neuitat

Poze

(Daniel are mai putine poze deoarece aparatul meu foto  nu a vrut sa functioneze sub nici o forma)

Prima saritoare de pe Valea Seaca a Caraimanului: acoperita... Valea era plina de bulgari de avalansa asa ca inaintarea a fost lipsita de dificultati.

Ne-am legat totusi in coarda, daca tot o aveam la noi (macar se mai usureaza rucsacul)...

Surpriza: Saritoarea lui Zangur: acoperita?!

Ceata... cat cuprinde...

Destul de abrupt, nu?Aproape toata valea a fost plina cu bulgari de avalansa, aici a fost distractie, nu gluma...

Traseul pe care se ocoleste vara Saritoarea lui Zangur (sau si iarna, depinde de zapada si de multi alti factori)...

Mai si inotam un pic, doar e iarna... Ne pregatim pt. marea incercare...

Daca am urme facute, nu ma plang...

Tot ceata... si tot zapada...Am avut momente in care era efectiv white out, nu mai vedeam absolut nimic... bine, stiam unde se continua valea, ca doar era vale, dar daca ne-am fi aflat pe o creasta, ar fi fost alta situatie... mai dramatica...

Traversam spre Valea lui Zangur...

Incepe distractia... Daniel e primul...

incerc si eu... acelasi efect...

A continuat Daniel si am inceput sa inaintam...

Incepe si ceata sa ne lase, o vedem cum se risipeste usor...

Ne gandeam ca trebuie sa ajungem sus: nu gandeam bine...

Si avem parte de un peisaj extraordinar: varful Picatura, inconjurat de nori.......

Am ajuns sus pana la urma si ne-am dat seama ca nu era ceea ce trebuia sa facem, am ratat Brana Portitei, adica am trecut peste... Era in zapada...

Coborarea a fost facuta noaptea, fara probleme...

Ne-a fost lene sa ne dezlegam...ne-a cam incurcat coarda, dar... a mers si asa...

Mai apare si Daniel, din cand in cand...Chiar daca nu are poze, el a fost deschizatorul de drumuri...

Minunile noptii...

Luni, 18 februarie 2013 - 15:03 
Afisari: 2,438 


gabi_cargo