Valea lui Zangur sau Lectia de inot (Muntii Bucegi)
Mi-era dor de Bucegi…Mi-era dor de
o vale in Bucegi… Si mai ales de o anumita vale in Bucegi…
Vremea nu era tocmai propice dar
am vrut sa-mi fac un cadou de ziua mea. Si cum visam de asta-vara la Valea
Seaca a Caraimanului cu iesire pe Valea lui Zangur, mi s-a parut momentul
ideal. Gradul 3 de avalansa la altitudinea de peste 1800m, fara vant (mai ales ca in ultimul timp m-a
terminat vantul), ceva ceata dar se rezolva si ninsoare slaba sau deloc. Era
ideal, chiar daca joi si vineri ninsese incontinuu.
Vorbesc cu Daniel, care nu mai
iesise de 3 luni din casa, ii propun, e de acord asa ca sambata dimineata ne
infiintam pe partia Kalinderu si incepem in forta. Urcusul ne cam seaca de puteri dar …
continuam. Cand intram pe poteca spre vale, Daniel observa ca un catel, la mica
distanta, ne urmeaza. Ma uit la el, ma priveste, cu niste ochi umezi si
speriati,slabut, supus, nici nu indraznea sa dea din coada… Incerc sa-I explic
ca nu e cazul sa vina cu noi, mai ales ca partia urma sa fie plina, era si Cupa
Mondiala de catarare pe gheata, deci… chiar nu era cazul. Ar fi primit cu
siguranta mai multa mancare si mangaiere decat daca ar fi venit cu noi, sa se
chinuie pe o vale unde nu stiam daca saritorile sunt acoperite, unde nu stiam
daca am fi putut sa-l ajutam daca nu reusea sa se descurce etc. Catelul ma
urmeaza supus in continuare, stiam ca vorbesc degeaba, asa ca mi-am continuat
si eu traseul.
Vedem niste urme de schiuri in fata
noastra si Daniel se hotaraste sa mergem pe ele. Problema era ca la un moment dat
poteca noastra se continua drept inainte, urmele urcau in stanga. Daniel
continua sa mearga pe urme. Nu era cazul. Ii zic ca nu e drumul cel bun, dar nu
ma asculta. Merge ce merge, urmele tot urcau si se indepartau de vale. Ok,
ajunge. Eu ii spun ca ma intorc la poteca, iar catelul, cand ma vede ca ma
intorc, se sperie si fuge. In alta directie decat cea in care trebuia sa
mergem. Il lasam in treaba lui, ne intoarcem la poteca si in cateva minute
suntem in vale. A fost momentul in care am pierdut catelul…
Ne gandeam ca valea va fi plina de
zapada moale (doar ninsese 2 zile incontinuu…) dar… surpriza: valea era plina
cu bulgari de avalansa, zapada tare si… perfecta pentru coltari…
Eram fericiti, ne echipam si
pornim. Ajungem la prima saritoare: plina ochi, acoperita perfect. Continuam sa
urcam; chiar daca ceata ne insoteste, ne facem sperante, e clar, trebuie sa ne
iasa, chiar daca Saritoarea lui Zangur nu va fi acoperita, oricum ne descurcam,
va fi mai usoara decat vara, asta e clar. Ne lalaim, facem poze, glumim… Tot
mergand si vorbind, ajungem la o stanca partial acoperita de zapada: ne uitam
un pic in dreptul ei, pe stanga: traseul de ocolire al Saritorii lui Zangur, pe
timp de vara. Ne uitam in fata: acoperita. Nu ne venea sa credem, totul
acoperit? Wow, ce noroc…
Continuam, trecem mai departe,
ajungem la bifurcatia cu Valea lui Zangur, ne oprim un pic sa mancam si…
intram. De-aici incepe distractia. Zapada impecabila, moale, in care ne afundam
pana peste genunchi, ne chinuiam sa inaintam, era de parca am fi mers in zadar…
Mergem un timp, ne uitam in spate… dezastru. Eram obositi morti si de-abia daca
inaintasem un pic… Mai trec si eu in fata sa fac urme…ingrozitor… Oboseam in
ultimul hal si parca nu inaintam deloc…Trece din nou Daniel la batut de urme,
schimba tactica: apasa putin cu genunchiul in fata sa taseze zapada, apoi intra
cu bocancul: parca era un picut mai bine
(ne faceam si noi sperante).
Avand in vedere ca insistenta este mama
tuturor reusitelor, insistam. Si bine facem. Mai taras, mai grapis, inaintam.
Cu dificultate, dar… spre success. Am mai inotat, am mai mers si pe zapada ceva
mai mica, uneori inghetata iar cand credeai ca te sustine, se rupea; de… e
iarna. Si asa, am ajuns pe la 1900m. De-aici a inceput distractia. Zapada a
inceput sa se rupa numai daca o atingeai un pic, era mare, era zapada proaspata
si… era pericol de avalansa. Aruncam si eu jos bolovanii imensi veniti de la
Daniel, ma uitam cu teama sa nu-l vad zburand peste mine si ma gandeam ca,
tocmai acum, la spartul targului, cand mai aveam putin pana sus, n-o sa se
intample…
Zapada mare, trecem de Brana
Portitei, bine ascunsa sub zapada, continuam urcarea si ne gandim sa iesim la
niste jnepeni care se vedeau foarte bine mai sus. Ne chinuim, zapada din ce in
ce mai mare, reusesc sa intru pana la sold (cu toate ca eram secund), ma chinui
sa ies, insist cu succes si… Daniel se opreste. “ E periculos fara asigurare”.
Tocmai acum, cand mai avem un pic? Il linistesc ca il asigur eu de niste crengi
de jnepeni (pe unde vroia el sa urce era zapada pulver, ca un fel de nisip de
fapt, peste niste trepte de iarba cam inclinate si nesigure), se chinuie ce se
chinuie, se foloseste cu succes de piolet si… reuseste. “ Ai vazut? N-a
fost asa greu…” El bombane ceva, cred ca
stiu ce vrea sa zica, imi spune ca pot sa vin si eu, plec si eu si in scurt
timp ajung la el. Problema era ca imi inghetasera mainile. Rau. Tot stand cu
mainile in zapada, manusile imi inghetasera pe maini si acum, cu toate ca aveam
2 perechi, erau bocna. Trebuia sa ma opresc iar, sa incerc sa il asigur din nou
de niste crengi, ca sa ajunga la baza stancii unde credeam noi ca e Portita
Caraimanului. Il asigur, pleaca, ajunge, plec si eu si nu stiu ce se intampla
cu mainile mele, ca incep sa doara… Rau… Si ne dam seama si ca nu am iesit
bine… Eram cu 100m mai sus…Ne chinuisem degeaba pe ultima portiune…
El pleaca mai sus sa vada unde am
gresit, eu raman acolo si ma gandesc sa ma uit in jos… Horror… Vad un fel de
potecuta unde ar fi putut fi brana, dar nu puteai sa ajungi la ea decat daca ai
fi facut un rapel cam periculos si… nu aveai unde sa asiguri, iti trebuia
foarte multa coarda etc. Ii arat si lui Daniel descoperirea mea si ne hotaram
sa ne intoarcem (incepuse sa se insereze). Coarda era cam putina asa ca ne
hotaram sa ma lase pe mine salam cat ajunge coarda intr-un singur fir (nu prea
aveam incredere in mainile mele care ma dureau ingrozitor) si sa vina si el
eventual in rapel din 2 bucati. Incep eu coborarea, urmele nu se mai vedeau,
incercam sa intuiesc cam pe unde ar putea fi, cobor cu grija o zona de stanca
foarte alunecoasa si ajung cu bine la primii jnepeni. Mai aveam coarda dar am preferat sa ma opresc acolo. A
venit si Daniel in rapel si am incercat regasirea drumului. Ne-am pus
frontalele (déjà se intunecase bine) si am inceput descatararea. Drumul se
astupase in timpul asta din cauza zapezii cazute de mai sus (sau chiar cea data
de noi, la urcare). Dibuiam cam pe unde trebuie sa mergem, coboram cu fata la
stanca, deoarece zapada era foarte pufoasa, zona foarte abrupta si ne gandeam
sa nu zburam…Am coborat foarte bine, am ajuns la un moment dat in Seaca (dupa
vreo 2 ore), Seaca a mers foarte usor, asa ca dupa o ora eram in Kalinderu.
Ne-am bucurat de minunile oferite de natura pe
drum, ne-am bucurat de o vreme superba (chiar si ceata de la inceput) si de o
tura in care am avut de toate (in afara de vant… caruia insa nu i-am simtit
lipsa).
Bilant: 2 degete degerate, febra
musculara dar… peisaje de neuitat
Poze
(Daniel are mai putine poze deoarece aparatul meu foto nu a vrut sa functioneze sub nici o forma)

Prima saritoare de pe Valea Seaca a Caraimanului: acoperita... Valea era plina de bulgari de avalansa asa ca inaintarea a fost lipsita de dificultati.

Ne-am legat totusi in coarda, daca tot o aveam la noi (macar se mai usureaza rucsacul)...

Surpriza: Saritoarea lui Zangur: acoperita?!

Ceata... cat cuprinde...

Destul de abrupt, nu?Aproape toata valea a fost plina cu bulgari de avalansa, aici a fost distractie, nu gluma...

Traseul pe care se ocoleste vara Saritoarea lui Zangur (sau si iarna, depinde de zapada si de multi alti factori)...

Mai si inotam un pic, doar e iarna... Ne pregatim pt. marea incercare...

Daca am urme facute, nu ma plang...

Tot ceata... si tot zapada...Am avut momente in care era efectiv white out, nu mai vedeam absolut nimic... bine, stiam unde se continua valea, ca doar era vale, dar daca ne-am fi aflat pe o creasta, ar fi fost alta situatie... mai dramatica...

Traversam spre Valea lui Zangur...

Incepe distractia... Daniel e primul...

incerc si eu... acelasi efect...

A continuat Daniel si am inceput sa inaintam...

Incepe si ceata sa ne lase, o vedem cum se risipeste usor...

Ne gandeam ca trebuie sa ajungem sus: nu gandeam bine...

Si avem parte de un peisaj extraordinar: varful Picatura, inconjurat de nori.......

Am ajuns sus pana la urma si ne-am dat seama ca nu era ceea ce trebuia sa facem, am ratat Brana Portitei, adica am trecut peste... Era in zapada...

Coborarea a fost facuta noaptea, fara probleme...

Ne-a fost lene sa ne dezlegam...ne-a cam incurcat coarda, dar... a mers si asa...

Mai apare si Daniel, din cand in cand...Chiar daca nu are poze, el a fost deschizatorul de drumuri...

Minunile noptii...
Luni, 18 februarie 2013 - 15:03
Afisari: 2,438
gabi_cargo
Marți, 19 februarie 2013 - 03:13