Valea Horvatca - Piatra Mare - Predeal (Muntii Piatra Mare)
27 aprilie 2013
De trei ani mă bântuia îndărătnica Horvatca, de când m-am înfundat în bălării căutând
Poteca Morgana pe lângă firul apei sau pe coastele văii. Scotocind în toți acești ani netul în căutare de informații
care să mă lămurească unde greșisem, trecând înciudat peste pozele fericiților
zâmbind de lângă cabana de vânătoare, mai mult m-am confuzat, căci unii vorbeau de firul văii,
alții de-un traseu pe culme, hărțile, mai noi sau mai vechi, fiind neclare în rezolvarea acestei dileme,
deși pe toate apare linia punctată de potecă.
Scotocind și mai bine netul, am dat peste o hartă militară austro-ungară foarte veche, din 1773 (!),
unde este desenată ... o potecă de-a lungul culmii Horvatu:
Detaliu al planșei 274 a ridicării topografice iozefine
Prezența unei poteci obscure pe o hartă destul de precisă chiar și pentru zilele noastre,
deși datează din secolul al XVIII-lea, dovedesc încă o dată rigurozitatea austriacă care a marcat mentalul ardelenesc.
Aproape de colțul din dreapta jos al hărții se vede granița dintre principatul Transilvaniei și Țara Românească,
aceasta urcând culmea Pietricica până sub Coada Pietrei Mari, pentru a coborî apoi pe culmea vecină
spre Vârful lui Andrei, formând astfel un intrând valah. Granița era trasată pe cumpăna de ape,
iar vâlcelul ce taie poiana stânii Pietricica e singurul din tot masivul Piatra Mare ce debușează spre Muntenia,
el aparținând bazinului hidrografic al Azugii, afluent al Prahovei.
Buuun! Deci de peste două sute de ani se tot urcă pe Valea Horvatca, iar eu să nu fi găsit
decât bălării, lăstăriș, hățiș, nimic care să pară a fi bătut de piciorul omului? Îmi spuneam că
odată și odată tot trebuie să revin, poate oi găsi poteca mult căutată. Norocul mi-a surâs
pe neașteptate, în personalul care ne ducea, pe mine și pe Iulia, spre o nouă drumeție de primăvară.
Nimerisem în vagonul Florii de Colți, și din vorbă în vorbă aflu că unii din club și prieteni ai acestora,
vor urca spre Piatra Mare prin Horvatca.
O rog pe doamna cu care conversam încă de la București să-i întrebe dacă ar accepta doi intruși.
Aceștia au răspuns pozitiv, dialogurile s-au legat repede încă din tren, iar Iulia și-a făcut imediat noi cunoștințe.
Coborâm, așadar, zece (negri mititei) în halta Timișul de Sus, sub un soare ce anunța o zi minunată
de vară timpurie. Urmăm spre sud șoseaua DN1 câteva sute de metri
până când o mână de bușteni ne face cu ochiul să traversăm pe ei pârâul Timișului.
Puțină echilibristică pe bârnă și iată-ne în marea poiană de la gura Văii Horvatca:
Traseul nu intră însă pe vale (cum eronat indică toate hărțile ... cu excepția celei iozefine),
ci se abate imediat la stânga. Și se abate suficient de mult încât
să ajungă pe stânga culmii din stânga văii. Aha! Asta-i cheia cu care se deschide Horvatca!
Acum trei ani am înaintat pe drumul din vale până la capătul lui, apoi, negăsind nicio potecă, am mai ținut firul văii
până la un prag stâncos înclinat și umed. În încercarea de a-l ocoli, am urcat pieptiș spre stânga până pe linia culmii,
dar nici acolo n-am dat de vreo potecă, ci numai hățiș enervant de des.
Înaintând anevoie pe culme încă vreo jumătate de oră, am cedat în cele din urmă și-am părăsit-o pe Horvatca
pentru mai vechea prietenă Tamina. Acum văd bine că poteca, foarte clară, se ține numai
pe stânga culmii, la câțiva zeci de metri sub ea.
Traseul ăsta mă duce cu gândul la Drumul Șerpilor; pare că-i este imaginea în oglindă.
Amândouă urcă din valea Timișului, amândouă ating vârful masivelor lor, gemenele Munților Bârsei, amândouă
merg pe câte o culme, trec dintr-o vale într-alta și prin dreptul unui foișor de vânătoare.
Simetrie perfectă pe hartă, traseul Horvatcăi e un zigzag orientat nord-est ce cotește apoi brusc spre sud-est,
celălalt e tot un zigzag, cu direcția sud-vest ce cotește în final spre nord-vest.
După numai o oră de când am coborât pe peronul Timișului de Sus iată-mă în fața cabanei râvnite!
O casuță mică, cochetă, într-o poiană ca de basm. Închisă însă cu un drug zdravăn,
cabana IGVPS Brașov. Aleea de până aici fiind propice dialogurilor pentru legarea noilor prietenii,
popasul din poienița cabanei le pecetluiește prin schimburi de biscuiți, ciocolate și un strop de vin bun,
oferit de Andrei. Nici cel de-al unsprezecelea component al echipei, o cățelușă ce ne-a urmat tocmai din poiana de jos,
nu este uitat de la răsplată, Puiu improvizându-i un mic blid pentru apă dintr-o cutiuță de conservă tocmai
terminată. Cutiuță ce-și va urma astfel cu mare folos drumul lung până la tomberonul gării din Predeal.
Iulia îi cedează o bucățică din sandvișul ei cu șuncă, câștigându-i definitiv loialitatea.
Să nu uit să-i prezint și pe ceilalți componenți ai unsprezecelui de start, noii noștri prieteni de munte!
Andrei, Vali, Oana, Mihai
Puiu, Horia, doamna Gina și Mihai
Prezentările fiind făcute, reluăm urcușul, de data asta pieptiș prin desiș.
Poteca nu mai este clară precum aleea de până la cabană, chiar se cam pierde prin covorul de frunze
rămas de-astă toamnă.
Noroc cu Puiu și Andrei, avangarda, care pot parcurge traseul și cu ochii închiși.
Făget foarte tânăr și foarte des la obârșia Horvatcăi, unde și panta se înăsprește.
După aproape o oră scursă de la cabană, ieșim deasupra Horvatcăi, la peste 1400 metri,
în șaua dintre Valea Pietrei Mari și Valea Dracului. Panta se domolește,
poteca părăsind linia ascensională a culmii, cotind la dreapta pe o curbă aproape de nivel ce înconjoară
bazinul superior al Văii Pietrei Mari, vale mai lungă dar și mai largă decât vecina ei nordică, Horvatca.
Profităm, eu și Andrei, de o mică pauză și de lumina favorabilă a unei mici poieni pentru poza oficială de grup.
Echipa completă: Andrei, Horia, Vali, Oana, Mihai, Puiu, Iulia, Gina, Mihai, Zoli
Aici se cam termină foioasele, intrăm pe teritoriul incontestabil al coniferelor.
Solul nu mai este năpădit de frunzele anului trecut,
în schimb petice de zăpadă își topesc ultimele zile în umbra brazilor.
După un sfert de oră printre brazi și braduți, ieșim din pădure aproape de culmea principală,
pe care o atingem imediat în șaua dintre văile Pietrei Mari și Pietrei Mici,
având spre sud, în dreapta noastră, moțul împădurit al Culmii Carierei, trecut pe hărți cu cota 1641.
În față, dincolo de amfiteatrul vast al Văii Pietrei Mici cu numeroasele ei brațe,
spinarea golașă a Pietrei Mari cu colțul proeminent Coada Pietrei Mari:
În sfârșit se vede ținta noastră, Piatra Mare:
Dar mai avem o bună bucată de mers, căci trebuie să ocolim tot bazinul brațului vestic al Văii Pietrei Mici.
Așadar, ne urnim din șa spre nord.
Porțiunea asta de culme e o înlănțuire de poienițe, străjuite de brăduți printre
care se zăresc când și când fie Brașovul în nord,
fie Postăvarul în stânga, fie Bucegiul în spate.
La două ore distanță de cabana de vânătoare poposim în fața foișorului de vânătoare.
Acesta nu este încuiat precum cabana și inspectăm interiorul, mic cât să încapă un pat acoperit cu o cergă,
curat și ordonat, semn că foarte rar trec oameni prin locurile astea, și nicidecum lipsiți de bună creștere.
Ne odihnim puțin pe tăpșanul de la picioarele foișorului, trecută fiind deja ora amiezii,
la mai bine de trei ceasuri de când am pornit la drum. Amânăm însă masa de prânz
pentru pauza mare din vârf, ca să nu pornim la asaltul acestuia cu stomacurile împovărate.
Cățelușa își primește porția de apă din conserva-blid,
dându-ne din coadă de înțeles că este în culmea fericirii, lipsită fiind pe drum de alte surse de apă
decât băltoacele strânse din topirea zăpezii.
Părăsesc aici un pic traseul pentru a mă minuna, a câta oară, de saltul uriaș pe care l-a făcut tehnologia
în ultimii ani și mai ales de impactul acesteia în viața noastră cea de toate zilele. Rememorând acasă traseul,
privind pozele și însemnările din carnețel, potrivindu-le cu peisajul tridimesional construit de GoogleEarth
pentru o și mai bună familiarizare cu locurile, am fost puțin în cumpănă în privința poziționării
foișorului de vânătoare. Ascuns la umbra unui brad de privirile curioase ale sateliților, singura
garanție a localizării rămânea identificarea exactă a poienii din fața lui, poiană mare cam cât un teren de fotbal.
Dimensiunea poienii a fost suficientă să o regăsesc imediat pe monitor,
dar tot nu eram mulțumit până nu găseam un reper clar care să elimine orice urmă de îndoială. Și am găsit două
trunchiuri de brad căzute în mijlocul pozei de mai sus, aproape de lizieră. Surpriză plăcută,
în exact aceeași poziție stau culcate și în poza satelitară!
O tabletă cu capturile din satelit memorate ar ușura mult o drumeție prin locurile
mai puțin umblate, însoțită și de un gps pentru poziționare exactă. Însă
o mare parte din farmecul unei drumeții la munte îl găsesc în explorarea necunoscutului
și în bucuria descoperirii unor peisaje inedite, în sentimentul de împlinire atunci când
bazându-mă doar pe propria-mi memorie, pe hartă și pe simțul orientării în teren ajung acolo
unde îmi propun. Cred că nu-mi place să fiu teleghidat de un gps. Clar sunt de modă veche.
Gata pauza de la birou, reiau urcușul alături de colegii mei de drumeție.
După traversarea în lung a poienii cu pricina, reintrăm în păduricea de brazi, dar numai pentru câțiva zeci de metri,
dincolo de care ieșim în sfârșit la gol alpin.
Spre nord se deschide Valea Șipoaia. La orizont, Brașovul:
Urmăm creasta având în stânga ținutul sălbatic al Șipoaiei brăzdat de vâlcele repezi
și presărat cu mici țancuri, iar pe dreapta o pantă prelungă spre liziera pădurii.
Pădure care, pe măsură ce urcăm, rămâne tot mai jos.
De la cei aproape 1800 de metri privirea poate zbura acum tocmai până
pe crestele Pietrei Craiului, clar conturate dincolo de muchiile Postăvarului,
sau până pe Ciucaș și liniile zimțate ale crestelor Bratocei și Zăganului.
Cu ultimii stropi de energie rămași din gustările de pe traseu, sub un soare
neașteptat de torid pentru o lună de mijloc de primăvară, înaintăm pe ultima sută de metri ce
ne mai desparte de indicatorul somital. Oana exultă de bucurie: este pentru prima dată pe Piatra Mare.
Ca și Iulia de altfel, pentru care atingerea vârfului a destrămat ca pe o vrajă oboseala ultimei ore.
Lângă vârf cornișele nordice amintesc de iarna tocmai încheiată, iar seniorii drumeției trec la ținuta de plajă
pentru o ședință ad-hoc de solariu pe zăpadă. Poza de pe vârf însă, în ținuta de gală.
Numărându-ne, veți constata lipsa Iuliei, plecată spre platoul Pietrei Scrise întru recuperarea
cățelușei, evadată din grup în căutarea altor posesori de sandvișuri. Sticluța cu vin, din care
am sorbit doar câte un păhărel la primul popas, consfințește cu aceeași cumpătare bucuria
unei ascensiuni reușite.
După ascensiune și pauza mare de pe vârf urmează firesc coborârea. La început lentă,
urmărind curba largă a potcoavei culmii principale, ale cărei brațe cuprind vâlcelele de obârșie
ale Văii Pietrei Mici. Depășim Coada Pietrei Mari, despre care Andrei ne spune că poate
revela unui explorator meticulos fosile marine interesante.
Coada Pietrei Mari
Mihai îi arată lui Vali pe unde ar urma să coborâm spre Predeal [foto Andrei Anghel]
Munții Neamțu
Înainte de stâna Pietricica poteca noastră părăsește brațul potcoavei culmii principale,
cotește la stânga spre un mic colț de stâncă, pe lângă care coboară până în poiana de la baza acestuia,
după care intrăm în pădure, regăsind umbra pierdută pe tăpșanul foișorului. Ajunși la răscrucea de marcaje, ținem sfat.
O jumătate vrea să meargă spre Predeal pe culmea Pietricica, mai domoală, dar mai lungă.
Cealaltă jumătate pe piciorul de munte dintre Timișuri direct spre tunel, pentru a prinde personalul.
Eu unul prefer a doua variantă, doar pentru că prima îmi este deja cunoscută.
Partizanii tunelului cotim la dreapta pe punct albastru, iuțind un pic ritmul
pentru a fi siguri că nu scăpăm trenul regio, singurul care oprește seara acolo, altfel vom fi nevoiți
să urcăm și să coborâm muntele de peste tunel pentru a ajunge în Predeal. Cum necum, prin efect tunel,
ceilalți sar în tabăra noastră, refăcându-se astfel coerența fascicolului munțoman.
Cu rucsăcelele ușurate după festinul de pe vârf, suntem mânați la vale de panta iute a acestui picior de munte.
La început prin pădure, apoi printr-o rariște martoră a unor mari vijelii ce-au răvășit muntele,
coborâm în ritm accelerat precum trenul lăsat în voia lui pe Valea Prahovei. O fotografie de grup
pune frână acceleratului, îndesându-ne unii într-alții precum vagoanele acelui tren oprit brusc la semnal.
Suntem pe muchia orarului CFR,
dar ne asumăm toate riscurile unei reveniri pe traseu în caz că ratăm întâlnirea de la ora 5,
și părăsim poteca marcată grăbindu-ne printr-o vâlcea în dreapta spre halta de lângă tunel.
Doar Puiu, singur, renunță la ideea personalului, în favoarea unei beri în Predeal. Pentru hidratare.
Cu toată graba noastră, Iulia are ochi pentru ciudățeniile pădurii din jur:
În ritm alert, dar totuși fără să ne iasă sufletul, un singur ceas ne-a fost îndeajuns
pentru a coborî tocmai din culmea Pietricica până la apa Timișului Sec. Încă 10 minute de mers
întins pe drumul forestier și ajungem la căsuța pustie a haltei retrogradate
la categoria "punct oprire".
Trenul ăsta-i trenul nostru bun / N-avem nașule bilet ți-o spun. [foto Andrei Anghel, versuri Iris]
Ne despărțim de ghidul nostru de astăzi, botezată de Iulia, firesc, "Fetița", și urcăm în personal,
botezat de birocrații ceferiști, straniu, "Regio". Apă nu prea mai are nimeni și
nici chef de patru ore de trambalare cu personalul, vom adăpa deci la Predeal.
Unde acceleratul vine peste numai 20 de minute. Chiar înainte de a i se auzi fluierul,
pe peron apare ... Puiu! Care a străbătut în ritmul lui de maratonist distanța
pe care noi am trecut-o cu trenul. În stațiile din drumul de întoarcere se reface o mare parte a grupului de dimineață,
reîntâlnind-o chiar și pe doamna care ne-a ținut atunci companie. Impresiile curg din toate părțile,
timpul trece pe nesimțite până la destinație, se încheie astfel o zi minunată la munte în compania
unor oameni de munte minunați.
PM - vârful Piatra Mare, CPM - Coada Pietrei Mari, hT - halta Tunel
Traseu:
Timișul de Sus - cabana de vânătoare: 1+1/4h
cabana de vânătoare - foișor: 2h
foișor - Piatra Mare: 3/4h
Piatra Mare - ramificație PA: 1h
ramificație PA - halta Tunel: 1+1/4h
Sâmbătă, 15 iunie 2013 - 17:53
Afisari: 4,494
zoly
Am cautat si noi Horvatca, in tomana insa am incercat s-o dibuim in coborare. De la foisorul de vanatoare, am ratacit nitel pe culme dar pana la urma, am renuntat. Jos am ajuns dupa ceva balaureala pe tot felul de potecute, la varsarea vaii Dracului si cu toate ca n-am gasit poteca "oficiala" am avut o dup-amiaza foarte frumoasa.
Duminică, 16 iunie 2013 - 16:46