Valea Horvatca - Piatra Mare - Predeal (Muntii Piatra Mare)

27 aprilie 2013

De trei ani mă bântuia îndărătnica Horvatca, de când m-am înfundat în bălării căutând Poteca Morgana pe lângă firul apei sau pe coastele văii. Scotocind în toţi aceşti ani netul în căutare de informaţii care să mă lămurească unde greşisem, trecând înciudat peste pozele fericiţilor zâmbind de lângă cabana de vânătoare, mai mult m-am confuzat, căci unii vorbeau de firul văii, alţii de-un traseu pe culme, hărţile, mai noi sau mai vechi, fiind neclare în rezolvarea acestei dileme, deşi pe toate apare linia punctată de potecă. Scotocind şi mai bine netul, am dat peste o hartă militară austro-ungară foarte veche, din 1773 (!), unde este desenată ... o potecă de-a lungul culmii Horvatu:

Detaliu al planşei 274 a ridicării topografice iozefine

Prezenţa unei poteci obscure pe o hartă destul de precisă chiar şi pentru zilele noastre, deşi datează din secolul al XVIII-lea, dovedesc încă o dată rigurozitatea austriacă care a marcat mentalul ardelenesc. Aproape de colţul din dreapta jos al hărţii se vede graniţa dintre principatul Transilvaniei şi Ţara Românească, aceasta urcând culmea Pietricica până sub Coada Pietrei Mari, pentru a coborî apoi pe culmea vecină spre Vârful lui Andrei, formând astfel un intrând valah. Graniţa era trasată pe cumpăna de ape, iar vâlcelul ce taie poiana stânii Pietricica e singurul din tot masivul Piatra Mare ce debuşează spre Muntenia, el aparţinând bazinului hidrografic al Azugii, afluent al Prahovei.

Buuun! Deci de peste două sute de ani se tot urcă pe Valea Horvatca, iar eu să nu fi găsit decât bălării, lăstăriş, hăţiş, nimic care să pară a fi bătut de piciorul omului? Îmi spuneam că odată şi odată tot trebuie să revin, poate oi găsi poteca mult căutată. Norocul mi-a surâs pe neaşteptate, în personalul care ne ducea, pe mine şi pe Iulia, spre o nouă drumeţie de primăvară. Nimerisem în vagonul Florii de Colţi, şi din vorbă în vorbă aflu că unii din club şi prieteni ai acestora, vor urca spre Piatra Mare prin Horvatca. O rog pe doamna cu care conversam încă de la Bucureşti să-i întrebe dacă ar accepta doi intruşi. Aceştia au răspuns pozitiv, dialogurile s-au legat repede încă din tren, iar Iulia şi-a făcut imediat noi cunoştinţe. Coborâm, aşadar, zece (negri mititei) în halta Timişul de Sus, sub un soare ce anunţa o zi minunată de vară timpurie. Urmăm spre sud şoseaua DN1 câteva sute de metri până când o mână de buşteni ne face cu ochiul să traversăm pe ei pârâul Timişului. Puţină echilibristică pe bârnă şi iată-ne în marea poiană de la gura Văii Horvatca:

Traseul nu intră însă pe vale (cum eronat indică toate hărţile ... cu excepţia celei iozefine), ci se abate imediat la stânga. Şi se abate suficient de mult încât să ajungă pe stânga culmii din stânga văii. Aha! Asta-i cheia cu care se deschide Horvatca! Acum trei ani am înaintat pe drumul din vale până la capătul lui, apoi, negăsind nicio potecă, am mai ţinut firul văii până la un prag stâncos înclinat şi umed. În încercarea de a-l ocoli, am urcat pieptiş spre stânga până pe linia culmii, dar nici acolo n-am dat de vreo potecă, ci numai hăţiş enervant de des. Înaintând anevoie pe culme încă vreo jumătate de oră, am cedat în cele din urmă şi-am părăsit-o pe Horvatca pentru mai vechea prietenă Tamina. Acum văd bine că poteca, foarte clară, se ţine numai pe stânga culmii, la câţiva zeci de metri sub ea.

Traseul ăsta mă duce cu gândul la Drumul Şerpilor; pare că-i este imaginea în oglindă. Amândouă urcă din valea Timişului, amândouă ating vârful masivelor lor, gemenele Munţilor Bârsei, amândouă merg pe câte o culme, trec dintr-o vale într-alta şi prin dreptul unui foişor de vânătoare. Simetrie perfectă pe hartă, traseul Horvatcăi e un zigzag orientat nord-est ce coteşte apoi brusc spre sud-est, celălalt e tot un zigzag, cu direcţia sud-vest ce coteşte în final spre nord-vest. După numai o oră de când am coborât pe peronul Timişului de Sus iată-mă în faţa cabanei râvnite!

O casuţă mică, cochetă, într-o poiană ca de basm. Închisă însă cu un drug zdravăn, cabana IGVPS Braşov. Aleea de până aici fiind propice dialogurilor pentru legarea noilor prietenii, popasul din poieniţa cabanei le pecetluieşte prin schimburi de biscuiţi, ciocolate şi un strop de vin bun, oferit de Andrei. Nici cel de-al unsprezecelea component al echipei, o căţeluşă ce ne-a urmat tocmai din poiana de jos, nu este uitat de la răsplată, Puiu improvizându-i un mic blid pentru apă dintr-o cutiuţă de conservă tocmai terminată. Cutiuţă ce-şi va urma astfel cu mare folos drumul lung până la tomberonul gării din Predeal. Iulia îi cedează o bucăţică din sandvişul ei cu şuncă, câştigându-i definitiv loialitatea.

Să nu uit să-i prezint şi pe ceilalţi componenţi ai unsprezecelui de start, noii noştri prieteni de munte!

Andrei, Vali, Oana, Mihai

Puiu, Horia, doamna Gina şi Mihai

Prezentările fiind făcute, reluăm urcuşul, de data asta pieptiş prin desiş. Poteca nu mai este clară precum aleea de până la cabană, chiar se cam pierde prin covorul de frunze rămas de-astă toamnă. Noroc cu Puiu şi Andrei, avangarda, care pot parcurge traseul şi cu ochii închişi. Făget foarte tânăr şi foarte des la obârşia Horvatcăi, unde şi panta se înăspreşte. După aproape o oră scursă de la cabană, ieşim deasupra Horvatcăi, la peste 1400 metri, în şaua dintre Valea Pietrei Mari şi Valea Dracului. Panta se domoleşte, poteca părăsind linia ascensională a culmii, cotind la dreapta pe o curbă aproape de nivel ce înconjoară bazinul superior al Văii Pietrei Mari, vale mai lungă dar şi mai largă decât vecina ei nordică, Horvatca. Profităm, eu şi Andrei, de o mică pauză şi de lumina favorabilă a unei mici poieni pentru poza oficială de grup.

Echipa completă: Andrei, Horia, Vali, Oana, Mihai, Puiu, Iulia, Gina, Mihai, Zoli

Aici se cam termină foioasele, intrăm pe teritoriul incontestabil al coniferelor. Solul nu mai este năpădit de frunzele anului trecut, în schimb petice de zăpadă îşi topesc ultimele zile în umbra brazilor. După un sfert de oră printre brazi şi braduţi, ieşim din pădure aproape de culmea principală, pe care o atingem imediat în şaua dintre văile Pietrei Mari şi Pietrei Mici, având spre sud, în dreapta noastră, moţul împădurit al Culmii Carierei, trecut pe hărţi cu cota 1641. În faţă, dincolo de amfiteatrul vast al Văii Pietrei Mici cu numeroasele ei braţe, spinarea golaşă a Pietrei Mari cu colţul proeminent Coada Pietrei Mari:

În sfârşit se vede ţinta noastră, Piatra Mare:

Dar mai avem o bună bucată de mers, căci trebuie să ocolim tot bazinul braţului vestic al Văii Pietrei Mici. Aşadar, ne urnim din şa spre nord.

Porţiunea asta de culme e o înlănţuire de poieniţe, străjuite de brăduţi printre care se zăresc când şi când fie Braşovul în nord, fie Postăvarul în stânga, fie Bucegiul în spate.

La două ore distanţă de cabana de vânătoare poposim în faţa foişorului de vânătoare. Acesta nu este încuiat precum cabana şi inspectăm interiorul, mic cât să încapă un pat acoperit cu o cergă, curat şi ordonat, semn că foarte rar trec oameni prin locurile astea, şi nicidecum lipsiţi de bună creştere.

Ne odihnim puţin pe tăpşanul de la picioarele foişorului, trecută fiind deja ora amiezii, la mai bine de trei ceasuri de când am pornit la drum. Amânăm însă masa de prânz pentru pauza mare din vârf, ca să nu pornim la asaltul acestuia cu stomacurile împovărate. Căţeluşa îşi primeşte porţia de apă din conserva-blid, dându-ne din coadă de înţeles că este în culmea fericirii, lipsită fiind pe drum de alte surse de apă decât băltoacele strânse din topirea zăpezii.

Părăsesc aici un pic traseul pentru a mă minuna, a câta oară, de saltul uriaş pe care l-a făcut tehnologia în ultimii ani şi mai ales de impactul acesteia în viaţa noastră cea de toate zilele. Rememorând acasă traseul, privind pozele şi însemnările din carneţel, potrivindu-le cu peisajul tridimesional construit de GoogleEarth pentru o şi mai bună familiarizare cu locurile, am fost puţin în cumpănă în privinţa poziţionării foişorului de vânătoare. Ascuns la umbra unui brad de privirile curioase ale sateliţilor, singura garanţie a localizării rămânea identificarea exactă a poienii din faţa lui, poiană mare cam cât un teren de fotbal. Dimensiunea poienii a fost suficientă să o regăsesc imediat pe monitor, dar tot nu eram mulţumit până nu găseam un reper clar care să elimine orice urmă de îndoială. Şi am găsit două trunchiuri de brad căzute în mijlocul pozei de mai sus, aproape de lizieră. Surpriză plăcută, în exact aceeaşi poziţie stau culcate şi în poza satelitară!

O tabletă cu capturile din satelit memorate ar uşura mult o drumeţie prin locurile mai puţin umblate, însoţită şi de un gps pentru poziţionare exactă. Însă o mare parte din farmecul unei drumeţii la munte îl găsesc în explorarea necunoscutului şi în bucuria descoperirii unor peisaje inedite, în sentimentul de împlinire atunci când bazându-mă doar pe propria-mi memorie, pe hartă şi pe simţul orientării în teren ajung acolo unde îmi propun. Cred că nu-mi place să fiu teleghidat de un gps. Clar sunt de modă veche. Gata pauza de la birou, reiau urcuşul alături de colegii mei de drumeţie.

După traversarea în lung a poienii cu pricina, reintrăm în păduricea de brazi, dar numai pentru câţiva zeci de metri, dincolo de care ieşim în sfârşit la gol alpin.

Spre nord se deschide Valea Şipoaia. La orizont, Braşovul:

Urmăm creasta având în stânga ţinutul sălbatic al Şipoaiei brăzdat de vâlcele repezi şi presărat cu mici ţancuri, iar pe dreapta o pantă prelungă spre liziera pădurii. Pădure care, pe măsură ce urcăm, rămâne tot mai jos.

De la cei aproape 1800 de metri privirea poate zbura acum tocmai până pe crestele Pietrei Craiului, clar conturate dincolo de muchiile Postăvarului,

sau până pe Ciucaş şi liniile zimţate ale crestelor Bratocei şi Zăganului.

Cu ultimii stropi de energie rămaşi din gustările de pe traseu, sub un soare neaşteptat de torid pentru o lună de mijloc de primăvară, înaintăm pe ultima sută de metri ce ne mai desparte de indicatorul somital. Oana exultă de bucurie: este pentru prima dată pe Piatra Mare. Ca şi Iulia de altfel, pentru care atingerea vârfului a destrămat ca pe o vrajă oboseala ultimei ore. Lângă vârf cornişele nordice amintesc de iarna tocmai încheiată, iar seniorii drumeţiei trec la ţinuta de plajă pentru o şedinţă ad-hoc de solariu pe zăpadă. Poza de pe vârf însă, în ţinuta de gală.

Numărându-ne, veţi constata lipsa Iuliei, plecată spre platoul Pietrei Scrise întru recuperarea căţeluşei, evadată din grup în căutarea altor posesori de sandvişuri. Sticluţa cu vin, din care am sorbit doar câte un păhărel la primul popas, consfinţeşte cu aceeaşi cumpătare bucuria unei ascensiuni reuşite. După ascensiune şi pauza mare de pe vârf urmează firesc coborârea. La început lentă, urmărind curba largă a potcoavei culmii principale, ale cărei braţe cuprind vâlcelele de obârşie ale Văii Pietrei Mici. Depăşim Coada Pietrei Mari, despre care Andrei ne spune că poate revela unui explorator meticulos fosile marine interesante.

Coada Pietrei Mari

Mihai îi arată lui Vali pe unde ar urma să coborâm spre Predeal [foto Andrei Anghel]

Munţii Neamţu

Înainte de stâna Pietricica poteca noastră părăseşte braţul potcoavei culmii principale, coteşte la stânga spre un mic colţ de stâncă, pe lângă care coboară până în poiana de la baza acestuia, după care intrăm în pădure, regăsind umbra pierdută pe tăpşanul foişorului. Ajunşi la răscrucea de marcaje, ţinem sfat. O jumătate vrea să meargă spre Predeal pe culmea Pietricica, mai domoală, dar mai lungă. Cealaltă jumătate pe piciorul de munte dintre Timişuri direct spre tunel, pentru a prinde personalul. Eu unul prefer a doua variantă, doar pentru că prima îmi este deja cunoscută.

Partizanii tunelului cotim la dreapta pe punct albastru, iuţind un pic ritmul pentru a fi siguri că nu scăpăm trenul regio, singurul care opreşte seara acolo, altfel vom fi nevoiţi să urcăm şi să coborâm muntele de peste tunel pentru a ajunge în Predeal. Cum necum, prin efect tunel, ceilalţi sar în tabăra noastră, refăcându-se astfel coerenţa fascicolului munţoman.

Cu rucsăcelele uşurate după festinul de pe vârf, suntem mânaţi la vale de panta iute a acestui picior de munte. La început prin pădure, apoi printr-o rarişte martoră a unor mari vijelii ce-au răvăşit muntele, coborâm în ritm accelerat precum trenul lăsat în voia lui pe Valea Prahovei. O fotografie de grup pune frână acceleratului, îndesându-ne unii într-alţii precum vagoanele acelui tren oprit brusc la semnal.

Suntem pe muchia orarului CFR, dar ne asumăm toate riscurile unei reveniri pe traseu în caz că ratăm întâlnirea de la ora 5, şi părăsim poteca marcată grăbindu-ne printr-o vâlcea în dreapta spre halta de lângă tunel. Doar Puiu, singur, renunţă la ideea personalului, în favoarea unei beri în Predeal. Pentru hidratare. Cu toată graba noastră, Iulia are ochi pentru ciudăţeniile pădurii din jur:

În ritm alert, dar totuşi fără să ne iasă sufletul, un singur ceas ne-a fost îndeajuns pentru a coborî tocmai din culmea Pietricica până la apa Timişului Sec. Încă 10 minute de mers întins pe drumul forestier şi ajungem la căsuţa pustie a haltei retrogradate la categoria "punct oprire".

Trenul ăsta-i trenul nostru bun / N-avem naşule bilet ţi-o spun. [foto Andrei Anghel, versuri Iris]

Ne despărţim de ghidul nostru de astăzi, botezată de Iulia, firesc, "Fetiţa", şi urcăm în personal, botezat de birocraţii ceferişti, straniu, "Regio". Apă nu prea mai are nimeni şi nici chef de patru ore de trambalare cu personalul, vom adăpa deci la Predeal. Unde acceleratul vine peste numai 20 de minute. Chiar înainte de a i se auzi fluierul, pe peron apare ... Puiu! Care a străbătut în ritmul lui de maratonist distanţa pe care noi am trecut-o cu trenul. În staţiile din drumul de întoarcere se reface o mare parte a grupului de dimineaţă, reîntâlnind-o chiar şi pe doamna care ne-a ţinut atunci companie. Impresiile curg din toate părţile, timpul trece pe nesimţite până la destinaţie, se încheie astfel o zi minunată la munte în compania unor oameni de munte minunaţi.

PM - vârful Piatra Mare, CPM - Coada Pietrei Mari, hT - halta Tunel

Traseu:

Timişul de Sus - cabana de vânătoare: 1+1/4h

cabana de vânătoare - foişor: 2h

foişor - Piatra Mare: 3/4h

Piatra Mare - ramificaţie PA: 1h

ramificaţie PA - halta Tunel: 1+1/4h

Sâmbătă, 15 iunie 2013 - 17:53 
Afisari: 4,494 


zoly