Valea Alba, Bucegi (Muntii Bucegi)

Valea Alba este una dintre primele vai de abrupt cu care entuziastii fac trecerea de la traseele marcate la cele nemarcate in Bucegi. Nemarcat e un fel de a spune, insa voi reveni la asta mai tarziu.

 

Avand in vedere numeroasele posibilitati pe care le ofera aceasta vale, ma asteptam sa gasesc mai multe informatii decat sunt in acest moment disponibile pe Internet. Am hotarat sa contribui cu acest jurnal de tura, tocmai pentru a veni in sprijinul celor interesati.

 

In vara anului 2012 am fost cu un grup pana “La Verdeata” insa era doar o plimbare, si nimeni nu dorea sa continue cu firul vaii, asa ca ne-am intors in Busteni. Eu am ramas insa cu dorinta de a reveni. Pana la urma m-am intors pe data de 22 Septembrie 2013, singur, si acesta este traseul despre care voi vorbi in continuare.

 

Am venit de la Bucuresti la Busteni cu IR de 5.45, tren care ajunge in gara la Busteni la ora 7.32; majoritatea bucurestenilor care fac trasee de o zi in Bucegi alege trenul R care pleaca la 6.35, insa acesta ajunge in Busteni abia la 9.27; eu prefer IR pentru ca desi biletul costa cu ~ 20 RON mai mult, ajunge cu 2h mai devreme, ceea ce inseamna ca am mai mult timp pentru tura propusa.

 

Din gara Busteni, fac dreapta pe soseaua principala, traversez, si dupa ce trec podul, continui la stanga pe strada Valea Alba; strada ajunge la vechiul Camin Alpin, si la punctul de pornire al traseului spre Pichetul Rosu si Malaiesti, marcat cu triunghi rosu.

 

Pe Valea Jepilor se vede o ceata deasa, in special in zona inferioara a vaii.

 

In fine, intru in traseu la ora 8.00 si merg pe marcajul triunghi rosu. Dupa 5 minute de urcus ajung la troita. Dupa inca zece minute de urcus moderat prin padure, ajung la o ramificatie: poteca marcata coteste catre dreapta, in vreme ce o alta poteca, nemarcata dar bine batatorita merge inainte, paralel cu firul vaii; continui pe aceasta din urma. Candva poteca a fost marcata cu triunghi galben, dar pe aceasta portiune marcajul e destul de greu de gasit. Dupa inca o portiune de urcus, ajung la o noua ramificatie: o poteca nemarcata ce coteste dreapta pentru a ajunge la Refugiul Costila, si poteca noastra (deasemenea nemarcata) ce merge inainte.

 

Dupa aproximativ 45 de minute ajung la un izvor pe care il traversez si continui in urcus accentuat catre stanga. Marcajul triunghi galben e mult mai prezent pe aceasta portiune de traseu; nu foarte vizibil deoarece lipseste chenarul alb care sa dea contrast, insa vizibil totusi cam la fiecare zece metri.

 

Dupa 15 minute de urcus ajung intr-un punct de belvedere; poteca va cobora spre intrarea in Valea Alba urmand sa ajunga “La Verdeata” dupa inca 15 minute. Din acelasi punct de belvedere, daca in loc sa coboram, urcam 5 minute catre peretele Costilei gasim cateva ziduri si un horn, ultimele ramasite ale unei cabane ce a ars candva, dupa Revolutie.

 

La o ora si un sfert dupa intrarea in traseu ajung in locul La Verdeata, in fapt o poienita cu panorama superba, strajuita in stanga de Caraiman cu albisoarele si valcelurile sale (in ordine Valcelul Spanzurat, Albisoara Strungii, Albisoara Turnului, Albisoara Gemenelor, Albisoara Crucii, Albisoara Braului), iar in dreapta de uriasul perete al Costilei pe care se vad Fisurile: Albastra, Verde, Alba si Rosie.

 

Fac pauza zece minute pentru un masa si ehipare (jacheta merge in rucsac, de unde scot insa parazapezile si manusile).

 

Valea e bolovanoasa, strabatuta de un mic curs de apa, iar in amonte se vede zapada.

 

Incep urcarea, mergand pe partea dreapta a vaii (spre Costila); pare mai facil pe aici, insa pierd destul de mult timp cu intoarceri si schimbari de traseu in locurile mai dificile. Limba de zapada / gheata se mareste iar eu o ocolesc prin partea dreapta. Pe alocuri bolovanii blocheaza drumul si trebuie sa ma intind destul de serios. Din fericire aceasta limba de zapada este destul de scurta (cam 100m) si la capatul ei reusesc sa reiau traseul normal pe langa firul apei.

 

Valea se ingusteaza treptat; continui urcusul, surprins de faptul ca inca nu am vazut picior de om.

 

In principiu ar trebui sa fac cam 45 de minute intre La Verdeata si Saritoarea Carnului; eu am facut 1h15min; poate si pentru ca de catva ori a trebuit sa ma intorc si sa schimb directia…

 

Ajung la saritoare la 10.30; saritoarea nu se catara, ci se ocoleste pe partea drepta; din cate inteleg, iarna, cand zapada e destul de mare, se poate ocoli si pe peretele din stanga, insa vara raman varianta pe dreapta. In teorie, e o catarare foarte usoara (cam 5 metri pana la iarba), insa pe varianta aleasa de mine prizele de picior sunt destul de indepartate, asa ca trebuie sa ma intind putin. Observ un piton, insa pentru mine e doar o priza suplimentara (binevenita). De asemenea trebuie sa spun ca pietrele au fost foarte alunecoase pe intreg traseul; din fericire, incaltarile mele, Scarpa Enigma XCR, au super aderenta. Pe pietre spalate, umede, in locuri in care priza era prea mica pentru a putea pune toata talpa, incaltamintea mi-a oferit siguranta si stabilitate.

 

O problema a fost insa temperatura scazuta; din cauza frigului, bolovanii sunt pur si simplu inghetati, iar asta facea sa imi inghete si mie degetele de la maini in pasajele de catarare. Am avut manusi cu degetele taiate la jumatate, pentru ca pur si simplu pareau suficiente pentru luna Septembrie…

 

In zece minute sunt deasupra saritorii, unde fac o pauza ceva mai lunga (cam 20 de minute). Am usoare dureri musculare, cauzate de mersul alert si intinderile dupa cate o priza sau alta; in timp ce ma odihnesc, vad la mica distanta (aproximativ 10 metri) doua capre negre, de data asta negre – negre, nu rosiatice.

 

S-a inseninat in zona; privelistea pe Costila e extraordinara. Pornesc la ora 11.00 spre Saritoarea Mare; in principiu ar trebui sa ajung in 30 de minute, si de data asta reusesc sa ma incadrez in timp. Saritoarea blocheaza integral poteca; evident, nu se catara. Daca in imagine, drumul practicabil pare cel de pe dreapta, in realitate nu este asa; pe peretele din stanga o sageata rosie marcheaza poteca pe care se ocoleste saritoarea. Desi aluneacoasa, poteca nu pune probleme, si nu necesita catarare.

 

Ajung deasupra saritorii in 5 minute si continui sa urc; in scurta vreme, pe peretele din stanga apare marcajul ce indica intrarea in Braul Vaii Albe; ezit daca sa intru sau nu pe brau: nu stiu cat este de accidentat, sau daca nu cumva are pasaje prea expuse pentru a fi traversate fara asigurare in coarda. Avand in vedere faptul ca e abia 11.15 si am, deci, timp destul, hotarasc sa intru pe brau, si sa ma intorc in cazul in care acesta nu este practicabil.

 

In fapt, sunt pe un mal inierbat, cu o panorama uluitoare; culoarea ierbii imi spune clar ca a venit toamna. Poteca dispare destul de repede, insa locul e suficient de lat incat sa nu imi fac probleme; in partea dreapta se inalta un perete de pe care ocazional se mai desprind mici bucatele de gheata. Sunt tentat sa merg catre baza peretelui, si sa ocolesc pe acolo, insa sesizez faptul ca poteca e cam 20 de metri mai jos; cobor fara probleme – e lat ca o autostrada in desert…

 

Dupa cam o jumatate de ora de la intrarea pe brau, ajung la Crucea de pe Caraiman; trec pe langa iesirea de talveg din Albisoara Braului si ajung la Cruce. Paradoxal cum Braul Vaii Albe, de fapt nu este foarte vizibil privind dinspre Cruce, cel putin nu pentru cineva care nu l-a parcurs, chiar daca stie ca e acolo…

 

Intre timp s-a pus ceata bine; varful Costila e invaluit in ceata, Caraimanul deasemenea. Destul de pustiu: la Cruce doar un grup de trei persoane manca ceva pe trepte. Este ora 11.45; fac si eu o pauza, iar pe la 12.00 pornesc pe Brana Mare a Caraimanului catre Cabana Caraiman. Ceata se indeseste, deja nu vad mai mult de 3m in fata, insa traseul e cunoscut si destul de lat. Aproape de Cabana Caraiman ma intalnesc cu un cuplu de turisti care mergeau spre Cruce; nu cred ca o sa vada mare lucru. Stau putin de vorba cu ei. Ultima portiune o cobor cu mare grija din cauza pietrelor si a cetii: ar fi culmea sa imi sucesc glezna tocmai acum. Ajung la cabana la ora 13.00.

 

Aici doar doua grupuri: 4 tineri in trening si tenisi mancau pe scari (tocmai urcasera pe Jepi si nu stiau daca sa mearga si pana la Cruce inainte sa se intoarca), iar inauntru o familie cu copil mic (3 – 4 ani) ce venisera de la Piatra Arsa, unde erau si cazati.

 

Fac o pauza lunga (cam 1h) asteptand sa se ridice ceata; intentionez sa cobor pe Jepi, si in partea inferioara a vaii daca vizibilitatea e proasta, pot pierde marcajul (cruce albastra). Din pacate ceata persista, asa ca pe la ora 14.00 imi iau inima in dinti si incep sa cobor; pe masura ce cobor, e din ce in ce mai multa lumina, asa ca iutesc pasul. Pe firul inferior al vaii e soare cu nori, insa nici pic de ceata. La ora 15.30 ies din traseu, iar la 16.00 sunt deja la gara. Am de ales intre un R care pleaca la 17.38 si un IR care pleaca la ora 18.00; aleg IR fiindca ajunge cu o ora mai devreme (19.48 fata de 20.48).

 

Pentru ca mai am doua ore pana la plecarea trenului, ma intorc in oras; e frig si prefer sa intru intr-un restaurant; aleg Casa Ancutei (aproape de gara). Cand ies (17.15), vad ca ceata coboara din nou catre vale.

 

Ma intorc in gara, nu chiar atat de obosit pe cat ma asteptam, bucuros ca am avut parte de niste privelisti uluitoare, si ca am descoperit un traseu nou.

Luni, 23 septembrie 2013 - 14:32 
Afisari: 5,749 


giubbie