Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Calendar

Octombrie 2022
LMMJVSD
12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31

Noiembrie 2022
LMMJVSD
123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
282930

Online

Vremea
Varful Gugu
Muntii Godeanu

Voluntar in Carpati

Homepage

Lista de discutii

Valcelul Poienii Malinului (Muntii Bucegi)



Corneliei, careia, cand traia, nu am avut puterea sa-i povestesc aceasta intamplare.



In urma cu aproape unsprezece ani, la comentariul unui coleg (atunci) - comentariu aparut la jurnalul despre Hornul lui Nicu - scriam:


„...Din pacate am acum in plan un jurnal despre Poiana Malinului si Valea Verde, jurnal inspirat de un RT scris de tine pe Alpinet. Atat mi-a placut RT-ul, asa m-ai transportat acolo, ca mi-ai improspatat amintirile. Deci, raspunsurile despre Cabana Ascunsa vor intarzia din acest motiv. Apoi voi scrie jurnalul despre cei cativa ani cat am mai apucat-o... Miercuri, 10 august 2011 – 20:09”...


Au trecut anii. In 2021 – asadar, dupa zece ani (!) - am scris jurnalele despre Cabana Ascunsa, dar despre Poiana Malinului tot nimic nu scrisesem... A trebuit ca iar sa citesc ceva care sa ma impinga din spate la scris:


De aproape jumatate de an primesc semnale de la @edy. Daca prima data puteam sa consider ca este o intamplare, a doua am inceput sa fiu atent, iar a treia data am zis ca nici o intamplare nu este intamplatoare. Este clar ca ma trage cineva de maneca sa ma faca atent ca trebuie sa scriu un jurnal despre balaurelile (ce este balaureala, ca nu e-n DEX?) petrecute acum vreo patruzeci de ani, balaureli care s-au desfasutat pe terenul de cercetare al lui @edy, adica Edmond, colegul nostru. In jurnalele care descriau cercetarile lor in zona Malinului de sub Hornul Pamantos, au aparut cateva fotografii care mi-au resuscitat memoria si m-am revazut sub saritoarea aceea mare si neagra din Malinul Inferior... Acum, cand scriu, cred ca sunt inca viu(!), dar ma vad, de undeva de sus, impreuna cu prietenul meu Bossul, cautand o cale de inaintare... Dar sa cobor pe pamant si sa incep cu inceputul.


Turele noastre au fost aproape intotdeauna ture de cercetare. Mergeam pe poteci marcate sau nemarcate, dar vazand o vale, un horn, un brau care ne trezeau interesul, fie abordam pe loc obiectivul, fie programam o iesire viitoare. Evenimentele pe care le voi relata s-au produs cam pe la mijlocul anilor '80. (Secolul XX, desigur!)


Ni se cam acrise sa urcam de fiecare data pe Valcelul Poienitei, cand mergeam in zona Malin-Coltilor. (Cam ca-ntr-un jurnal al lui Edmond...) Intr-o zi, ii spun amicului meu: ”Ce-ai zice daca am merge duminica sa cautam intrarea in Valcelul Ascuns?” Amicul a agreat propunerea si urma doar ca eu sa obtin aprobare de la familie. Am obtinut-o si iata-ne in vestitul personal de sambata dupa-miaza, cu destinatia Busteni.


Si am ajuns. Busteniul ne-a intampinat cu o vreme senina si placuta, am mers la gazda noastra si ne-am culcat devreme. Devreme, deoarece obiceiul nostru era sa plecam inainte de rasaritul soarelui, sa luam micul dejun undeva pe drum si sa privim cum rasare soarele de dupa Muntii Baiului... Asa am facut si de aceasta data. De la gazda noastra, de pe strada 1 Mai, am prins o straduta cu cateva case care se termina in padure si am „taiat-o” dupa inspiratie, sa intalnim poteca Munticelului care venea de la Caminul Alpin. Padurea ne-a intampinat cu un cor asurzitor de pasarele, semn care anticipa rasaritul soarelui si o zi frumoasa.


In Poiana Costilei, am cautat un loc mai ridicat pentru a pune in aplicare micul dejun cu rasarit de soare. Dar soarele rasarise, mascat fiind de varful domol al Galmei. Am pierdut momentul, dar era si vina noastra ca am plecat cam tarziu... Am strans masa si ne-am continuat drumul spre Poiana Vaii Cerbului.


Ajungand la ramificatie, am urcat cativa pasi pe poteca Vaii Cerbului pentru a avea o perspectiva mai cuprinzatoare a portiunii poienii care ar fi trebuit sa contina reperele de intrare in Valcelul Ascuns, repere descrise de Emilian Cristea in cartea sa. Dar, surpriza! Nu era nici urma de hatas, care sa ne conduca spre cei „doi molizi” care ar marca intrarea in valcel. Am urcat putin pe poteca Vaii Cerbului, am coborat in poiana si am defilat pe la liziera padurii, dar nu am gasit nimic ce-ar fi putut fi intrarea in valcel. Pana la urma, am renuntat de a mai cauta Valcelul Ascuns, mai cu seama ca debuseul Vaii Malinului in Poiana Vaii Cerbului ne atragea ca un magnet.


Am hotarat sa cercetam aceasta portiune a vaii Malinului care ori nu era descrisa nicaieri, ori era, dar nu stiam noi. Pe vale curgea un firisor de apa, semn ca mai sus vom intalni depozite de zapada. Am intrat pe aceasta vale si, dupa putin timp, am si gasit bucle de chinga lasate de cine stie cine in vreo retragere fortata... Nu-mi aduc aminte sa fi intalnit saritori notabile in urcare. Panta era din ce in ce mai inclinata, pe firul vaii se putea urca din ce in ce mai greu din cauza aluviunilor care o luau la vale. Basca, ne apropiam de o saritoare mare, neagra si urata, pe care o vedeam inchizand valea in amonte.


Pentru a preintampina situatia de a ne trezi blocati sub acea saritoare amenintatoare, am propus sa urcam pe malul drept (cum urcam) panta aspra pana la peretele care margineste valea, in speranta ca vom intalni acolo vreun hatas... Iar de la inaltime aveam o perspectiva mai larga asupra locurilor... Hatas nu am gasit, dar pe langa perete se putea urca mai usor. Pana cand... Pana cand drumul nostru s-a terminat brusc si a trebuit sa coboram, din copacel in copacel, din nou in firul vaii.


Dar acolo, surpriza! Pe dreapta, o deschidere ca o poarta, marginita de pereti verticali, ne invita sa pasim intr-acolo. Locul era impresionant! Parasind Valea Malinului, cu a ei saritoare intunecata, era ca si cum paseam prin acea poarta intr-alta lume. Locul pietrelor instabile era luat de o alee ierboasa inclinata, marginita de pereti vericali, pe care paseam cu usurinta si incantare.


Iata aleea de iarba venind din strafundurile Malinului Inferior:


/Poiana/aleea1lzn200.jpg



/Poiana/aleea2lzn200.jpg


Nu dupa mult timp de urcat, peretii s-au indepartat si locul a devenit mai larg.



/Poiana/poiana1_200.jpg


/Poiana/poiana2_200.jpg



Privind de jur imprejur zic: ”Stai putin, dar eu stiu locul asta! Noi suntem acum in Poiana Malinului! Uite, in stanga, aninii pe care-i incalecam cand patrundeam aici din Valea Malinului, iar in dreapta, urcusul domol care ne duce spre depasirea muchiei catre urmatoarea vale.”


Despre fotografii: Odata, dupa ce m-am imprietenit cu Mugurel, i-am povestit aceasta intamplare si regretul ca nu am nicio fotografie de pe acolo. Mi-a replicat ca, in curand, va organiza o tura care sa treaca prin Poiana Malinului si va ruga participantii sa faca fotografii. Astfel, acum sunt in masura sa pot atasa fotografii din zona. Multumesc in bloc fotografilor, deoarece nu stiu fiecare fotografie a cui este pentru a-i mentiona...


In centru, pe firul Poienii Malinului, in amonte, un horn umplut cu zapada inchidea calea. Ne uitam cu jind la el, dar nu aveam coltari la noi, deci ramanea pe data viitoare...



Atasez acesta fotografie, deoarece astfel mi-am inchipuit ca arata hornul din firul Poienii Malinului vara, fara zapada...  Fotografia este, dupa parerea lui @rupi2003 de pe Valea Verde.


/Poiana/hornul_poienii1cr_re200.jpg



Iar acum, daca tot am ajuns aici, hai sa cercetam un pic Brana Caprelor... O luam la dreapta, urcam prin padurea rara pana-n muchie si coboram panta aspra spre vale. Gasim, pe o lungime de cativa metri, un cablu subtire de otel care „ne conduce” in firul vaii...

Marturisesc ca atunci credeam ca ne aflam in firul Vaii Seci a Costilei... Ne iesise din cap debuseul clar al Vaii Verzi din dreapta Vaii Malinului, asa cum, de dimineata, le vazuseram din poteca Vaii Cerbului. Am traversat aceasta vale si ne-am infundat in niste balarii pe versantul ei stang (geografic). Am mai mers ceva timp prin acestea, mai mult de-a coasta, iar cand am vazut o posibilitate de coborare am dat drumul la rapeluri de la copac la copac si am coborat spre Valea Cerbului. Intr-un tarziu, am ajuns in poteca marcata, incheind astfel lupta cu balariile.


Aveam timp berechet pana la tren, asa ca ne-am propus sa mai facem o cercetare. De la intersectia de drumuri din nordul Poienii Vaii Cerbului, am luat-o in aval pe firul vaii. In fond, valea ar trebui sa ajunga la Gura Diham.


Nici nu am pornit bine la vale si-mi vine ideea sa ma abat putin la stanga, deci pe versantul Morarului, sa vad cum este pe acolo. Si, surpriza! Gasesc o poteca comoda, care cobora pe versant facand serpentine largi. Impresia era ca nu ne departam de tinta noastra, ci ni se oferea un drum, sa nu mergem iar prin balarii... Poteca era foarte bine facuta, avea din loc in loc lemne de consolidare spre vale si, desi nu parea umblata, nu era napadita de vegetatie. Am mers pret de vreun sfert de ora pe ea, pana cand poteca s-a terminat brusc. A trebuit sa ne consolam totusi ca am coborat o parte din drum intr-un mod neasteptat de confortabil. Am continuat coborarea prin padurea salbatica si, la un moment dat, am auzit sunetul unui curs de apa. Pasii ne-au dus la sursa clipocitului... Ce clipocit? Era un suvoi de apa care tasnea din stanca si atingea solul dupa vreo jumatate de metru, ca apoi sa se rasfire pe pantele de mai jos. Ne-am uitat la aceasta minune, nu mai vazusem asa ceva, am gustat apa, am baut pe nerasuflate si nesaturate si am plecat mai departe. Nu dupa mult timp intalnim, venind din stanga, un parau saltand vesel peste pietre. Ceva mai la vale, incepe un drum forestier care ne conduce la Gura Diham.



In discutiile pe drumul de intoarcere, am stabilit ca vom incerca sa venim saptamana viitoare, sambata, poate nu se va topi zapada de pe hornul de pe firul Poienii Malinului...


A venit si sambata. Cu aprobare de la familie si cu nerabdarea in suflet, am pregatit rucsacul. Am aranjat cu Bossul sa ne vedem la coada trenului. Eu, fiind mai tanar si mai vioi, trebuia sa iau si bilete... Am asteptat pana trenul s-a pus in miscare, dar Bossul n-a aparut. M-am urcat din mers si mi-am zis ca-l voi astepta in Busteni, la urmatorul tren. Am gasit un loc si m-am pus pe sforait, ca sa treaca timpul cu folos... La Busteni, am aflat de pe tabela ca urmatorul tren de la Bucuresti va sosi peste vreo ora, ora pe care am petrecut-o amestecandu-ma cu lumea pestrita de pe „corso” si privind imaginea blurata a Caraimanului, al carui abrupt nu se mai afla in soare. Blurata sau neblurata, mi-e atat de draga incat imi desprind greu privirea de la ea.



Trenul a venit la timp. M-am postat la iesirea dinspre nord a peronului care s-a umplut cu multimea revarsata din tren. Trenul a plecat, multimea s-a disipat si am ramas singur pe peronul, poate, prea umbrit. Dar stai, ca nu sunt singur! O silueta cunoscuta se misca agale venind spre mine de la celalalt capat al peronului. Ne apropiam unul de celalalt cu ”pistoalele” pregatite ca-n scena finala din „Ultimul tren din Gun Hill”... Dar vraja s-a risipit brusc, atunci cand mi-am dat seama ca nu am ”pistol”, pardon, am vrut sa spun piolet. Parca m-a lovit ceva pe cap! Uitasem pioletul acasa!


Ne-am apropiat, ne-am strans mainile si am plecat spre gazda de pe strada 1 Mai. Bossul m-a asigurat ca ne vom descurca cu un singur piolet, asa cum se va descurca el cu un singur coltar...


De dimineata, am plecat nemancati, ca de obicei. Micul dejun urma sa-l luam privind rasaritul de soare. Am iesit din casa si am prins straduta care da-n padure. De aceasta data, padurea ne-a intampinat cu o liniste suspecta. Nici un ciripit de pasare, nici un fosnet al vantului prin crengi... Natura incremenise. N-am dat importanta acestui semn si ne-am vazut de drum. Am ajuns in Poiana Costilei, am trecut pe langa bordeiul de langa intrarea in Valcelul Poienitei si am inceput sa urcam pentru a gasi un loc de mic dejun cu vedere catre rasarit. Am gasit ceva, cam incomod si cu niste copaci cam jumuliti in fata. Am scos mancarea, in asteptarea momentului... Dar momentul a venit cu o surpriza... Ne-am trezit invaluiti intr-o ceata densa si rece, semn ca a rasarit soarele, dar detenta* nu a provocat roua, ci a condensat umiditatea din aer sub forma de ceata... Deci am ratat si azi rasaritul...


* Detenta de dimineata: Cand soarele rasare, intai lumineaza si incalzeste straturile superioare ale atmosferei. Acesta se incalzeste si capata o miscare ascensionala care printre altele duce la scaderea presiunii atmosferice si a temperaturii la nivelul solului. Acest fapt poate duce la atingerea temperaturii punctului de roua, condensand apa din atmosfera fie sub forma de roua, fie sub forma de ceata. (Scuzati digresiunea).


Ne-a cam pierit si foamea, asa ca am strans si am reluat poteca mocirloasa a Valcelului Poienitei. Dupa vreo zece minute de urcus pieptis, cer o pauza. In timp ce-mi trageam sufletul, imi vine o idee: Noi suntem aici pe partea estica a muchiei care inchide spre est zona inferioara a Vaii Malinului. Daca am lua-o spre nord, pe curba de nivel, ar trebui sa atingem relativ repede culmea muchiei si de acolo sa vedem, poate gasim si Valcelul Ascuns...


Zis si facut. Ceata se risipise asa cum a aparut, iar noi am pornit de-a coasta in explorare prin padurea rara. Nu cred ca am mers zece minute si, uitandu-ma in sus, vad aproape culmea muchiei. Deviez intr-acolo, intru printre niste stanci negricioase de pe muchie si strig: ”Am ajuns!”



Ajunsesem in Malinul Inferior, deasupra saritorii mari, la o aruncatura de bat, sub Hornul Pamantos!


Aceasta reusita ne-a dat un nou imbold si in scurt timp ne aflam in Poiana Malinului, sub hornul infundat cu zapada din firul superior al Poienii. Ne-am echipat – eu, cu perechea de coltari Salewa de imprumut, Bossul, cu unicul coltar pe care-l avea - si am primit, ca deschizator de drum, ravnitul piolet...


Am urcat hornul. Sus ma astepta o mica platforma cu zapada. Mai sus, nu se mai vedea nici zapada, nici continuarea vreunui fir de vale... Am asigurat coarda la un copac zdravan, i-am trimis prietenului capatul corzii si pioletul, apoi l-am invitat sa vina...


Odata regrupati, amandoi am hotarat ca ar trebui totusi sa mancam inainte de a pleca mai departe. Ne-am dezechipat de toate fieroteniile, am strans echipamentul si am scos mancarea. Fiecare punea la masa ce-avea in traista. Am adaugat si o salata mare in castronul comun. Placut moment! Mancam si ne uitam cum suntem inconjurati de pereti prapastiosi cu braduti crescuti pe ei si, deasupra, mic, un petec de cer. Nici nu am observat cand petecul de cer a trecut de la albastru la gri, apoi vanat si ici-colo a inceput sa picure. Tocmai curata Bossul castronul de salata cu painea ramasa, cand m-a lovit prima „pietricica”. Probabil ca si pe el, caci gestul lui reflex a fost sa-si puna castronul pe cap. Imediat s-a auzit cantatul grindinei pe tabla castronului. Am luat rucsacul in brate, am tras sacul de polietilena pe post de pelerina si m-am infasurat ca un cocon. Asa, m-am intins pe iarba inclinata, astfel incat vantul sa nu-mi jumuleasca pelerina si suvoaiele de apa care deja curgeau sa nu patrunda in interiorul coconului... Si fiecare pe cont propriu, am asteptat stoici sa treaca urgia care trimitea cand vantul, cand suvoaiele de apa sa ne ia de acolo...


Nu stiu cat timp a trecut, dar urgia s-a domolit lasand in urma ceata si un vant pe care doar il auzeam, noi fiind intr-un loc imprejmuit din toate partile. Incet, ne-am dezmeticit si privind unul la celalalt ne intrebam: Si acum, ce?...


Cum ce? Am venit sa urcam, deci tot in sus ne este tinta. Era frig, noi eram uzi, asa ca miscarea nu putea decat sa ne faca bine. Am luat-o in sus pe un fel de muchie foarte inclinata, dar larga si impadurita, ajutandu-ne cand de copaci, cand de radacinile lor. Urcam prin ceata aceea fara o tinta concreta, nu vedeam mai departe de cativa metri, dar se va sfarsi si asta, nu?


Am urcat asa pret de vreo jumatate de ora si, la un moment dat, am observat ca se mai lumineaza. Privind in sus, am vazut o gaura in ceata si prin ea un petec de cer albastru. Se vedea cum ceata era alergata de vantul care, probabil, acolo batea cu putere. Am urcat in continuare, tinand muchia si am ajuns la un fel de balcon natural care se facea in stanga noastra, iar de acolo, printre ceturi, s-a aratat, jos, pentru o clipa, Valea Malinului. Deci noi eram pe creasta care margineste Valea Malinului pe malul stang (geografic). Dupa putin timp, ceata se risipeste si ne gaseste intr-o alta minunata belvedere cu balcon, de aceasta data in plin soare, un loc de care ti-e greu sa te desparti...


Locul s-a dovedit greu de parasit in multe sensuri: unul, pentru ca era de-o frumusete rara, al doilea, pentru ca drumul in sus era barat de un perete. In dreapta acestui perete, un horn intunecat si umed era singura posibilitate care ni se oferea. M-am bagat in horn, era cam ingust pentru ramonaj, dar am incercat sa serpuiesc in sus si chiar mi-a iesit, pana cand mi-a plecat bocancul de pe ce credeam eu ca e o priza. Am ramas agatat in mana stanga si am simtit cum aceasta se lungeste, ca-n desenele amimate, cam cu un metru... Dar nu i-am dat drumul. Bossul a vazut scena si a urcat iute sub mine si mi-a potrivit si sustinut bocancul pe o excrescenta a stancii. Am facut ”hei-rup(!)” si am iesit la lumina!


Eram pe o platforma orizontala de piatra de unde mi se deschidea tot orizontul. Spre nord, Morarul, proaspat spalat de furtuna care trecuse, iar in departare, Postavarul care mai avea doar o flamura de nor... Doar cateva secunde am avut timp sa vad toate acestea, deoarece, o rafala violenta de vant m-a trantit in niste jnepeni din apropiere. A fost cat pe-aci...


Privind acum fotografiile, observ ca aceasta platforma se afla chiar deasupra obarsiei Vaii Verzi... Iata o fotografie a lui Andrei Badea (@baumwolle), facuta cu alte scopuri, de pe versantul Morarului. Deasupra scrisului „Valea Seaca a Costilei”, pe verticala fotografiei, se vede platforma pe care am iesit.



/Poiana/valea_tapului_lzn_cr.re200.jpg


Am facut un crop si acum platforma se afla in centrul imaginii: Obarsia vaii Verzi!


/Poiana/obarsia_vaii_verzi_200.jpg



Alta fotografie a platformei este o captura dintr-un film facut de Adi (@rupi2003) de pe Creasta Viilor Senzatii:


/Poiana/cr.malinuluiadi_cr_lzn.jpg



A urcat si amicul meu. Dupa ce ne-am saturat de privit, am pornit-o agale, printre jnepenii care ne ajungeau pana la genunchi*, sa vizitam baza Coltului Malinului si mai cu seama, Strunga Neagra, taietura in Creasta Viilor Senzatii, creasta aflata intre Valea Seaca a Costilei si Valea Tapului.


*In fotografiile pe care mi le-a dat Mugurel, facute cand a urcat Creasta Malinului, jnepenii crescusera deja pana la piept...


Am urcat singur hornul care duce-n Strunga Neagra. M-a impins curiozitatea. Cand am privit dincolo, in prapastia Vaii Tapului, m-a apucat ameteala si mi s-a strans stomacul. Mda, vii senzatii... Nu mai patisem asa ceva, am vrut sa cobor inapoi, dar nu-mi prea iesea... Am scos cordelina de 6 milimetri, pe care o am intotdeauna la mine, m-am autoasigurat la un colt de stanca si asa am coborat. M-am sfatuit cu Bossul despre ce e de facut. Mi-a zis ca, probabil, sunt prea obosit si ar trebui sa ne retragem...


Am defilat inapoi pe sub Coltul Malinului pana am ajuns deasupra Vaii Malinului. De acolo, am vazut ca puteam cobori in vale trecand de la o brana la alta. La nevoie, puteam scoate coarda... Am pornit si, destul de repede, am ajuns in vale. Dar, de fapt, ajunsesem in canionul de sub Colt, acum, plin cu zapada. Aceasta era destul de moale, ca sa nu trebuiasca sa incaltam iar coltarii, asa ca am pornit-o la vale. Bossul, inainte, eu, dupa, sprijinindu-ma in piolet. Toate au fost bune pana cand panta a devenit aproape verticala, peretii s-au apropiat si ne-am vazut nevoiti sa coboram vertical cei cativa metri cu zapada inghetata si tare ca piatra... M-am intors cu fata la zapada si am pus pioletul in functiune, atat pentru cioplit trepte, cat si pentru sprijin cand paseam. Absorbit fiind de aceasta activitate, nu am vazut cum a coborat Bossul, care se uita acum de jos, la mine, cu interes...


Obosisem. Mai aveam cativa metri de coborat si ma miscam din ce in ce mai neindemanatic. Mi-am cioplit urmatoarele trepte si, cand am dorit sa mut sprijinul pioletului mai jos, am constatat cu groaza ca l-am scos din zapada inghetata fara varful metalic... A fost momentul cand am cedat psihic. Am inceput sa plang, mi-am amintit brusc de sotie, de copii, de tot ce aveam eu mai drag pe lumea asta. Eram ca paralizat, mi-era teama sa ma misc, sa n-o iau la vale pe toboganul ucigas...


De jos, Bossul a inteles situatia si a urcat mai aproape de mine, ca sa ma scoata din blocaj. A reusit sa ma coboare pana ce panta a devenit mai domoala si acolo mi-a zis: ”Da-mi mana! Acum ne intoarcem cu fata la vale si alergam impreuna infigand calcaiele cat putem de tare in zapada!” Si a functionat! Cand ne-am oprit, in dreapta noastra se deschidea Poiana Lespezi... Am cerut o scurta pauza, pe care am petrecut-o inconjurat de rododendroni infloriti...


Mai jos nu se vedea zapada, asa ca a disparut principalul factor de stress. Dar oboseala ramasese. Acum, cand scriu, ma gandesc ce gazda minunata ne-a dat Dumnezeu pentru sufletele noastre! Eram atat de obosit, ca intrasem pe pilot automat. Am coborat restul de Malin printre bolovanii aceia uriasi, fara nici o teama ca voi pati ceva, ca in transa...


Am ajuns intregi in Poiana Costilei, dar aveam o problema... Daca nu ne grabeam, pierdeam ultimul tren direct catre Bucuresti. Riscam sa ajungem acasa de-abia a doua zi. N-aveam timp, n-aveam putere, dar aveam ness! Am facut in graba doua nessuri reci, pe care le-am dat pe gat si am pornit la vale cu speranta ca vom izbandi!


Dar n-a fost sa fie! Cu toate straduintele noastre, am pierdut trenul. Obositi si molesiti de insucces, am luat un personal de Buzau, care urma sa ne lase in Ploiesti Sud, iar de acolo, Dumnezeu cu mila...


Cred ca am atipit putin si am si ajuns la Ploiesti Sud. Ne-am luat bagajele si ne pregateam sa coboram. Nu stiu ce-mi vine mie sa ma uit pe cealalta usa a vagonului si vad, dincolo de gardul dintre linii, un tren pe care scria Bucuresti! Si avea usa deschisa chiar in dreptul nostru! Ne-am inteles din priviri. Din doi pasi - unul pe gard si celalalt in trenul dorit - eram ca si ajunsi in Bucuresti!


Nu mai povestesc intamplarile cu betivii din tren, ca veti spune ca mi s-a parut din cauza oboselii... Am ajuns in Bucuresti la o ora cand inca mai puteam spera sa prindem vreun mijloc de transport care se retrage la depou. Eu am prins un troleibuz care m-a apropiat de casa.


Am intrat in casa tiptil, copiii se culcasera, la fel si soacra-mea. Sotia ma astepta. Ne-am imbratisat indelung, in tacere. Nu m-a intrebat nimic, nu i-am spus nimic... Si am pastrat discretia pana acum, cand am indraznit sa pun pe hartie acest jurnal.






Marți, 5 iulie 2022 - 08:23 
Afisari: 477 


Postari similare:





Comentariile membrilor (11)

lauramatei
lauramatei
(admin)

 
1
"Acum, cand scriu, ma gandesc ce gazda minunata ne-a dat Dumnezeu pentru sufletele noastre!"

Chiar trebuia o gazda pe masura sufletului, caci tare mult suflet descopar in felul in care iubeati cotloanele muntilor si in pasiunea cu care patrundeati in necunoscutul lor! Si tare mult suflet razbate din randurile acestea!

Eu nu (prea mai) merg prin astfel de locuri foarte expuse sau riscante, dar nu-s ferita niciodata complet de pericole. La familie ma gandesc si eu, de cate ori mi-e greu sau mi-e frica pe munte! Si totusi, oare de ce revenim iar si iar si ne asumam astfel de momente si riscuri?

Dincolo de detaliile tehnice si descrierile locurilor si reperelor, ce aduc un plus de informatie pentru cei interesati, scrierile dumneavoastra descriu niste timpuri si spun o poveste. Momentul, trairile, cele mai personale ganduri si emotii din clipele acelea, parfumul timpului, toate dau un plus de farmec acestui jurnal.

Azi mi se pare inconstienta sa pornesti intr-o astfel de incursiune cu un singur coltar sau fara piolet. Si n-as indemna pe nimeni sa faca asta, pe ideea ca merge, daca asa faceau cei de atunci! Dar cand povestiti asta de la umbra timpului ce s-a scurs de atunci, nu sa va dojenesc imi vine, ci recunosc ca zambesc iertator si admir intr-un mod vinovat curajul aproape prostesc si pasiunea cu care se aventurau pionierii muntilor pe cararile lor mai mult sau mai putin cunoscute.

Ma bucur ca ne-am cunoscut si ca am impartit, fie si pentru scurt timp, o carare prin munti.

Sanatate va doresc si rabdare sa scrieti cat mai multe astfel de povesti!


Comentariu modificat de autor!

Marți, 5 iulie 2022 - 09:50  

rupi2003
rupi2003
Busola
 
2
Salutare Dan,
Am aruncat un ochi rapid pe jurnal - pe indelete mai tarziu - și o poza mi-a retinut atentia.
Este vorba de cea cu legenda „Hornul din Poiana Malinului, vara:”
Ochiul meu de soacră îmi zice că acolo de fapt ar fi firul Văii Verzi.
Nu am o poză de vară la îndemână momentan, dar una de toamnă este aici
https://www.carpati.org/jurnal/valea_verde_integral%C4%83_8211_82
20_apusul_unui_1a_%C5%9Fi_na%C5%9Fterea_unui_1b_8221_8211_21_noie
mbrie_2021/3652/
sub paragraful „Sesizăm poteca de legătură cu Poiana Mălinului și ajungem la săritoarea de deasupra”.
Cu Mugurel imi amintesc că am coborât în acea tură ca să aruncăm o privire spre zona de confluență a Poienii Mălinului cu Mălinul, în timp ce ceilalți ne-au așteptat mai sus.


Marți, 5 iulie 2022 - 11:59  

dan_marza
dan_marza

 
3
@lauramatei:
Multumesc pentru cuvintele frumoase! Daca v-a placut povestirea, inseamna ca am reusit sa imbrac gandurile si emotiile mele cu hainele adecvate, pentru a le transmite si altora.

Ma asez greu la scris si de obicei in urma unei provocari. Acesta declanseaza un fel de film din mintea mea, film pe care incerc sa-l pun pe hartie. Nu caut farmecul, probabil ca daca acesta este, izvoraste din inedit... Uneori imi iese!

Oamenii nu erau altfel in trecut, ci prezentul lor era altfel decat prezentul nostru de acum. Coltarii erau o raritate, pioletele aratau ca la cucerirea Matterhorului, despre casti nu se stia, etc... Doar dragostea de munte si curiozitatea neostoita erau la fel. Traiau (traiam) vremurile cu mijloacele de atunci...
Ar fi multe de spus, dar ma tem sa nu fie off-topic...

Cred, ca cel putin o parte din acasta poveste, am mai spus-o odata, cand coboram, impreuna cu Mugurel, de la Craita... Am avut atunci un motiv special...

Ma voi stradui, cat mai pot, sa impartasesc din emotiile traite pe munte, liantul nostru, al celor de pe aici...
Sunt bucuros ca avem un loc comun si ca primesc comentarii atat de frumoase la jurnalele mele. Multumesc!

@rupi2003:
Multumesc pentru atentionare! Cred ca ochiul soacrei si-a facut si de acesta data datoria. Eu am primit toate fotografiile laolalta si am ales cateva care se potriveau cu ce-am vazut atunci. Dar eu nu am vazut hornul in discutie asa cum este in fotografie, ci era zidit cu zapada! Am extrapolat ca asta o fi, si asa am scris. Acum, analizand exifurile, am observat ca fotografiile voastre pe „aleea de iarba” sunt facute cam cu jumatate de ora mai devreme decat cea cu hornul in discutie. Exact cat v-ar fi luat voua sa treceti din Poiana Malinului in Valea Verde... Am modificat! Multumesc inca o data!


Marți, 5 iulie 2022 - 13:55  

zentai
zentai
Coarda
 
4
Ce repede se face târziu...în viață! Asta simt eu că vreți să spuneți!

Da, jurnalele sunt foarte frumoase pentru că exprimă sincer niște sentimente și niște trăiri pe care când eram mai tineri credeam că le vom avea și noi într-o zi. Între timp, le-am avut și de-asta ne simțim cu toții solidari!


Poate că ar fi trebuit să vărs și eu o lacrimă, odată sau de două ori în viață, în momente care și mie îmi păreau fără ieșire și că deja sunt chiar în brațele morții. Poate că am avut și noroc în acele câteva dăți în viață. Cine mai poate ști acum?! Carpati.org


Pentru mine, jurnalele dumneavoastră sunt un excelent argument că am ales bine. Fiecare se îmbogățește cu ce vrea, zic eu! Carpati.org


Marți, 5 iulie 2022 - 14:28  

edy
edy
Caraba
 
5
Mă bucur să văd că am pus o picătură care a dus la o revărsare de preaplin. Un coleg de pe portal mi-a atras atenția și am zis că arunc un ochi cum prind o clipă liberă. Cei „doi molizi” cred că au fost tare căutați, inclusiv de mine. Și acum, când trec în zonă, mă tot uit după ei.

O viață petrecută alături de iubirea pentru munte, mulțumim pentru bucățica de suflet.

Dumnezeu să o odihnească pe Cornelia. Îmi doresc din tot sufletul ca acest jurnal să reprezinte un dar de lumină pentru ea.


Comentariu modificat de autor!

Marți, 5 iulie 2022 - 16:15  

baumwolle
baumwolle
(admin)

 
6
O frântură de istorie de acum 40 de ani - atât ca abordare, cât și ca mentalitate și stil - care a mers la sufletul unui iubitor de abrupt. Cu mulțumiri!


Marți, 5 iulie 2022 - 17:32  

dan_marza
dan_marza

 
7
@zentai:
Atunci cand viata ne ofera un ragaz, nu ni-l ofera pentru pareri de rau, cred eu. Cred ca am mai spus-o pe aici, este uman sa-ti para rau, dar este degeaba. Insa, este uman sa plangi, dar nu este degeaba. De ce ar fi nevoie sa iubesti, dar nu ar fi nevoie sa plangi? Pana la urma, este tot o manifestare a armoniei dintre trup si suflet.

Da Gabi, norocul ne petrece, si observam asta mai cu seama in momentele de cumpana. In restul timpului, actioneaza cu discretie, manifestandu-se uneori cu generozitate, alteori cu parcimonitie...
Asta este treaba lui!

Fiecare dintre noi percepe realitatea inconjuratoare prin intermediul propriilor trairi. La fel si cu jurnalele. Ele ajung la noi prin filtrul propriei existente. Fiecare-si alege ce i se potriveste, daca i se potriveste.

Cu stima,

Dan


Miercuri, 6 iulie 2022 - 08:10  

dan_marza
dan_marza

 
8
@edy:

Frumoasa si adevarata metafora!

Cand am citit jurnalale la care am facut referire, am ezitat sa comentez. Cred ca a fost bine, caci mi-am desertat tolba in acest jurnal... Acum insa, este un prilej pe care nu-l voi rata sa va multumesc pentru acele jurnale, si in avans, pentru altele care vor veni.

Lasati molizii in sema mea, ma voi rafui cu Emilian Cristea cand ne-om intalni, daca ne-om mai intalni...

Da, asta a fost una din vietile mele pe care m-am straduit sa le traiesc in armonie alaturi de cea de familie si cea profesionala. Si daca spuneti ca acolo este si o bucatica de suflet, probabil ca mi-a scapat...

Dumnezeu s-o odihnesca pe Cornelia! Cred ca, acolo, sus unde se afla, se va bucura de un comentariu din inima pus de un clujean de-al ei...

Cu stima,

Dan


Miercuri, 6 iulie 2022 - 08:14  

dan_marza
dan_marza

 
9
@baumwolle:

Patruzeci de ani nu sunt multi la scara istorica. Dar cand pun pe hartie astfel de descrieri, mi se pare ca au trecut o suta.. Cand am ajuns prima data in Busteni, am fost adus de o locomotiva cu aburi, iar electronica era cu tuburi cu vid... Nu mai spun despre hatasul de acces in Valcelul Ascuns, care lipsea cu desavarsire... Poteca Munticelului avea jumatate de metru latime , nu patru metri, ca acum...

Alte vremuri, dar aceeasi iubire de abrupt, care sper sa se propage nealterata de-a lungul timpului.

Multumesc pentru timpul acordat!

Cu stima,

Dan


Miercuri, 6 iulie 2022 - 08:19  

oldmama
oldmama

 
10
Eu am avut senzația ca citesc din Nae Popescu sau Dinu Boghez 😄.
Chiar ati putea sa postați acest jurnal și pe google.sites, cred...și nu numai pe asta, mai sunt și altele care ar merita.

Ca și vremuri și dotări, la vremea aia se mergea cu Dacia, papucul, autobuze găurite, în remorca camioanelor ( chiar și în "practica de vara"), se purtau In picioare bocanci de armata, rucsac tot de armata cum are tata în poza ( cu ala am fost și eu în câteva tabere), abia mai târziu a apărut rucsacul cu cadru de metal care se umplea cu vreo 25 kg ( d-ala avea cumnatul, avea si cratiță de voiaj dar nu mai știu dacă avea și primus sau tb sa facă focul 😄Carpati.org, iar "pufoaica" era salopeta aia vătuita care ti-o dădea de la fabrica/ ferma iarna. Pe bicicleta am vazut oameni și chiar copii mergând fără sa ( in echilibru) sau chiar cu piciorul pe sub cadru, sfidând orice echilibru. Oameni în cizme de cauciuc ( ciobani, vacari) încă mai vad și acum pe Munte, și par ca nu au nevoie nici de cărare ca să urce și coboare, asa cum n- au nici vitele 😄.
De fapt, ce zic, când am urcat eu pe jepii mici în 97, eu aveam adidași "buni" ( chiar erau buni și știam asta, adică știam din excursiile anterioare cam ce trebuie sa simt sub pucior), cu talpa aderenta ( dar posibil cu gaurele), colega mea avea bocanci de armata ( gen), iar băiatul ( varul ei), niște adidași care păreau super alunecosi și foarte decupați. El a avut cort, eu aveam sacul de dormit moștenit de la sora&cumnat, ei nu știu sincer ce au avut, ce am pus jos și cu ce ne-am învelit, căci ce e izoprenul am aflat câțiva ani mai târziu 😄
Interesant a fost cum pe urcarea "vietii" , proaspăt fiind ieșită din sesiune, am."vazut" și am simțit cum îmi creste numărul de globule roșii, la propriu 😄


Miercuri, 13 iulie 2022 - 19:34  

dan_marza
dan_marza

 
11
@oldmama:

Ma onoreaza comparatiile dumneavoastra. Multumesc!
Dar, continutul specific de „munte” ma face sa sper ca audienta oferita de carpati.org sa-mi aduca cititorii pe care mi-i doresc.

Sigur, au fost vremuri in care oamenii se descurcau cu ce aveau (nu ca n-ar exista si acum o astfel de categorie) si nu era o „intrecere” cine are echipamentul cel mai „de fite”. Eram egali in saracie si deoarece nu exista speranta, a trebuit sa ne obisnuim cu asta.

Colega dumneavoastra cu bocanci era cel mai corect incaltata. Pentru mers pe munte sunt necesare incaltari care sa tina glezna. Oricat de buna ar fi talpa de la adidasi, nu protejeaza de entorse. Dar nu este locul si momentul sa dezvolt subiectul.

Dupa localizarea in timp, poate sunteti „mama”, dar cu siguranta nu sunteti „old”, asa ca, va urez carari cu soare pe trasee care sa va cresca „globulele rosii” si la propriu si la figurat.

Inca o data , multumesc pentru apreciere si pentru timpul acordat parcurgerii jurnalului.

Cu stima,

Dan Marza


Comentariu modificat de autor!

Duminică, 17 iulie 2022 - 08:11  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0906 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2022) www.carpati.org