Valcelul Grohotisului si Creasta Balaurului, 14 noiembrie 2015 (Muntii Bucegi)

          Acest jurnal descrie un traseu alpin nemarcat, care conţine unele pasaje expuse şi periculoase, în special pe vreme nefavorabilă şi care poate solicita folosirea pe unele porţiuni a materialelor specifice de alpinism. Modul de abordare a traseului este subiectiv şi ţine de inspiraţia de moment, fără a avea pretenţia de a reprezenta cea mai bună soluţie.

          MERSUL DE UNUL SINGUR NU REPREZINTĂ CEA MAI SIGURĂ METODĂ DE A CUNOAŞTE MUNTELE.

          Echipa: subsemnatul (markbv).

          Traseu: Gura Diham – Cantonul de vânatoare Colții Morarului – Poiana Bucşoiului – Valea Bucşoiului – Vâlcelul Grohotișului – Creasta Balaurului – Curmătura Bucșoiului – Vârful Omu – Valea Cerbului – Poiana Coştilei – Gura Diham.Dificultate: Vâlcelul Grohotișului şi Creasta Balaurului sunt trasee alpine cotate gradul 1B. Având în vedere condițiile la fața locului în această perioadă (multă umezeală sau chiar pojghiță de gheață pe unele pasaje, hornuri și săritori), gradul de dificultate poate crește. Nu am folosit materiale specifice alpinismului decât pentru recuperarea rucsacului la o săritoare mai dificilă – o bucată de 22 de metri de cordelină.

          Weekend. Se anunță tip frumos pentru sâmbătă. Doar pentru sâmbătă. Așa că fac degrabă bagajul și dimineață devreme plec spre Bușteni. La 07.00 ajung la Gura Diham. Nici o mişcare în zonă. Doar o dimineaţă de toamnă târzie, liniştită, cu geamuri aburite la cabană şi brumă peste tot. Pe bord îmi indică 0 grade Celsius. Totuşi, afară nu pare frig, mai degrabă este e o răcoare plăcută, aerul rece mă înviorează.

          Pierd vreo zece minute cu echipatul, îmi pregătesc rucsacul, mai citesc o dată harta şi plec agale către poteca ce duce la Cantonul de Vânătoare Colţii Morarului. Ştiu drumul, am mai fost de vreo două ori pe aici – o dată în coborâre şi o dată în urcare. Îmi place senzaţia pe care o am când păşesc pe covorul gros de frunze uscate. Las drumul forestier să meargă în treaba lui şi trec apa spre primul luminiş de pe partea cealaltă, prin care se ghiceşte poteca timidă ce însoţeşte firul firav al Morarului. În spatele meu, la cabană, aud câinii lătrând furios. După zgomot pare să fie undeva spre traseul de Poiana Izvoarelor. Nu ştiu ce i-a provocat, dar mă felicit că nu sunt pe acolo ca să aflu.

          Îmi continui drumul şi într-un sfert de oră ajung la prima bifurcaţie: o potecă merge în continuare pe malul apei, iar cealaltă urcă spre stânga pe o pantă repede.

          Foto nr. 1 – Intersecţie de poteci: înainte se merge pe firul văii până în Poiana Morarului, iar stânga sus, pe pantă, spre Cantonul de vânătoare.

          Fac stânga pe pantă, direct către canton, astăzi pe aici duce drumul meu. Traseul nu este marcat, în sensul turistic, dar urmăreşte cam pe tot parcursul un marcaj forestier – o bandă roşie orizontală, aplicată din loc în loc pe trunchiul arborilor.

Câştig altitudine, printre copaci începe să se zărească Morarul. Din loc în loc, câte un copac doborât de vânt în drum a fost tăiat de curând cu drujbele, ca să se poată trece fără probleme, semn că poteca este folosită destul de des, e îngrijită. 

         Încă este devreme, pădurea pare că nu s-a trezit, iar liniştea din jur este liniştitoare. Farmecul momentului este distrus doar de gâfâitul meu când dau de o pantă mai repede şi de o ciocănitoare pe care o aud din când în când căutându-şi probabil micul dejun. După frecvenţa zgomotelor pe care le face nu pare prea hotărâtă – ori e somnoroasă şi n-are chef, ori încă doarme şi visează urât. 

          În 45 de minute ajung la cantonul de vânătoare – record personal. Nu am alergat, dar fiind singur, am ţinut un ritm constant, nu a trebuit să îmi potrivesc mersul cu altcineva. Dau ocol cantonului şi admir gratiile de la uşă şi ferestre. Frumoase, întreţinute, vopsite de curând. Mă întreb ce faci pe vreme urâtă, dacă eşti prin zonă şi te afli într-o situaţie mai complicată (a se citi periculoasă). Probabil te adăposteşti în budă, că măcar aia e deschisă. Şi pare şi destul de spaţioasă…. 

          Prind traseul TR, trec de v. Bujorilor, iar la intersecţia cu v. Morarului mă abat puţin ca să văd cum mai arată vechiul refugiu. Îl găsesc într-o stare jalnică, e dărâmat aproape de tot. Păcat, îl aveam în planuri pentru la iarnă, dar se pare că trebuie să trebuie să reconfigurez.

          Foto nr. 2 – Vechiul refugiu din Valea Morarului, sau ce a mai rămas din el.

          Mă consolez cu gândul că priviţi de aici, Colţii Morarului sunt superbi.

         Foto nr. 3 – Colţii Morarului, văzuţi de la vechiul refugiu.

         Plec mai departe, trec de Pichetul Roşu şi în 2 ore de la plecare ajung în Poiana Bucşoiului. Mă aşez pe un bolovan, admir locurile, mă orientez puţin şi încerc să schiţez traseul. Valea Bucşoiului e o cunoştinţă mai veche, vâlcelul Grohotişului o să îl descopăr astăzi, iar cel al Portiţelor urmează şi el, e în plan. Mai trag de timp, parcă aştept să mai apară cineva, ca să nu fiu singur. Pe carpati.org e trecută o tură în zonă, dar pentru mâine. Nu cred că pot să aştept atâta. Admir încă o dată cum soarele luminează plăcut stâncile de sub vârful Bucşoiu, mai fac un tur de orizont, îmi fixez obiectivul şi pornesc la drum.

          Foto nr. 4 – Marele amfiteatru al Văii Bucşoiului.

          Intru printre bolovanii de pe fir şi îmi fac încălzirea cu vreo două săritori mici şi uşoare. Le abordez direct, nu le ocolesc pe potecă, vreau să mă dezmorţesc. Mai sus îmi măsor puterile, preţ de un minut, cu o săritoare mai mare şi puţin mai dificilă, până când rămân cu o ditamai bucata de stâncă în mână. Renunţ şi ocolesc cuminte pasajul pe poteca din dreapta. Ar fi culmea să păţesc ceva, nici măcar nu am ajuns la începutul traseului. Pereţii se apropie, dar valea nu pune încă probleme. Ocolesc pe dreapta încă un bolovan mare, apoi unul mai mic şi valea se deschide într-un soi de amfiteatru, ca să primească din stânga, în sensul meu de deplasare primul afluent, vâlcelul Portiţelor, spre care mă îndrept şi eu. Simt deja răcoarea văii şi mă gândesc la stâncile scăldate de soare de la ieşire. Trebuie să fie cald şi bine acolo!

          De unde stau nu ghicesc încă intrarea pe vâlcelul Grohotişului, ţinta mea de azi, dar ştiu că trebui să mai urc puţin pe Portiţe. Mai sus descopăr intersecţia, mascată de un contrafort acoperit cu jnepeni. Debutul mi se pare destul de şters faţă de cel al vecinului său, care pare mai îngust şi mai neprimitor privit de aici, dar sunt sigur că lucrurile se vor schimba pe parcurs.

          Foto nr. 5 – Intrarea în Vâlcelul Portiţelor. 

          Abordez pe dreapta o treaptă mare de piatră care blochează intrarea, după care pereţii încep să se apropie. Totuşi, vâlcelul nu pune probleme deocamdată, îmi scoate în întâmpinare o înşiruire de bolovani şi săritori mici pe care le trec direct, ignorând poteca ce ocoleşte câte un pasaj care pare mai complicat.

         Ţin firul şi ajung curând la o săritoare interesantă, un fel de jgheab cu un bolovan înfipt în partea de sus. Abordez jgheabul, care pe o parte e destul de spălat, execut un şpraiţ şi ajung deasupra bolovanului. Urmează o mică treaptă orizontală, după care jgheabul se continuă pentru încă vreo 10 metri, dar mai blând de data aceasta. 

          Foto nr. 6 – Săritoare cu bolovan.

          Mai sus valea se deschide puţin, lăsând să se vadă în toată splendoarea lor colţii impunători din apropierea crestei. Ţin firul văii, mergând pe lângă peretele din stânga. Jos, în valea Bucşoiului se aud voci. Pare o echipă de 3, dar nu îi văd, sunt cumva mascaţi de pereţii vâlcelului. Pe unde or merge oare?

          Între timp îmi apare în cale o săritoare cu o pojghiţă consistentă de gheaţă, care mă pune puţin la încercare. De menţionat că săritoarea e opţională, ea se poate ocoli pe poteca ce trece prin dreapta. 

           Foto nr. 7 – Încă o săritoare, plină de gheaţă.

          Câştigând în altitudine, ajung să văd Turnul cu Jnepeni dintr-un unghi inedit. Iau o mică pauză pentru fotografii şi admir finalul Văii Bucşoiului şi Vâlcelul de sub Vârf.Vâlcelul Grohotişului se abate spre stânga şi se depărtează treptat de muchia ce ne desparte de Valea Bucşoiului. Apoi urcă hotărât peste o înşiruire de bolovani care se pot trece destul de uşor, cu puţină atenţie, sau se pot ocoli pe pantele de iarbă din dreapta. 

          Mai sus valea se deschide şi mai mult, iar traseul devine puţin neclar în apropierea Turnului cu Jnepeni. Mai urc puţin şi o potecă destul de slab definită taie firul vâlcelului – probabil este Brâul Mare al Bucşoiului, dacă e să mă iau după schiţa din cartea lui Cristea si Dimitriu pe care o am cu mine.

          Vâlcelul se desface în 2 fire. Îl aleg pe cel din stânga şi mă bag într-un fel de jgheab sau horn umed şi alunecos. Puţin mai sus, în peretele din stânga, în sensul de urcare, descopăr spintecătura abruptă a unui mic afluent, ce coboară pentru câţiva zeci de metri de sub o fereastră mică şi drăguţă. În descrierea traseului, de altfel sumară, pe care am găsit-o prin cărţile de specialitate se face vorbire despre o săritoare cu fereastră. Până acum nu am dat de alta, dar nici asta nu poate fi, pentru că micul vâlcel pare să coboare din muchia ce desparte vâlcelul pe care mă aflu şi un fir secundar al Vâlcelului Portiţelor.

          Foto nr. 8 – O mică portiţă în muchia ce desparte Vâlcelul Grohotişului de un secundar al Portiţelor.

          Continui urcarea pe jgheabul meu, a cărui parte finală se îngustează şi se închide cu o bolovan mare, pe post de capac. După un ramonaj de 4-5 metri pe partea dreaptă ajung deasupra hornului şi apoi continui pe o porţiune expusă, aproape verticală, cu iarbă, care îmi dă o senzaţie puternică de nesiguranţă, în special din cauza posibilităţii de a aluneca pe o solul încă acoperit cu brumă în locurile mai umbrite.

          Foto nr. 9 – Bolovanul care “a pus capac” jgheabului.

          Încerc să fac o traversare către dreapta, către pieptul de piatră care mai jos a împărţit vâlcelul în două. Panta se mai îmblânzeşte şi puţin mai sus prind un hăţaş care mă scoate deasupra firului din dreapta. Privit de sus acesta pare mai prietenos. Continui să merg spre dreapta, luând la ţintă un colţ mare de stâncă. Urcând, îmi dau seama după reperele din teren că am deviat prea mult, pentru că mă apropii iar destul de mult de v. Bucşoiului. 

          Urc pe fir până într-o mică strungă situată deasupra colţului şi ghicesc o potecuţă destul de bine definită. Alt brâu? Nu ştiu să mai fie altul, poate e doar un hăţaş de capre negre. Urmez poteca spre stânga până revin deasupra firului pe care urcasem iniţial, într-un loc unde pereţii se apropie destul de mult, luând aspectul unui canion. Prin eschiva pe care am făcut-o am ocolit probabil o săritoare dificilă, sau măcar o poţiune expusă, dar pot să spun că nici pe unde am trecut eu nu a fost chiar a nice walk in the park. Îmi caut un traseu pe treptele de piatră şi ajung în talveg. Urc puţin şi ajung la un fel de horn lung, în trepte, ud şi întunecos. Abordez hornul direct, deşi acesta se poate ocoli iniţial pe dreapta pe un prag ascendent, iar apoi pe stânga, după traversarea pe o lespede aproape orizontală, situată pe la jumătatea săritorii. Pojghiţa de gheaţă mă face să exersez poziţii de balet pe alocuri, dar cu grijă ajung pe platforma orizontală. De aici abordez etajul superior al hornului. Intru în el până la jumătate, dar gheaţa de pe stâncă mă face să nu pot să mai înaintez. Ies în stânga pe perete şi ajung la o zonă cu iarbă, pe care urc puţin şi revin în fir deasupra.

          Foto nr. 10 – Horn alunecos pe parcursul văii.

          Imediat în amonte, o săritoare dificilă şi surplombată blochează drumul. Intru sub blocul de piatră care închide săritoarea şi constat că totul în jur este ud sau acoperit cu pelicule de gheaţă. Nu găsesc din prima cheia săritorii. Prizele din perete sunt destul de mici şi, în marea lor majoritate, alunecoase. Las rucsacul jos şi încerc să urc printre perete şi bolovanul surplombat. Nu găsesc nici acum soluţia. Mă bag mai adânc în scobitură şi undeva mai sus prind o priză bună pentru mâna dreaptă. Mă răsucesc şi reuşesc să pun piciorul stâng în perete. Pun şi piciorul drept pe stâncă, stau într-un echilibru precar, poziţia este foarte incomodă. Mă sprijin când cu spatele de bolovan, când cu câte un umăr de perete. Mă foiesc câteva momente, timpul pare să aibă altă dimensiune acum. Trece o veşnicie până când găsesc o poziţie care îmi dă senzaţia că e cât de cât stabilă. Încercând să înaintez, fac paşi minusculi şi nesiguri din cauza gheţii, dar şi a locului strâmt, care nu te lasă să te desfăşori. Cu chiu, cu vai, reuşesc în cele din urmă să trec prin gaură şi să ies pe perete. Fac o traversare de un metru pe o porţiune cu prize mici şi ude, ferindu-mă de zonele unde s-a format gheaţă. Găsesc un loc unde mă pot opri ca să trag rucsacul. Strâng cordelina, mă echipez din nou, urmează încă un hop şi gata, sunt deasupra săritorii. Aceasta a fost cea mai dificilă săritoare de pe tot parcursul traseului.

          Foto nr. 11 – Cel mai greu pasaj al traseului de astăzi (Părerea mea!).

          Urmează alte 2-3 obstacole, care în mod normal se depăşesc fără probleme prin şpraiţ sau opoziţie, dar care astăzi sunt mult mai redutabile din cauza petecelor de gheaţă. Mai sus dau de o nouă potecă destul de bine definită care taie firul vâlcelului. Deasupra acesteia, o nouă săritoare blochează calea. Mă angajez iniţial pe treptele de piatră din stânga, apoi execut un şpraiţ regulamentar şi depăşesc obstacolul.

          Foto nr. 12 – Încă o săritoare dificilă. A câta o fi oare?

          Urc pe fir încă 20-30 de metri şi întâlnesc o nouă potecuţă care taie valea şi se îndreaptă spre stânga spre un colţ de piatră. Mai sus, o săritoare destul de mare se abordează pe partea dreaptă, iar după aceea o muchie răsare brusc în mijlocul văii şi o împarte în 2 fire. Mă bag tot pe partea stângă, că de aici pare mai spectaculos. Firul debutează cu un horn mic, pe care îl trec fără probleme. Urmează un horn mare, pe care îl abordez mai din exterior, printr-un şpraiţ larg. Pe măsură ce urc, mă apropii treptat de fundul hornului şi depăşesc cu atenţie porţiunea finală a acestuia, care este destul de expusă.

          Foto nr. 13 – Imagini spre finalul vâlcelului Grohotişului.

          Deasupra săritorii valea pare să se lărgească încă o dată, într-un haos de stânci prăvălite, iar puţin mai sus se împarte din nou în 2 fire. Îl aleg pe cel din stânga, pentru că pare mai sălbatic. Urc ce urc şi la un moment dat văd pe muchia dintre fire un hăţaş firav. Mă uit la ceas: am destul timp cât să dau o fugă să arunc o privire şi la vecinul din dreapta. Traversez, urc puţin şi ajung deasupra celuilalt fir. De pe muchie acesta pare mai domol, aşa că mă întorc să atac din nou firul din stânga.Urmează un încă un horn lung, cu 2 etaje, despărţite de o platformă orizontală. Abordez primul pasaj prin şpraiţ şi, către partea lui superioară, trec pe peretele din stânga, urc puţin şi ajung pe platformă. Urmează al doilea etaj, ceva mai dificil, pe care îl depăşesc depunând ceva efort.

          Urmează o porţiune unde firul îngust, dar nu neapărat dificil, al vâlcelului este presărat cu 1-2 obstacole pe care le trec prin şpraiţ, apoi valea se deschide într-o pâlnie cu iarbă, destul de înclinată, din care ies în Creasta Balaurului (Bucşoiul Mic), la un mic colţ de piatră situat în mijlocul strungii din care coboară Vâlcelul Grohotişului.

          Foto nr. 14 – Şaua Grohotişului.

          În strunga Grohotişului mă răsfaţă razele calde ale soarelui. Bucuros că am scăpat de răcoarea de pe vale, îmi propun să îmi îngădui un mic popas. Dar mai întâi să mai urc puţin, către 2 colţi mari de stâncă pe care îi vad mai sus, ca să am o privire de ansamblu mai bună.

          Ajung între cei 2 colţi şi privesc în vale cum secundarul din dreapta (în sensul de urcare) al vlc. Grohotişului, de care mă despărţisem mai devreme, urcă domol şi se pierde pe pantele de iarbă ce ajung până aici. Bate cam tare vântul. Mă adăpostesc şi admir peisajul cu adevărat spectaculos. Printr-un ciudat efect de perspectivă, Morarul pare lipit de Coştila, sau mai bine zis, pare că releul alb-roşu s-a mutat pe Morar. Continui pe Creasta Balaurului şi mă tot opresc pentru poze. Ar fi şi păcat să nu imortalizezi astfel de peisaje.

          Foto nr. 15 – Privire spre vlc. Grohotişului, de la obârşia unuia din firele finale.

          Foto nr. 16 - Tur de orizont: staţia meteo de la vf. Omu, releul de pe Coştila, Piatra Mare şi Baiului.

          Foto nr. 17 – Imagini de pe Creasta Balaurului.

          Urmăresc suişurile şi coborâşurile crestei, trecând peste ţepii din spinarea Balaurului. Ajung la un obstacol mai impunător, o stâncă înaltă. Deşi mă tentează să o caţăr, de data asta urmez cuminte poteca ce ocoleşte prin stânga, pe lângă un mic ac de piatră. Urmează o muchie îngustă, dar nu prea lungă, pe care o trec cu atenţie şi mă apropii din ce în ce mai mult de Curmătura Bucşoiului.

          Foto nr. 18 – Muchie îngustă de pe parcursul Crestei Balaurului.

          Fac deja pauze mici şi dese, semn că am nevoie de puţină odihnă. Îmi e cam foame, până acum am mers pe consum redus – vreo 2 batoane de cereale cu ciocolată, dar mă gândesc să o mai lungesc puţin şi la cabană la vf. Omu să mă bag la o ciorbă fierbinte şi un rom cu ceai. Aaaa, un ceai cu rom am vrut să zic, că doar am de făcut şi drumul de întoarcere.

         Mă întind puţin pe iarbă, să stau la soare, că e aşa de plăcut! Îmi găsesc de lucru cu aparatul foto şi cu notiţele pe care le am cu mine, căci îmi e frică să nu aţipesc, mai ales că de dincolo de Omu par să se strângă ceva nori.Mai ard gazul vreo 15-20 de minute, timp în care vântul începe să prindă putere iar soarele începe să se vadă din ce în ce mai puţin, ascuns în spatele unor nori grăbiţi şi cam închişi la culoare. Îmi iau bagajul şi mă îndrept voiniceşte către Curmătura Bucşoiului. În câteva minute vremea se schimbă total: un vânt puternic bate dinspre văi, iar norii coboară din ce în ce mai jos. Pe traseul dinspre vf. Bucşoiu Mare văd o echipă de 2 persoane cum grăbeşte pasul. Cred că e echipa pe care o auzisem în urma mea pe valea Bucşoiului.Vântul devine şi mai puternic, bate în rafale care uneori aproape că mă dau jos din picioare. Pe ultima porţiune de urcare până la staţia meteo înaintez cu greu prin valurile de ceaţă care parcă sunt aruncate împotriva mea cu ritmicitate de vântul iute. Când ajung la cabană, surprize - surprize: un lacăt mare stă la loc de cinste pe uşa de acces. Mă aşteptam să fie încă deschis, având în vedere că toamna a fost foarte blândă până acum, deci şi mulţi potenţiali clienţi. Asta e, s-a dus ciorba mea, şi ceaiul şi …. Caut cu năduf prin rucsac după un sandviş.

          Câţiva turişti se adăpostesc de vântul tăios stând lipiţi de peretele cabanei. Intru în vorbă cu ei, aflu că marea majoritate pleacă spre platou, la telecabină, sau merg mai departe până la Piatra Arsă, unde au lăsat maşinile. Dinspre staţia meteo apare cineva şi ne spune că în curând intră în vigoare o informare meteorologică de vânt puternic, în special în zonele de creastă.

          Cam asta a fost pentru azi: vizibilitatea a scăzut îngrijorător de mult, iar vântul se înteţeşte. Termin de mâncat, cam cu noduri, bag apă până la semn şi mă pregătesc de plecare. Planul era să cobor pe v. Morarului, dar având în vedere condiţiile atmosferice mă răzgândesc, prefer siguranţa traseului de pe Cerb. Renunţ la adăpostul oferit de peretele cabanei şi iau din nou vântul în piept. Abia dacă se mai vede la câţiva metri în faţă, noroc că traseul e uşor de urmărit. Cobor de-a dreptul, ca să pierd cât mai repede altitudine şi scap de rafalele puternice. Mă apropii de fundul căldării superioare a văii, ies treptat din nori şi văd pe traseu grupuri de turişti care se grăbesc către Buşteni. În faţa mea o echipă coboară în viteză. Pentru o perioadă merg în ritmul lor, depăşim câteva grupuri şi ne afundăm şi mai adânc spre firul văii.

         Spre deosebire de creastă, aici e senin şi nici vântul nu mai are putere. Dincolo de Priponul Văii Cerbului reduc motoarele, nu mai e nevoie să mă grăbesc. Mă opresc pentru câteva poze, apoi continui. În dreptul Urzicii ajung din urmă alt călător solitar - Cristian. Discuţia se leagă şi nici nu ştiu când ajungem în Poiana Coştilei. Eu trebuie să ajung la Gura Diham, să recuperez maşina, el ar trebui să meargă pe Munticel până în Buşteni. Nu e contratimp, aşa că se hotărăşte să facă un ocol. Povestim de trasee, de înaintaşi în ale alpinismului (pe unii dintre ei Cristian i-a cunoscut), bloguri, cărţi şi jurnale cu ture de munte. Ne trezim în drumul de Gura Diham, unde ne luăm la revedere şi plecăm în direcţii opuse.

          Asta a fost încă o zi frumoasă petrecută pe munte!

Vineri, 27 noiembrie 2015 - 20:53 
Afisari: 2,563 


markbv