Vâlcelul Ascuns-Valea Mălinului-Valea Verde-Valea Seacă a Coştilei-Valea Ţapului – 15 ianuarie 2022 (Muntii Bucegi)

Notă: acest jurnal conține descrierea unor drumeții pe vale de abrupt, cu echipament specific la îndemână, casca fiind indispensabilă. Dificultatea descrisă a unora dintre obstacolele întâlnite este subiectivă, iar modul de abordare a lor este propriu, fiecare poate să găsească variante mai bune.

Încă din perioada sărbătorilor de iarnă, dorul de munte dădea năvală peste mine. Fie vremea nu a fost prielnică, fie aveam alte priorităţi. Sub bocancii de iarnă am avut zăpadă puţin înainte de sărbătoarea Crăciunului. După o săptămână în care au fost precipitaţii în cantităţi foarte reduse, părea că se vede luminiţa de la capătul tunelului. Vântul a cam suflat cu putere, mai ales în zonele înalte. Vântul interior însă a suflat cu aceeaşi forţă, fără să opună rezistenţă, mai degrabă urmărind o colaborare de scurtă durată. Îmi doream câteva ore în care să parcurg un traseu de încălzire şi să-mi întind fibra. În ultimele două zile, buletinul nivometeorologic s-a dat pe brazdă şi a coborât la etajul doi. Totul părea că merge spre bine. O veste mai puţin plăcută îmi aminteşte că muntele este demn, vertical, poate că uită, dar nu iartă. Nu pot să spun că nu mi-am frământat inima şi mintea, că nu mi-am pus veşnica întrebare „de ce?”. Profit de ocazie şi spun drum lin Silvia, Dumnezeu să te poarte pe braţele Sale spre culmile Cerurilor. Cred că majoritatea celor care ne luptăm cu propriile limite, iubim muntele şi suntem iubiţi de el, avem de multe ori decizii dificile de luat. Ştiu că este undeva o linie pe care mă rog să am puterea să o simt şi să o respect în permanenţă.

De ceva vreme aveam pus deoparte un traseu care s-a potrivit ca o mănuşă condiţiilor actuale. Pe de o parte, am purtat colţarii în rucsac de prea multe ori în acest sezon, pe de altă parte iarna a sosit cu forţe mari. Îmi făcea cu ochiul o traversare din Mălin în Ţap. Traseul nu este lung, altitudinea maximă nu e mare, zăpada părea stabilizată, nu există expuneri mari în traseu sau căldări care să adune cantităţi imense de zăpadă.

În literatura de bază, Cristea şi Kargel, găsesc destule date. Florina identificase un articol cu o parcurgere de vară bine realizat. Pun toate datele cap la cap, adaug faptul că fusesem pe Mălin, Verde, Seaca Coştilei, dar şi în strunga Ţapului, aşadar, teoretic, linia traseului este foarte clară. Speram la suficientă vizibilitate să o găsesc şi practic. Am trecut prin whiteout de mai multe ori, dar de data aceasta prognoza meteo părea suficient de bună, un cm potenţial de ninsoare. Poate au fost doi, dar dacă luăm în calcul rafalele de vânt, nu puteam să îmi doresc mai mult. Concluzia: vremea a fost excelentă, nu am suferit de căldură. La fiecare scurt popas, un polar completa ţinuta.

În jur de 6:30 totul este bocnă în Buşteni. O luăm iute la pas, Căminul Alpin este scufundat în linişte. Ne încălzim rapid şi trebuie să ducem tot mai multe haine la hotel rucsac. Frontalul este farul nostru călăuzitor. Florina este bucuroasă că suntem din nou pe munte, eu mă bucur de companie. Facem echipă de ceva vreme, deşi aparent sunt vorbitor mare, iubesc foarte mult liniştea muntelui, drept urmare dacă compania este liniştită şi tace mâc, totul îmi pare normal. Este îngheţat în pădure, mă trezesc cu ambele picioare pe un strat subtil de zăpadă ce ascunde gheaţă lucie. Nu apuc să asimilez starea de fapt şi trag o trântă zdravănă. Bozdogănesc puţin, cer iertare. Am încercat să amortizez cu diverse părţi corporale, să nu focalizez şocul pe suprafaţă mică. Îmi propun solemn să nu trec valea Coştilei fără fiare pe bocanci, zis şi făcut. Gălbinele nu se lasă aşteptată şi în curând ne revedem cu Poiana Coştilei. Intrăm iute în Poiana Cerbului şi ne căutam traseul.

Dacă memoria nu mă înşeală, unul dintre înaintaşii pasionaţi de munte indică să căutăm doi molizi mari. Personal am mai urcat o singură dată pe Vâlcelul Ascuns, zis şi a lui Theodoru. Un pic de urcare, un pic de stânga-dreapta şi ne găsim pe porţiunea clar definită a firului. La prima tentativă eram singur, am urcat o vreme pe marginea Mălinului, era toamnă târzie, stâncă poleită cu gheaţă. Un urs care mormăia în vale m-a ajutat să termin cu munca de alpinist şi să găsesc iute „ascunsul”. Atunci vâlcelul mi-a dat puţin de lucru, iarba îngheţată şi o porţiune de stâncă îngheţată au fost principalele obstacole. Acum zăpada este excelentă, colţarii urcă singuri, purtaţi de bocanci. Pe aceştia trebuie să-i urcăm noi, ce să faci, iarna nu-i ca vara. Panta accentuată face numai potrivit sprijinul pe piolet. Vâlcelul are pe stânga un perete frumuşel şi îi spun Florinei că sunt trasee de căţărare, din ce ştiu. Identificăm câteva urechi în perete.

Vâlcelul Ascuns

Firul urcă drept şi iese într-o mică şa împădurită.

Vâlcelul Ascuns iese într-o mică şa

Valea Mălinului este la o distanţă considerabilă sub noi. De aici traversăm oarecum pe curbă de nivel, uşor în urcare, astfel încât ieşim aproape la orizontală în firul Mălinului. Valea este plină de zăpadă, Hornul Mare pare mult mai mic, săritoarea mare, nici urmă. Cu greu vedem 20-30cm din cablul de asigurare din dreapta săritorii. Sunt mici scurgeri de zăpadă de pe versanţi. Puţine stânci îşi mai fac apariţia sub stratul de nea. Valea Colţilor tare ne face cu ochiul. La ora 10 am încheiat micul dejun şi o luăm la deal.

Intersecţia Colţilor cu Mălin

După o urcare lejeră care ne-a luat circa 20 minute cu pauze foto incluse, suntem sub şaua prin care traversăm, părăsind Mălinul. Este prima întrerupere a crestei din dreapta (în urcare), peretele se lasă mai jos şi lasă loc de trecere prin nişte pâlcuri de jnepeni şi arbori.

Traversare din firul Mălinului către Poiana Mălinului

În timp ce îmi iau rămas bun de la Valea Mălinului, îmi fac şi planuri de viitor. Florina îşi dă cu părerea, om trăi şi om vedea.

Din şa se vede marea de alb din Mălin

Planuri de viitor

Din şaua de traversare ţinem o curbă de nivel, deasupra este vegetaţie, zăpada nu pune probleme aşa că mergem la liber. Sub noi se întinde Poiana Mălinului cu al său fir despre care discutăm dacă i-am identificat corect ieşirea în firul principal al Mălinului. În fundal este un ţanc cu o fisură specifică sub forma unui V cu baza un pic lată.

Poiana Mălinului

Dacă privim înapoi observăm două cocoaşe, în stânga, pe creasta, ce ne separă de Mălin. În faţa noastră apare Colţul prăpădit, noi trebuie să ieşim în şaua din stânga lui.

Colţul Prăpădit

Ţinem pe curbă de nivel circa 150m, după care coborâm uşor dreapta către un pâlc de brazi mari, de unde ne descăţărăm pe o pantă mai înclinată, dar cu zăpadă bună de colţari şi piolet. Suntem în Valea Verde.

La intersecţie cu Valea Verde

Încerc să pun informaţia cap la cap cu ceea ce ştiam din anotimpul uscat. Dacă aş urca acum valea, hmmm…, sigur nu aş avea de furcă la fel de mult.

Same place, another time

Din Valea Verde luăm o curbă de nivel uşor în urcare. Trebuie un pic de atenţie deoarece uneori, sub un strat subţire de zăpadă este stâncă, însă ne ajutăm de piolet şi ieşim în şaua de sub Colţul Prăpădit. În faţă se vede strunga de sub Colţul Ţapului şi un vâlcel care urcă din Seaca Coştilei în strungă.

Vedere către Strunga Ţapului din şaua aflată pe muchia ce desparte V. Verde de V. Seacă a Coştilei

Traversăm urmărind să nu pierdem altitudine.

Traversare către Valea Seacă a Coştilei

Facem din nou o coborâre cu grijă să nu o luăm prea iute la vale şi ne regăsim în firul Văii Seci.

Intersecţie Valea Seacă a Coştilei

Fac aici o scurtă paranteză. Cred că o variantă elegantă de continuare a traseului din Strunga Colţului Prăpădit presupune o pierdere mai mare de altitudine, pe firul unui mic vâlcel care ajunge puţin mai jos în Seaca Coştilei, din care se prinde vâlcelul ce urcă în Strunga Ţapului. Acesta din urmă l-am urcat pe „uscat”, panta este medie şi daca iarba e îngheţată, trebuie un pic de atenţie. Are ceva pietriş, dar şi puţin jneapăn şi arbuşti ce ajută la tracţiune.

Varianta elegantă

Pentru că stăteam bine cu timpul, nu am coborât din Strunga Colţului Prăpădit foarte mult şi am luat o orizontală ieşind ceva mai sus în Seaca Coştilei. De aici am traversat pe versantul opus şi în scurt timp am început să urcăm pe muchia dintre Seaca Coştilei şi vâlcelul ce urcă în Strunga Ţapului. Am mers cap schimbat câteva lungimi, terenul este acceptabil şi prezenţa copacilor dă un plus de siguranţă. Două-trei pasaje mai delicate, cu stâncării, implică atenţie suplimentară. Când am ajuns să vedem Strunga Ţapului mai jos de noi, am traversat spre dreapta. Am pus un pic fizicul la lucru şi am exersat manevrele de coardă, aşa că mă declar pe deplin mulţumit.Luăm o masă binemeritată. Din nou au început rafalele de vânt. Florina coboară 10m sub şa unde este mai puţin vânt. Eu îmi aranjasem rucsacul cu o asigurare la copac, aşa că am savurat un ceai cald în bătaia vântului rece. De o săptămână stăteam cu aparatul de bărbierit la îndemână şi cu ochii pe condiţiile din traseu şi mă bucur că am avut inspiraţia să las aparatul deoparte. Puţină protecţie naturală nu strică. Vântul ne-a biciuit feţele, iar degetele îngheţau instant în sesiunile foto. Acum când scriu, la cald, mă gândesc la tratamentul de două zile al Florinei în care şi-a pregătit faţa pentru condiţii meteo. Amândoi ne-am lăsat cagulele acasă, ea a mai folosit o vafă, eu aveam „cagulă” la o geacă softshell, dar am preferat să menţin antrenamentul de rezinstenţă la frig. Trecem de partea cealaltă a strungii, uşoară coborâre pe sub un perete pentru câţiva zeci de metri.

Strunga Ţapului văzută dinspre valea omonimă

Facem dreapta apoi pe un vâlcel secundar care mai jos se uneşte cu Ţapului. Mai coborâm, mai descăţărăm unde este panta mai mare şi crusta mai îngheţată. Fac mici sondaje, la suprafaţă avem până în 20cm zăpadă biciuită de vânt, nelegată, în amestec cu zone îngheţate. La substrat, duritate mult mai mare, cristale mari în multe zone, un strat destul de dur şi compact. Săritoarea mare din partea de jos este acoperită bine. Am ocolit-o totuşi, pentru că în zona îngustă rămasă vizibilă avea gheată.

Săritoarea Mare – vedere de jos

Până la bolovanul străjer al Văii Ţapului, am prins o superbă pârtie de săniuş. Cum nu am avut sanie, tot la colţari şi piolet am parcurs-o. În vale dăm de banda galbenă, zăpada este mică, găsim câteva urme de bocanc proaspete. De aici drumul decurge lin, încercăm să tragem de timp ca să nu ne plictisim în Buşteni.

Valea Ţapului se scurge în Valea Cerbului

La Căminul Alpin scoatem echipamentul tehnic şi reorganizăm rucsacii. Reuşim din nou să nu ratăm momentul poetic în care luăm contact cu apa Văii Albe. Am insistat să spăl piciorul stâng şi până am echipat la şosetă şi bocanc, dreptul, în loc să se zvânte, a îngheţat instant. Ca şi impresie de ansamblu, sunt foarte bucuros că mi-am dus la îndeplinire şi acest vis, este un traseu frumos, în vechime era parcurs de vânătorii de capre, nu foarte lung şi care permite orientare facilă în teren.

Participanţi: Florina şi Edy

Echipament folosit: semicoardă 30m, ham, cască, colţari, piolet, anouri, carabiniere şi dispozitive de filat.

Duminică, 16 ianuarie 2022 - 16:33 
Afisari: 474 


edy