Unde e Creasta Frumoasă ? (Muntii Piatra Craiului)

AVERTIZARE: Traseul descris necesită tehnici de cățărare și asigurare și o cunoaștere a locurilor.

  Edy a scris de mai multe ori despre Muchia de Sus din Creasta Frumoasă din Bucegi. Noi însă am căutat această creastă în altă parte, în Crai.

  Ideea era veche, am discutat despre această tură de mai multe ori, am citit multe descrieri și jurnale. Ni s-a părut o rută abordabilă, frumoasă.

 

  Anul asta după 2 ani și jumătate întârziere - știți din ce motive - în final am avut o întâlnire în persoană a colegilor din compania pentru care lucrez. Mai mulți fac cățărare în sală și pe stâncă, iar Jim din SUA chiar a fost interesat să viziteze România după întâlnire și să facem ceva împreună. Zis și făcut, întrebarea era numai: unde să ne ducem? Vremea s-a stricat în aceste zile de septembrie, se anunțau chiar ninsori, dar am avut ceva noroc, se părea că chiar după ce ajungem înapoi în țară vor fi 2-3 zile mai senine, puțin răcoroase. Am discutat cu prietenii mei de tură Laci și Barni ce să facem și luând în considerare totul am selectat această Creastă Frumoasă, cotată 2B/4c+ , 4 lungimi de coardă în inima Călinețului. 

  Sâmbătă am mers cu Jim la cățărat la Faleza Junilor (Pietrele lui Solomon), pentru încălzire și să ne familiarizăm reciproc atât unul cu altul cât. Vroiam să testez și coarda nou-nouță, mai subțire (Beal Opera 8.5mm). Pentru Jim calcarul din Postăvaru (și Crai) era ceva nou. El spunea că nu e fan al calcarului, dar aici i-a plăcut, e diferit, sunt mai multe fisuri, colțuri. A fost o cățărare de plăcere pe trasee nu foarte grele (5b-6a+). Eu am mers asigurat de sus, încă nu sunt pregătit pentru a urca cap.  Era vreme bună, uneori chiar caldă, eram încrezător că zăpadă căzută în timpul săptămânii se topește. Surpriza a apărut la întoarcere, când norii s-au ridicat și am văzut ce e pe munți: Bucegiul complet acoperit, Piatra Craiului se părea că e alb, chiar și Ciucașul avea zăpadă. Adevărat vedeam numai partea nordică, dar pe Bucegi chiar era multă zăpadă... 

  Duminică dimineață pornim spre Plaiul Foii. Se vede că e zăpadă pe creastă și chiar sub creastă, dar nu renunțăm, vom merge cât se poate. Nu avem niciun echipament de iarnă, de fapt atât Jim, cât și eu mergem în semi-ghete.  Urcarea era grea, ca de obicei la începutul unui ture. Am luat pe drumul vechi până la Refugiul Speranțelor. Pe drum ne-am întâlnit cu Teo, cățărător cunoscut și încă un grup de 3 tineri care vroiau să urce pe creastă. Analizând echipamentul acestui grup i-am recomandat să meargă numai unde nu e zăpadă. Sper că au ajuns cu bine acasă.

Urcând spre refugiu (Foto: Jim)

   După pauza de masă la refugiu am plecat spre „scara de fier” care a suferit ceva reparații de când am fost pe acolo în 2019. Ajuns jos în vale ne întrebam oare unde e intrarea în traseu. Am avut topoul și două descrieri imprimate, dar...nu aveam o descriere și schită a zonei. Eu am fost acolo numai iarna, Laci și Barni au urcat de mai multe ori valea și în condiții de vară, dar nu țineau minte care e Vâlcelul Secundar. Semnal nu mai era să verificăm pe net. Ce să facem? Țineam ceva minte că Creasta Șoimilor, care e de fapt partea inferioară a Crestei Frumoase, începe foarte aproape de coborârea în Călineț, parcă scria 20m de la scară. Descrierea pe care-l aveam scria că intrarea în vâlcelul secundar e la 1720m. Noi eram la prima confluență, după prima săritoare. Am trecut de o perete care avea cel puțin un traseu pitonat oare acela era Soimilor? Oare asta e secundarul sau Hornul Adânc? Altimetrul ceasului arăta sub 1700m, dar am calibrat în timpul urcării, poate nu era exact. Telefonul arăta că suntem în jur de 1740m, dar toți știm cum funcționează GPS-ul în abrupt. La intrarea în vâlcel era o momâie, o fi marcajul pentru acela sau era momâia pentru vâlcelul principal? Laci urcă mai sus și ne spune că și acolo e o confluență cu o vale pronunțată. Ne sfătuim ce să facem. Înclin să cred că primul vâlcel e varianta bună, fiindcă creasta trebuie să fi aproape, pe telefon după curbele de nivel suntem la altitudinea potrivită, hai să verificăm. Laci nu e convins deloc, dar decidem să încercăm norocul. După o traversare scurtă, destul de expusă intrăm în vâlcel, unde imediat găsim un piton de rapel cu cordelină. Urcarea e relativ ușoară, dar vâlcelul se închide tot mai mult. Descrierea scrie: „ [...] urcând o săritoare dispusă în trepte. Deasupra acesteia și după circa 80 m de mers prin grohotișul văii întâlnim a doua săritoare ce blochează Vâlcelul Secundar. Obstacolul menționat îl depășim prin ramonaj de-a lungul unei fisuri deschise, situata în stânga noastră (a nu se confunda cu un jgheab aflat foarte aproape).”

Ajungem la un horn închis, oare cea din descriere? Dar e numai o fisură în ea, destul de urâtă. La stânga e o posibilitate de urcare, dar arată mai mult un jgheab, pe care după descriere nu ar trebui să ne urcăm... Discutăm din nou, între timp Jim totuși urcă pe acolo să vadă cum e. Sfătuim să verifice dacă se poate traversa deasupra săritorii, iar el spune că da. Urcăm și noi, eu cer asigurare din sus. Traversarea e relativ expusă, cu iarbă și pământ, grohotiș alunecos. Ajungem deasupra săritorii, iar lucrurile nu arată grozav. Vâlcelul chiar se închide, arată mai degrabă un horn, nu un vâlcel. Spre stânga e o brână cum scrie și descrierea, dar e foarte înclinată, nu prea ne oferă încredere. Nu ne place. Decidem să coborâm și să încercăm varianta descoperită de Laci. Coborârea nu e chiar atât de simplă, nu prea găseam nimic de unde să dăm rapel, numai mai jos era un țanc mai zdravăn, deci încă o dată traversăm pe zona alunecoasă (Jim chiar s-a alunecat un moment dat înainte de coborâre), prima dată Laci, după aceea facem o balustradă, iar ultimul din grup e asigurat de la țanc. Facem primul rapel al zilei, ajungem înapoi la confluență, unde Laci și Jim traversează/descațără , iar Barni și eu facem un nou rapel.

Aici se termina urcarea noastră în Hornul Adânc. Coborâm înapoi... (Foto: Laci)

Între timp vedem un grup numeros (6-7 persoane) coborând la scara de fier. Nu știm ce vor face, dar ni s-a părut un grup prea mare pentru o vale de abrupt. Poate se duc pe Brâna de Mijloc... Urcăm din nou prima săritoare, ajungem și la una mai serioasă pe care-l ocolim cu Barni pe potecă, în timp ce Laci și Jim o urcă direct. Suntem la intrarea în al doilea vâlcel. Ca și primul, asta poate fi cel din descriere. Intrarea e o săritoare în trepte, continuă cu potecă pe grohotiș, ajungem la o altă săritoare. La fel ca și prima dată, valea continuă într-un horn, blocat de un bolovan. Numai că aici sunt două fisuri, nu una... Și aici e un jgheab mai la stânga, urât și umed, nici nu aveam în gând să urcăm pe acolo. Descrierea scrie să folosim fisura din stânga, dar lui Laci îi place cel din dreapta. E mai umed, dar mai larg. Pune un anou înainte de ieșire, astfel urcă (puțin) asigurat. Urcăm repede și noi, era alunecos la piciorul drept, dar rezolvăm. Hm, locul arată mai bine. Spre stânga e o brână clară, aparent ușoară. Cum oricum eram deja legați în coardă, mergem simultan. Expunerea în unele locuri e destul mare.

Brâna pe care-l căutam

Brâna e blocată la un moment dat și acolo am realizat în sfârșit că suntem pe drumul cel bun. E o trecere super strâmtă, unde nu ai nicio șansă cu rucsacul, dar chiar și fără poate fi o problemă pentru unii. După o coborâre ajungem la un perete/horn, la baza căruia e un piton. O fi intrarea în traseu? Într-una din descrieri era menționat un pasaj surplombat pe brână, pe care nu l-am observat. Colegii din spate au o vedere mai bună în ansamblu și confirmă că altundeva nu se poate merge.

Strecurând între stânci (Foto: Jim)

Urcă Laci primul, de jos nu vedem niciun piton, iar el probabil simte că nu are nevoie și urcă până în sus. Regrupează, urc și eu. Lungimea e scrută, interesantă și frumoasă. Eu am observat un piton în dreapta c-am la mijlocul hornului, dar descrierea scrie și despre una în stânga pe care e mai bine să n-o folosești. Pe același coardă urcă și Barni, iar la sfârșit arunc coarda la Jim și-l asigur și pe el. E clar, suntem pe creastă acum, în strunga din descrierea din LC1. Am regrupat mai devreme, dar nu-i o problemă, e mai ușor așa.

Filând pe Laci la urcare prin horn spre strungă (Foto: Jim)

 Aici ne separăm în două echipe, Laci merge cu Barni, iar eu cu Jim, el fiind cap în echipa noastră. Urmează o parte ușoară, dar destul de aerisită, pe o creastă uneori foarte îngustă unde o cădere chiar și cu asigurare din sus înseamnă un pendul serios. Ajung la regrupare unde sunt mai multe pitoane sub o perete mai vertical cu o fisură în mijloc. Laci deja a plecat. În topo scria că urmează lungimea cea mai grea, chiar fisura de la început, după care trebuie să ne orientăm puțin spre stânga către un pâlc de jnepeni pe o fisură mai ușoară. În afară de Barni toți aveam și espadrile la noi, chiar dacă descrierile scriau că se poate face și fără. Laci a mers în bocanci. La un moment dat strigă să punem espadrilele că nu o să fie ușor. Sunt surprins, că e deja deasupra fisurii descrise ca având pasul traseului. E destul de greu să văd unde e, dar aflăm că nu a mers spre jnepeni ci direct în sus. El deja nu era acolo când am verificat descrierea și pe linia acela a văzut pitoane. Cum Barni trebuie să meargă după el, îi dau semighetele mele (La Sportiva TX4) care sunt mai bune pentru cățărat decât bocancii, iar eu pun espadrilele. Jim spune că pentru el nu-i trebuie espadrile, va urca în TX3-ul lui. Pornește Barni, trece prin fisură și dispare. Pornește și Jim după. Chiar dacă era soare începe să sufle vântul și puțin îmi e frig, astfel cu ceva mișcări acrobatice iau o geacă pe mine. Între timp aud comunicațiile între Barni și Laci... Barni nu prea e bucuros, se blochează, are nevoie de timp de gândire, verificarea opțiunilor. Nu-l văd nimic, dar nu vreau să fiu în locul lui. Jim avansează, urcă însă mai mult decât era în descriere. Lungimea ar trebui să fie de 35m, dar se oprește când am numai vreo 8-10m coardă din 60. Cât timp am stat acolo am auzit mai multe căderi de pietre. Unele dizlocate de coechipieri, dar cele mai multe de la grupul văzut la scara de fier. Până la urmă urcau pe vale și dădeau jos o mulțime de pietre și bolovani. Poate perspectiva era mai stranie de acolo, dar mi s-a părut că la un timp erau prea sus în partea dreapta (cum urcăm) a văii. Oare ocoleau o săritoare? Nu știu dacă au ieșit pe creastă sau nu.

Barni la pasajul cel mai greu

Jim dă semnalul, pornesc și eu. Fisura clar e cruxul, dar nu e foarte grea, numai că prizele (o lamă de stâncă) sunt mai mult pe partea stângă, deci mișcările sunt mai răsucite. Ajung la traversarea spre stânga unde Jim a pus o nucă (pe creastă în afară de câteva pitoane restul asigurărilor se fac la colțuri de stâncă cu anou sau la mobile), o nucă pe care nu vreai sa iasă. Evident, extractorul e la Laci, că la capul de coardă trebuie să fie, nu?. :) Ei bine, coboară Laci pe cealaltă coardă, scoate nuca, urcă din nou în față mea. Ajung și eu la regrupare ceva mai sus deasupra jnepenilor, aproape de intrarea în vâlcelul din LC3. Parcă aici roca era mai friabilă, o dată am mișcat un bolovan destul de mare. Ajung să aflu că Barni a trecut cu ceva peripeții, fiind la un moment asigurat și de celălalt capăt a corzii ca să poată traversa pe linia corectă fără a scoate coarda din bucla aflată deasupra lui, iar după acela Laci a coborât pentru recuperarea buclei.

A treia regrupare, în zăpadă (Foto: Jim)

Aici apar și primele pete de zăpadă, de fapt stau în zăpadă în espadrile, lucru destul de neplăcut. Cum restul ar trebui să fie mai ușor, decidem să urcăm mai încolo cu ghete/bocanci. Numai că la sortarea echipamentului Laci nu-l găsește singurul friend adus. Puțin (sau mai degrabă destul de) nervos coboară încă o dată s-o caută. Avem noroc, friendshipul a rămas intact. Astfel Laci a făcut de 3 ori în urcare o parte a lungimii... Între timp Jim urcă prin vâlcel, nu pune nicio protecție, terenul fiind ușor. Eu trebuie să am grijă până la baza vâlcelului, că espadrilele sunt tare alunecoase pe zăpadă și pe iarbă umedă, dar după ce am pus din nou TX4-ul, urcăm ușor până la capăt. Ultimele metrii sunt mai verticali, iar regruparea destul de incomodă pentru 4 persoane. Lungimea ar fi trebuit să aibă 70m, dar nu era atât, mai degrabă 50.Urmează ultima lungime, după descriere 30m, cu un horn de grad IV. Hornul nu e clar vizibil din regrupare, se văd însă cele două pitoane din descriere, deci suntem pe drumul cel bun. Tot Jim pleacă primul, ajunge sus dar nu-i e clar spre unde să meargă, că e prea plat pe o parte și prăpastie pe cealaltă. Teoretic ar fi trebuit să meargă 30m, dar sigur nu a mers atât, mai era mult până la mijlocul corzii. Sfătuim să facă o regrupare fiindcă acolo ar trebui să fie finalul traseului. Urc și eu. Hornul chiar există, puțin la dreapta, urcarea e frumoasă pe ea, numai că trebuie să ies din horn înainte de capăt și să traversez spre stânga ca s-o urmăresc direcția corzii. E clar, am ajuns aproape pe Brâul de Sus. Se vede jnepenișul după care e Acul de la Amvon. Urcă Laci pe horn, urcă și Barni (cu traversare cum am făcut și eu), suntem bucuroși. Am bălăurit, am greșit de multe ori, dar totuși ne-am simțit bine, ne-a plăcut. Dacă totul ar fi mers ca uns nici n-aș fi scris un jurnal. :)

Ieșirea din hornul final

Deja suntem pe drum de vreo 8 ore. Traversăm pe lângă jnepeni până la ac aflat într-un loc tare frumos. Aici e mai multă zăpadă, dar panta nu e foarte înclinată plus sunt jnepeni spre vale. Vâlceul din stânga acului cum privim în jos e chiar Vâlcelul cu Smârdar unde trebuie să coborâm. În scurt timp se vede fereastra de trecere către Vâlcelul cu Fereastră, loc unde vroiam să ajung de mult timp. Pe acest vâlcel din urmă sunt mai multe stații de rapel, unele de la copaci sănătoși, altele din pitoane. Eu am făcut 3 rapeluri, ceilalți 2. Sau 4 și 3, nu mai țin minte. Unele locuri pot fi descățărate cu atenție, dar la ultimele două săritori chiar recomand rapelul. Parcă la ultima stație unul din pitoane, cel vechi se mișcă...

Ultimul rapel din Vâlcelul cu Fereastră

Acest rapel chiar se termină pe poteca brâului Ciorânga Mare, loc de unde ajungem la refugiu în câteva minute, iar după o pauză de masă pornim spre vale, acum urmărind traseul marcat. Genunchiul lovit cu o zi înainte într-un mod prostesc îmi doare la fiecare pas, dar coborâm cât se poate de repede și ajungem la mașină exact când se întuneca, după aproape 11 ore de mers și cățărat. Acolo mai erau 2 mașini așteptând pe cei care încă erau pe munte... O zi lungă, o zi frumoasă, cu de toate. Cu de toate? Cireașa de pe tort venea dimineață următoare. M-am trezit cu o durere de gât. Cum știam că era cel puțin un caz pozitiv la întâlnirea companiei, chiar dacă făceam deja un test cu o zi în urmă, am făcut un test nou imediat...pozitiv. Asta e, nu am scăpat, după 2 ani m-a găsit și pe mine virusul. Chiar dacă credeam că am deja imunitate... Din păcate unul din camarazi a luat boala de la mine, sper să-l treacă cu bine. Iar între colegii de lucru deja sunt 17 cazuri pozitive și mai numărăm. Pandemia s-a terminat, nu?

PS: Da, am intrat în Hornul Adânc. Creasta Șoimilor începe chiar acolo la intrare deasupra unui jnepeniș spre dreapta cum urcăm. Nu am găsit încă ce traseu e între hornul care coboară de la scara de fier și Hornul Adânc. Vâlcelul Secundar începe chiar unde poteca de ocolire săritorii din Padina lui Călineț revine în fir. Brâul care începe din Hornul Adânc pare să fie Brâul Răchiții. Da, ar fi trebuit să avem o schiță sau o descriere și a zonelor de acces și retragere. Da, ar fi trebuit să aibă măcar fiecare cap de coardă o schiță și o descriere. Da, extractorul de nuci trebuie să fie la secunzi sau dacă sunt două echipe, la ultimul om. Și probabil am mai făcut greșeli... Totuși nu cred că am făcut ceva care să ne pună în pericol.

Mai multe poze la: https://photos.app.goo.gl/pqitL7nugRNzM6ZS6

Joi, 29 septembrie 2022 - 18:56 
Afisari: 664 


andras