Un traseu inedit de iarnă în Morarul Estic (Muntii Bucegi)

                                                          * In memoriam Mugurel Ilie și Ionuț Morar     

PL;NC (adică Prea lung; n-am citit). Descrierea unei ture cu multă sare (zăpadă) și un praf de piper (stâncă) în abruptul estic al Morarului - o plimbărică într-un decor autentic de iarnă cu o premieră tehnică mică (de buzunar) pe la mijloc. Chin prin nămeți. Festin cu pioleți. Coechipier de nădejde.

AVERTISMENT! 

Textul care urmează descrie o îndeletnicire umană periculoasă. Parcurgerea în siguranță unor trasee nemarcate în abrupt, în orice anotimp, necesită o înțelegere realistă a îndemânărilor și limitărilor personale. Chiar dacă faci totul corect poți fi rănit sau poți muri. Starea de sănătate bună, atât fizică cât și mentală, experiența, echipamentul de profil, consultul unor ghiduri competente precum și eventuala companie a unui cunoscător al locurilor reduc din aceste riscuri. Descrierea traseului parcurs conține doar opiniile personale ale autorului. Aceste informații pot fi greșite, inexacte sau depășite, iar condițiile în care se prezintă traseul respectiv pot fi mult diferite de cele întâlnite de autor în ziua parcurgerii acestuia. Folosirea informațiilor implică faptul că acceptați responsabilitatea integrală pentru propria siguranță și vă asumați pe deplin riscul rănirii sau al morții.

Abruptului estic i s-ar fi putut spune de ceva vreme, pe bună dreptate, Cenușăreasa Morarului. Mănușa Morarului și valea Comorilor sunt singurele care fac un pic de lumină la mansardă cu privire la această porțiune de abrupt. Hărțile dinainte de 1990 sunt tabula rasa între Comori și Bujori (N. Dimitriu, E. Cristea, Bucegii turism-alpinism, 1961, W. Kargel, Drumuri spre culmi, schița 24, 1988, ori harta lui C. Stănescu, care are doar Mănușa), iar după 1990 o hartă nou apărută are doar un singur fir, nenumit (Mircea Ordean, Versantul nordic al Morarului, Munții Carpați, nr. 14, 1999), pe când a doua tot nimic (Nae Moldovan, Gogu Bicer, Trasee accesibile la Acele Morarului, Munții Carpați, nr. 33, 2002). S-ar părea că înaintașii n-au fost atrași de zonă sau n-au publicat nimic, dar tot este bine că ne-au lăsat și nouă câteva firimituri, cu care să ne potolim foamea de explorare.

Pe de altă parte, zona poate fi catalogată vara în categoria „carpatism” necomercial – genul programului – o mizerie, cum se aude la Morning Glory; caracteristicile abruptului – multă vegetație, săritori ude sau delicate și ocoluri expuse - nefăcându-l eligibil pentru bifatorii de trasee degrabă postatori pe FB și IG. Pe zăpadă și cu pioleți tehnici zona poate deveni mai interesantă, asta dacă nu considerați iarna un sezon mai degrabă potrivit pentru ski sau escaladă la Leonidio. 

Până să mergem în această tură, erau disponibile pe internet doar denumiri și poze pe site-ul climbromania.com, de care aveau habar, poate, doar foarte puținii interesați de alte trasee în abrupt în afară de cele clasice. Probabil că la postarea din 6 martie 2022 mulți abonați la topicul „Starea zăpezii pe văile Bucegilor” au ridicat din sprâncene. De unde a scos Rupi denumirile acelea, Valea Corbului și Valea Pintenului? Mă rog, doar imaginația mea, la topic a fost tăcere, greieri, n-a întrebat nimeni nimic. Unde sunt văile astea? N-am auzit de ele, mi-a scris o cunoștință (dintre cei cu atestat de la minister). Într-o formulare clickbait: N-o să-ți vină să crezi ce aroganță a făcut la întoarcerea din ture. Le-am botezat în virtutea a ceea ce aș putea numi „ius primae explorationis”. Dacă dovedește cineva că anterior anului 2012 a fost pe acolo i-l dau pe „ius...” și un sixpack bonus. De dragul istoriei abruptului.

Eu sunt în tabăra „русский военный корабль иди нахуй”. Melodia Bayraktar este viermele de ureche. Un ochi pe Twitter la ce mai recuperează tractoriștii ucraineni. Celălalt ochi la Amazonul de cuvinte de la ultima descriere a lui @edy, alpinistul amorezat de Bucegi care a „drumețit” pe văi și a dus greul ultimelor două sezoane la rubrica Jurnale a site-ului. Bruma de impresii scrise pe telefon în tren după tură îmi părea acasă o rudă săracă a unui condeier inspirat.

"La nuit est mère de conseil". O insomnie care mă învârte în pat ca o clătită îmi dă niște idei pentru condei…

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Ei, asta n-a fost dintre ideile nocturne, doar copy-paste.

O tură de iarnă pe 28 ianuarie 2012 organizată de Mugurel Ilie pe Coama Lungă mi-a oferit o perspectivă nouă asupra abruptului estic al Morarului. Am zărit în dreapta văii Comorilor două fire cu zăpadă despre care nu știam nimic. Prin luna mai a aceluiași an, în pană de coechipieri, într-o perioadă de „soulsearching” și sub deviza Țițeicilor „Pe aici ce-o mai fi?” am început explorarea versantului Morarului Estic - zona dintre Valea Cerbului și Valea Bujorilor. Au fost în total șase ture de primăvară-vară-toamnă care mi-au dat o idee despre potențialul zonei (pentru pasionați de abrupt, desigur) și cum poți să jonglezi între scocuri, vâlcele și văi. De fapt nu știu ce sună mai pompos, pasiune pentru abrupt sau atracția necunoscutului.

După numărul de ture probabil vă dați seama că pentru mine a fost atractiv versantul, a meritat mers. Eu văd vara explozia de vegetație (boschetăreala alpină) și umezeala de pe unele văi mai degrabă arghezian „Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți…”. Beauty is in the eye of the beholder. Să mergi prin zone ignorate de toți și probabil călcate de mai nimeni cu două picioare, despre care nu știi nimic, să treci solitar la limită pasaje delicate de cățărare, să găsești soluții ca să ocolești problemele pe care nu le poți rezolva singur, toate astea sunt legate cu unul firele de pasiune care mă fac să mai uit o vreme de gluma sinistră numită viață.

Refrenul zice „După ani și ani mă voi întoarce / După ani și ani sigur voi veni” și eu m-am întors chiar iarna după aproape 10 ani.

Prognozele meteo dau duminica zi câștigătoare pentru tură. Șandramaua nu scârțâie la trezire (și totuși n-am murit), am antrenament după tura din Umeri de săptămâna trecută, nu este prea frig, zăpadă proaspătă. Este rost de ieșit. Ca să nu plec singur candidez la tura lui Eugen pe Comori/Bujori, pe care abia sâmbătă dimineață am văzut-o postată și unde de data asta nu se înghesuie lumea.

Curând aflu prin sms că la Timiş a nins foarte mult în ultima săptămână, sunt cel puțin 40 cm de zăpadă nouă. Pe munte și mai mult, mai e şi stratul vechi neconsolidat. Sunt șanse să înotați până la brâu în zăpadă pe Valea Comorilor din Morar. În partea superioară înainte de ieșirea în șa, panta este mai mare. Nu exclud să provocați vreo avalanșă. La cât a nins eu zic că nu e de mers pe văi acum. Eu răspund cu mulțumiri pentru informații. O să vedem la fața locului, mai am niște idei dacă nu se poate pe Comori. Am umblat vara văile din acel versant, dintre Mănușă și Bujori. Se mai pot face chestii interesante.

După ce vorbesc cu Eugen, spre seară se schimbă buletinul nivo, trece de la 3/2 la 4/3 și clopoțeii mi se activează la mansardă. Îl sun ca să refacem planul în zonă. Am putea să renunțăm la ieșire, însă eu am biletele luate dus/întors și el are poftă de efort în natură. Îmi propune traversarea din Vâlcelul Santinelei în Valea Caprelor care nu ne-a ieșit decât parțial în ianuarie 2019 datorită nămeților, eu îi zic că am niște idei tot prin Morar, între văile propuse de el. Dezbatem echipamentul pentru tură și noapte bună. Ca o paranteză, cumpărarea biletelor cu o zi înainte poate fi un stimulent pentru neîntoarcerea pe partea cealaltă când sună ceasul în week-end la 4.30. Aversiunea pentru pierdere 1 lenea 0.

Încă o dimineață care îmi amintește de resemnarea amicului Brobonete - Going down the only road I've ever known – București-Bușteni. Eugen are acasă la plecare oareșicare emoții, pentru că la apel nu-i răspunde prompt și coarda de 60m. Ne regrupăm în gară și debarcăm din mașină la Gura Diham. Acolo cât ne echipăm avem parte de o frumoasă priveliște spre fruntea albită și însorită a Coștilei. Trecem ușor apa, acesta fiind unul din avantajele iernii. În fața noastră par a fi ceva urme, dar acoperite. Obișnuitul alai de câini ai cabanei ne petrece cu surle și trâmbițe. Este o zi autentică de iarnă, în care albul este la putere. Nu știu când vine primăvara, nu mă interesează. Savurăm din plin ultimul răcnet al iernii astronomice.

Drumul de acces spre poteca TR ne duce pe lângă apă spre Cantonul Colții Morarului. Trei câini perseverenți, înfometați sau plictisiți ne vor urma cam până la jumătatea traseului din această zi. O cățea era mai liniștită, se afunda în zăpadă în fața noastră ca să o pozăm, pe când dulăii se tot fâțâiau pe ambele părți ale apei. Cred că am avut parte de cel mai frumos peisaj la parcurgerea acestei poteci. Eugen are radar la tălpi pe potecuța de lângă pârâu, calcă unde trebuie prin zăpada spre genunchi.

Am ajuns în poteca TR și facem la stânga spre copacul cu marcaj și copacul înclinat mai la deal de el. Reperele căzuseră după 10 ani, dar firul văii se vedea bine chiar și sub zăpada mare. Înaintarea a fost cam ca pe Vâlcelul Santinelei în zona de pădure în ianuarie 2019, tot cu Eugen. El tânjea azi după rachete și un pic și eu. Estimasem acasă că panta și calitatea zăpezii nu permitea o folosire optimă a acestora. Nu ai un avantaj cu ele pe combinația pulver cu zahăr pe pantă. Ieșim din talveg și ținem un pic pe stânga. Revenim în fir. Eugen imortalizează video diverse etape ale turei, eu mai mult pe el cum luptă eroic cu pohta ce-am pohtit – zăpadă din belșug. Dăm de o primă săritoare de care îmi aminteam că o ocolisem vara, pe motiv de resturi vegetale alunecoase. Acum iarna a fost chin pe direct fără colțari, pioletul ajungea până la frunze. Cu ajutorul unei tulpini providențiale am reușit să trec după Eugen, dar abia la a treia încercare. La primele două îmi alunecase vârful bocancului. Se aud niște croncănituri, suntem pe valea care trebuie. Temporar panta crește, dar îi spun lui Eugen că în curând se domolește. Efortul nu scade. Când face Eugen urme merg ușor după el și am tendința să îl depășesc, dar cum trec în față munca la nămeți este intensă. Cu mănușile curăț pulverul de deasupra, apoi îndes cu genunchiul și finalizez cu bocancul. Asta este, dacă nu ne-a plăcut să ne dăm doctoratul la soare la faleză. Nu, noi Batman, Batman, vrem să ne împrospătăm amintirile comune din Caraimanjaro.

Ce vedem în jur? Păi cum este un plafon jos de nori, peisage se citește, peisage se zărește.

Ajungem la prima bifurcație a văii. Pe stânga este Firul Strungii, denumire ad-hoc 2022, dar am impresia că geologic nu o ține chiar până sub perete. Înainte pe principal mai merge o vreme, apoi se termină joaca cu un bolovan dubios unde m-am împotrivit cu greu tentației de a-l depăși prin lateral la prima întâlnire. Ceva mai jos de bolovan se vede un fel de conuleț de zăpadă cursă, pe acolo continuă de fapt valea, pe o față căzută cu fisură pe stânga.

Eugen mai bagă o filmare în care pomenește din nou de autorul care îi dă la deal între timp mai cu spor prin zăpada mai mică - cochetează cu genunchiul. Doar vreo 30 m, după care din nou mă afund. Vedem cât de cât pe unde este peretele și direcția de înaintare. Ne îndreptăm ușor, ușor, spre apogeul tranșeului prin nămeți, zăpada până la gât. Agăț o cracă, încalec alta, ies și, minune efemeră, mai sus am în ce băga pioleții câțiva metri. Apoi mici praguri printre zăduțe și am ajuns la piesa de rezistență a zilei.

După cum am observat data trecută în Crai, nu-mi vin din prima ideile cele mai bune în materie de asigurat în teren de aventură. Inițial am zis să regrupăm cam cucurigat la un pâlc de zade mici, dar până am pus hamurile pe noi (lecție de echilibristică cu colțari pe bocanci, apropo), m-a lovit inspirația. Aproape este un țanc friabil în partea superioară, dar per ansamblu rezistent și cu o brâniță la bază. Ca să salvez din nuci, optez pentru un anou mare, pe care îl instalez cu ceva efort. Ca să fie simetrie și Eugen se va lupta să îl recupereze. Înainte de a pleca discutam și ce este de făcut dacă nu este ziua mea norocoasă și dau o freză.

Stai așa, că nu v-am spus ce căutăm pe aici, de ce nu i-am dat în continuare la deal pe firul principal al Văii Corbului. Nu vreau să luăm prea multă altitudine, ci să trecem în stânga, în Valea Pintenului, printr-o strungă din muchia care separă cele două văi. Strunga am ochit-o în prima tură și pe acolo am trecut prima dată în sens invers, dar nu am descățărat. A doua oară am vizitat-o după ce am urcat Rampa Strungii solitar; atunci mi-a dat emoții iarba din traseu.

Probabil nu am urmat linia de iarnă, de minimă rezistență a traseului. Destule smocuri mi se păreau cam prea aproape de margine. De fapt sunt mai mult praguri pământoase cu bordură de iarbă. Hornul oblic de la intrarea în Rampa Strungii a fost cea mai delicată porțiune. Prizele mici erau acoperite cu zăpadă și necesitau măturare, iarbă puțină pe partea stângă spre perete și nu prea grozavă. Rucsacul mă cam încurca. Mai lipseau niște rachete pe rucsac, colac peste pupăză. Să tragem rucsacul nu prea era o opțiune. Mi-a alunecat frontalul de la colțari de 2 ori până am găsit în orb secvența – adică nu știu ce am agățat exact. Hornul era cu risc mic dacă mă dădeam pe răzătoare și cu risc mare la spinare sau picioare dacă aș fi căzut în dreapta peste perețel. Vara la gheară și muște a fost mult mai lejer. Mă uit la stânca din spatele meu la vreo alveolă potrivită pentru staționarea unei nuci, dar nimic. Când îmi era lumea mai dragă trebuia să ridic piciorul cam sus sau în lateral. Nici nu aș pune în viitor un spit aici. S-a trecut la liber vara și iarna, nu este friabil, dacă te depășește mental pasajul caută alt traseu confortabil, nu-l coborî la nivelul tău. Frica este într-adevăr o problemă în acest sport extrem, îmi amintesc de un pasaj din Hornurile Văii Seci unde am găsit priza providențială abia după ce a venit coarda de sus. Cum spunea un clasic, se pare că atunci când vine coarda de sus brusc scade înclinația peretelui. La finalul hornului am băgat pioleții în două smocuri și am împins cu mâinile în spate în stâncă ca să mă pun mai bine pe picioare. Trecusem crux-ul traseului. Per ansamblu parcă n-a fost mai greu ca în hornul căzut care te bagă în măruntaiele bolovanilor din Vâlcelul Țancurilor, tot iarna și tot cap.

Urmează apoi o zonă cu trepte de piatră și iarbă, un pas de 1m cu iarbă și ajungem la următoarele grote. În smocuri nu intra pioletul ca în pasul din ultima lungime din Petit Jackson, în Țancul Mic, cu mercurul sub -10. Între timp asigurasem o zadă groasă și răsuflasem ușurat. Sunt pe o mică platformă deasupra căreia pe verticală în spatele meu este un fisuroi. La grote pare să fie rost de plasamente de nuci. Am reușit să pun cam în diagonală cea mai mică nucă de la DMM wallnuts înainte de aborda următoarea porțiune delicată. Acesta este reprezentată de o față căzută cu smocuri cu iarbă cu un șănțuleț/diedruț pe stânga unde stăteau bine colțarii. Găsesc mai sus o fisură mai largă unde montez nuca mare de la DMM offset, în al cărei șanț lateral este fixată o bombonică. Erau bune niște friend-uri mici/medii, am vrut să le iau de acasă și dimineață am uitat. Eugen mă întreabă de cheie de nuci, dar îi spun ca iarna pioletul este destul de bun și pentru scos nucile (probabil doar acelea în care nu ai căzut). Oricum le-a scos ulterior fără probleme și, cel mai important, nu au ieșit de la mișcările corzii. Mai bag și pioleții în fisură. La capătul rampei este o buză de iarbă care vara este problematică. O zadă solidă pentru a patra asigurare. Aici se poate regrupa, cam la vreo 40 de m, primul loc din cele 3 succesive dacă ai o coardă de 60m. Eugen mă anunță că mai am doar 3 m de coardă când sunt aproape de niște zade bune. La fix. Pasajul acesta era cu iarbă și zade, dar necesita ceva atenție. Regrupez și încep să fac frigul, înotul prin zăpadă a udat bine suprapantalonii cu aerisiri nedorite. Eugen vine bine ca secund. O lungime banală, de vreo 15m, urc pe iarbă, ajung în strungă, trec pe partea cealaltă prin Strunga Oblică unde regrupez la o zadă solidă lângă perete.

Pun toate foile de ceapă pe mine ca să mă încălzesc și încep să traversez pe curbă de nivel la stânga. Merg vreo 10 m printre copaci și după o muchie aparentă în față mi se pare că urmează o pantă abruptă. Nu se pune problema să știu zona ca-n palmă vara. Nu mă dau în vânt nici după bucata până la muchie. Stânga-împrejur și improvizez/reconfigurez. Băgăm un rapel ca să reîncerc traversarea câteva etaje mai jos. Plec pe curbă de nivel, la început peste o poiană pe care zăpada stă cu mine în cârcă, apoi trec pe sub un molid stufos și continuarea este acceptabilă, merg până la ultimul copac și regrupez aproape de firul văii. Vreo 40m probabil. Continui tot asigurat, trec pe partea cealaltă a văii lângă perete și cobor pe linia unor molizi la care asigur. Mă opresc la penultimul, deși mai este coardă, dar înclinația nu îmi pare ok cu asigurarea sub secundul în descățărare. Eugen aduce în regrupare soluția unei asigurări în contragreutate, de ținut minte data viitoare. Parcă pe văi la bolovanii cu fereastră se mai folosea.

Dau un rapel de 30 m în diagonala spre un copac de pe celălalt mal. La scurt timp de la plecare mi se afundă un picior prilej de a descoperi o gaură sub zăpadă. Rapelul a fost a alegere bună. Plec cu capătul corzii pe ultimii 4-5m asigurat de Eugen. În continuare de la această ultimă regrupare Eugen coboară pe picioare și cum zăpada ține am scăpat de griji.

În pădure căutam repere pentru intrarea din poteca marcată. După ce trecem de bolovanul de la intrarea în valea Comorilor, intrarea în valea Pintenului este între bolovanii mari - Popasul Uriașilor și bolovanii mici - Zarurile Verzi.

Într-un fel a fost mai bine că a fost zăpada mare în tura asta, ne-a stors de alpinină, ne-a ocupat timpul încadrându-ne în cele 10 ore propuse.

Finalul relatării m-a găsit într-o secetă severă de vorbe mari, mulțumiri, planuri și îndemnuri.

Prezenta descriere se completează cu albumul foto (autori Rupi și Eugen) disponibil la adresa https://photos.app.goo.gl/eSRgH4Bp1Rirz9zP7

Luni, 28 martie 2022 - 22:30 
Afisari: 887 


rupi2003