Un traseu banal surpinzator de palpitant (Muntii Bucegi)

Ce faci cand ai examenul de licenta peste 3 saptamani si simti ca iti explodeaza capul de la stat cu capul ingropat in laptop? Evident ca orice altceva. Dar in conditiile in care ma simteam destul de stapan pe situatie, m-am gandit sa "sacrific" 2 zile din lucru si sa ma arunc in vartejul traseelor si marcajelor montane, avand un chef nebun sa ma intorc inapoi stors de energie, cu febra musculara in fiecare particica a corpului, dar cu constiinta impacata ca nu m-am coscovit inca de la atata stat pe scaun. Lucru ce s-a inamplat cu varf si indesat. 

Avand in vedere ca era in timpul saptamanii si afara o vreme destul de placuta incat sa nu napusteasca bucurestenii peste Bucegi, m-am decis ca in timpul scurt cat il alocam ar fi mers o urcare a traseului Jepii Mici, mai ales ca nu il facusem decat o data, promitandu-mi ca n-o sa mai calc pe acolo atunci cand ajunsesem la cabana Caraiman cu inima in gat de efort, nevoit sa-mi trag sufletul pe melodiile cunoscutului Florin Salam, acompaniat de injuraturile unui mare grup ce parea a fi un club de suporteri fotbalisti. 

Prin urmare, impreuna cu partenerul meu nelipsit de drumetii, George, am pornit dis de dimineata cu trenul in Busteni, avand in plan deocamdata sa urcam Bucegii, ramanand de vazut apoi ce facem in continuare. Nerabdatori dar si chiori de somn, ne bucuram de soarele ce abia isi facea aparatia, frecandu-ne palmele de cararile insorite ce ne asteapta. Dar cand am coborat in Busteni, surpriza, cerul era acoperit complet, varfurile muntilor se pierdeau in nori, temperatura era muuult mai mica decat in Bucuresti. Brusc m-a apucat grija pt hainele ce le-am luat, realizand ca sus n-o sa fie tocmai placut. 

Traseul Jepii Mici mi s-a parut de 10 ori mai frumos acum decat data anterioara, poate si pentru ca acum era pustiu si cetos, parand mult mai misterios si salbatic. 

Am avut bucuria sa intalnim si o capra neagra care se uita insistent cum ii facem poze, parea ca e familiara cu pozatul.

Cu cat urcam in altitudine, cu cat umezeala crestea, si deja nu prea mai aveam vizibilitate, ceea ce ma cam dezamageste, avand in vedere ca imi doream tare mult sa merg pana la crucea Caraimanului, lucru de prisos la asa o ceata.

Intr-un final ajungem la cabana Babele, inconjurata de niste grupuri de elevi insotiti de doamnele lor invatatoare ale caror lectii pretioase le auzeam fara sa vreau. Cica pietrele acelea mici, ingradite, din fata cabanei su numesc "Babele" iar cele mari, de mai la vale se numesc doar simplu "Babe". Hm! Eram tare curios si despre Sfinx ce aveau de zis, dar n-am mai avut rabdare sa le astept, dupa ce am intalnit si o vietate ce abia se tara probabil calcata din greseala de vreun copil agitat, am pornit spre varful Omu, in speranta unui vazduh mai limpede. 

Dupa cum era de asteptat in loc sa se insenineze, a inceput sa ploua marunt, acoperindu-se totul de nori. Simteam o foame de lup, insa frigul si vantul destul de patrunzator nu prea ne lasa sa stam locului, asa ca mancam oarecum din mers. Intr-un final ajungem tot mai aproape de varf, bucurandu-ne si de bucatile de cer albastru care se intrevedeau printre nori.

N-am ramas in varf decat pentru o poza "de grup", gandul la o ciorba fierbinte si la un sac calduros de dormit facandu-ne nerabdatori sa ajungem cat mai repede la Malaiesti. Tot in varf ne-am intalnit cu singura persoana de pe traseu, un strain (francez dupa accent) slab ca scandura si barbos ce ne-a cerut ceva informatii despre locurile de unde venim. M-am apucat sa i le descriu mai ceva ca un agent de turism, mirat ca a venit in mijlocul muntilor fara informatii sau planuri despre locurile respective. 

Cum incepem sa coboram, apare tot mai mult cer albastru.

Ne contrazicem cand vine vorba de o localitate ce se vede in zare:

Chiar  cand aveam deja sentimentul ca mult a fost, putin mai e, s-a dezvaluit intreaga vale uriasa a Malaiesti-ului, dandu-mi seama ca greul abia incepe. Greutatea cea mare a fost sa trecem limbile de zapada care traversau traseul destul de des. Lipsa unui echipament mai adecvat s-a simtit din plin, am trecut limbile cu inima cat un purice, vazandu-le cat erau de abrupte, si ce stanci ascutite m-ar fi asteptat la baza lor. Aveam grija sa infingem gheata si mainile in zapada, trecand cat mai precaut. Nu ma asteptam la atata zapada, imi ziceam ca in luna iunie zapada nu mai prezinta nici un risc, dar se pare ca experienta se face din greseli. Fiind deja foarte obosit, imi simteam genunchii tremurand, si eram furios cand vedeam ca avem de trecut inca o portiune cu zapada. Obisnuindu-ma cu senzatia si cu frica, nu mai eram atat de concentrat sa nu alunec, cand intr-o fractiune de secunda gheata mi-a alunecat si m-am trezit ca alunec pe burta pe zapada aspra, la inceput mai usor, si chiar daca imi dadeam toata silinta sa-mi infing degetele in zapada, simteam cum iau viteza tot mai mare. George striga la mine, eu ma simteam neputincios, alunecam, si chiar daca nu era un lucru neplacut, eram constient ca daca nu fac ceva, se va intampla ceva f rau, fasia de zapada fiind tot mai abrupta. Nu stiu cum am reusit, dar chiar inainte de a o lua la goana de-a binelea, piciorul mi-a intrat brusc in zapada aproape pana la genunchi, oprindu-ma. Mi-au trebuit cateva secunde sa procesez, dar am simtit o bucurie imensa ca am scapat, ma uitam ca nebunul la dara pe care am lasat-o in urma si nu-mi venea sa cred ca am patit asa ceva. Am lasat zapada in urma si ne-am propus ca pe oriunde o ia traseul, noi coboram pe stanci, grohotis, iarba, dar in nici un caz nu mai punem piciorul pe zapada. Chiar si pe teren orizontal ne feream de zapada ca dracu de tamaie, deh, asa e cu omul patit. 

Cabanierul statea pe o banca inconjurat de o duzina de dulai ce latrau furiosi spre noi, parca ne astepta. Am intrebat daca a mai coborat cineva in ziua aceea si ne-a raspuns ca nu, nici in ziua aceea nici in cele dinainte, cam am fi primii care au venit pe acel traseu anul asta. Normal ca eram primii, se pare ca nu prea am stofa de detectiv, de vreme ce nu erau urme in zapada pe unde am coborat si nu m-am prins ca am spart gheata la propriu. Ne-am cinstit cu ciorba demult visata, si abia ne-a mai ramas energie sa ridicam cortul, ca in rest nici nu mai stiu cand am pus capul pe haine, cert este ca ne-am trezit a doua zi destul de devreme, dar deloc odihniti, cum era de asteptat. Am simtit o durere mare in genunchiul stang, si la umeri, nu eram tocmai fresh pentru inca o zi de munte. 

A urmat coborarea spre Busteni, iar vremea nu era deloc cum speram. Era si mai putina vizibilitate ca in ziua anterioara, mereu tot coboram, spre vaietele mele din cauza genunchiului, dar in jurul nostru nu era decat ceata. Si era destul de neplacut sa tot cobori si sa n-ai idee cat de sus sau jos esti, insa florile frumoase de munte care erau din plin si aerul umed mirosind puternic a brad ma faceau sa ignor durerile si sa ma bucur de ele, ca de fapt pentru asta venisem. 

Incet, incet, simteam cum temperatura creste, si coborarea nu mai e asa abrubta, ba chiar gasim si o cireada de vaci, ale caror talangi suna foarte melodios in linistea muntelui.

Vedem pe indicator cat mai e pana la Busteni, si ne intrebam daca ajungem la timp pentru a lua personalul de Bucuresti, doritori fiind de ceva economie, plus ca s-ar fi potrivit foarte bine, ca mai reuseam sa mai peticesc la lucrarea de licenta cu care ma tot luptam in timpul ramas. Insa cu toata graba de care eram capabili in starea in care eram, trebuia sa ne dam batuti. Abia ajunsesem la drumul forestier ce strabate Valea Cerbilor, mai aveam mult de mers. Deja ma obisnuisem cu ideea ca o sa ne umplem talpile cu basici pe acel drum, cand vad un autocar chiar in capatul drumului, cu motorul pornit. Nici nu mai stau pe ganduri, ma reped la sofer, il rog de toti sfintii sa ne ia pana in statiune, el arata cu degetul spre doamnele din primele locuri. "- Doar daca vor doamnele Invatatoare" imi spune el supus, atunci imi mut imediat pozitia de ghiocel spre ele si le explic ca suntem de 2 zile pe drumuri, cand colo observ ca sunt aceleasi ce tineau lectii sus la Babe/Babele. Il roaga pe sofer sa ne ia ca suntem "baieti tineri" si asa suntem scutiti de acel drum, coborand fix in fata garii. Stam atat de bine cu timpul incat ne permitem si o cafea de la automat si un rest de biscuiti de pe drum sub privirile mirate ale trecatorilor la aspectul nostru nu prea ingrijit. 

Concluzia calatoriei am fi tras-o pe tren, daca nu era arhiplin, si daca nu ne enervau niste domni care considerau ca rucsacii nostri sunt prea mari ca sa-i tinem sus la bagaje, eventual trebuia sa-i tinem in spate, ca doar putem, ca venim de pe munte. Insa tragand acum linia, pot sa zic ca mi-a placut foarte tare, chiar asa, cu bune si cu rele, important e ca a fost o experienta intensa din care am avut ce invata si care mi-a revizuit atentia pentru echipament, planificare si pregatire fizica. Chiar daca am schiopatat 3 zile dupa aceea, am facut-o cu mandrie, si statul pe scaun la laptop dintr-o data mi s-a parut foarte confortabil. Pentru o vreme... :P

Vineri, 14 iunie 2013 - 20:19 
Afisari: 2,665 


iulius_20