Un fel de ramas bun...

Inceput verde de vara. Prin 2011. Cam ploua… si-mi ploua peste toate.

Viata stie ea ce face si discret ma impinge uneori sa fac ceva. 

Si-am pornit in cautarea vremii bune. La Portita. Portita Caraimanului. Asa i-a placut lui Mugur sa ne descrie plimbarea asta, ca pe o cautare de ceva frumos.

Asta facea el, de peste 20 de ani, asta era evadarea lui, bucuria lui, lumea lui. Ii placea sa caute, sa descopere. Pe munte si in viata. Provocarea lui era misterul, necunoscutul, ceva-ul acela altfel, de care cei mai multi ne temem. Ii placea sa incerce, sa experimenteze, sa treaca dincolo de blazarea confortului personal. Nu-l atrageau lucrurile usoare si la indemana, avea mereu resurse si interes pentru nou, pentru ceva mai frumos, mai bun. Cauta mereu carari noi si frumoase prin cotloanele muntilor, printre si prin oameni, prin viata si prin el insusi.

http://www.carpati.org/planificator_ture/la_portita_in_cautarea_vremii_bune/1770/

Stateam cuibarita intre emotiile mele si-l ascultam pe Mugur vorbind despre valcele si brauri, unele stiute, altele despre care nu auzisem niciodata, poteci ale caprelor negre si tancuri unde se odihnesc corbii. Imi dadeam seama ca omul asta umbla ca la el in ograda pe unde mie nici macar gandul nu stie sa-mi umble. Asta desi mai ajunsesem si eu pe carari nemarcate din abruptul Bucegilor, cu alti oameni faini si cunoscatori ai locurilor. Umblasem candva chiar si pe o buna parte din traseul de azi. 

Merg cu cine trebuie, cu un om de incredere. Pe cararile nemarcate si care cer un plus de experienta, pricepere, curaj, nu merg cu oricine, dar pe omul asta il remarcasem in urma unor postari interesante pe carpati.org, niste jurnale deosebite din abruptul Pietrei Craiului si alte ture postate. Nici el nu se insotea la intamplare cu noi, dar nici eu nu-l urmasem fara sa-mi treaca testele:). Obtinuse note foarte bune de la doamna profesoara:).

“O tura superba, cu peisaje faine, in care m-am bucurat din plin de salbaticia si linistea naturii, in compania unor oameni placuti, intr-o atmosfera destinsa si dominata de confortul sentimentului ca sunt cu cine trebuie, pe unde trebuie.

Mugurel este, fara indoiala, un exemplu de bun organizator, un extraordinar cunoscator si iubitor al muntelui, un om de incredere si un fin psiholog. Am remarcat generozitatea si talentul de a destainui tuturor cate ceva din misterele muntelui; putini stiu si mai ales vor sa ofere si altora din bucuria lor. Intr-o asemenea tura, inveti sa intelegi muntii. Am privit acum cu alti ochi locurile acelea prin care mai umblasem candva si am inteles o data in plus cat de mult conteaza sa deschizi ochii, mintea si sufletul. O asemenea tura lasa in urma ceva frumos si deschide drumuri.” 

  Asta am scris atunci pe pagina acestei plimbari. N-as sti sa spun acum nimic mai adevarat si mai sincer.

Ce-am cautat si ce-am gasit atunci? Chiar am gasit vremea buna. Si-aveam sa inteleg mai tarziu ca gasisem in jur locuri frumoase si oameni faini, un intreg univers nou in preajma mea si nebanuite carari acolo, in mine. 

A, si sa nu uitam: “Traseul e pe unde mergem noi.":)

Peste vreo luna, m-am indragostit! De cararile nemarcate ale Costilei! 

http://www.carpati.org/planificator_ture/incursiune_in_costila/1806/

Mi se intamplau lucruri frumoase, imi placeau locurile, oamenii si ceea ce gaseam in mine, imi placea ca cineva imi da curaj si are incredere in mine. Dincolo de atentia si seriozitatea cu care noi toti faceam fiecare pas, era loc pentru glume subtile si umor inteligent, povesti, prietenie. Energie pozitiva, echilibru, siguranta, seninatate, caldura, altruism, asta simteam dinspre omul care ne calauzea, cu asta ma hraneam. 

“Minunata tura! Traseu interesant, variat, foarte bine ales, trecand prin niste zone de-ti taie respiratia cu frumusetea si salbaticia lor, cu posibilitatea de a vedea mult din abruptul Costilei si de a intelege unele "cheite" ale zonei; adevarate lectii de geografie, dar si de atitudine fata de acest gen de traseu, fata de astfel de locuri si abordarea lor, fata de munte, pana la urma; mici taine ale locului, impartasite noua cu generozitate de catre cei ce le cunosc, adevarate "trufandale" ale turei, "ponturi" si ispite in vederea turelor noastre viitoare...

Personal, am avut de toate: delicioase pasaje de catarare, de-mi venea sa tip de bucurie ca am gasit acolo, special pentru mine pusa, priza perfecta, si cu stanca uscata si cinstita, de ti se lipeau talpile bocancilor de ea; un brau superb, pe langa pereti frumos modelati, cu balcoane, coloane si grote, oferindu-mi fiorul acela al necunoscutului ce se ascunde dupa fiecare muchie taiata de el (ce-o fi dincolo? aflu numai daca merg...); traversari interesante prin locuri care de departe par imposibile; jneapanul-prietenul omului, caci pentru mine au un farmec aparte si incursiunile astea prin zonele cu vegetatie bogata; usoare fete inierbate si prietenoase, care te duc, pe nesimtite, din imparatia abruptului, in zonele line; plimbare linistita prin padure, cu sentimentul acela al hoinarului; flori, flori, multe flori...poieni de flori de coltz; placerea de a incerca sa intuiesc sau sa aleg drumul ce urmeaza, inainte de a-l afla de la cine-l cunoaste); vreme placuta, fara arsita sau caldura, fara vant si fara ploaie, cu valuri usoare de ceata, sporind misterul si reveland privirilor mele tablouri de vis, exact atunci cand simteam nevoia sa le vad; atmosfera relaxata si destinsa, chiar daca pe traseu au fost si momente de concentrare si atentie, pe care participantii le-au abordat cu multa seriozitate (as remarca aici modul eficient si elegant, cu foarte mult tact, in care Mugurel ne-a atras atentia ca urmeaza o parte a traseului in care trebuie sa fim foarte atenti, fara a diminua pericolul, dar fara a semana panica). O tura cu tot ce trebuie, o tura in care nu mi-a lipsit nimic , m-am simtit minunat si atat de fain a fost, incat parca aveam resurse infinite, fizice si psihice, nici o umbra a oboselii sau a temerilor mele mai vechi nu m-a deranjat.

Din nou Mugurel dovedeste ca este un organizator cu mult talent si multa generozitate, un foarte bun cunoscator al muntelui, cu multa experienta si echilibru, si nu in ultimul rand un model, prin atitudinea sa fata de mersul prin locuri mai putin cunoscute, prin acest mod de a privi, a explora, a intelege si a respecta muntele. Mugurel, dincolo de ceea ce faci acum in viata de zi cu zi, trebuia sa fii profesor! :)“

Asta scriam atunci.

Inceputul asta de iarna a tinut cu tot dinadinsul sa ma faca sa citesc din nou jurnalul scris atunci de Adi(Rupi): 

http://www.carpati.org/jurnal/incursiune_in_costila/2428/

 si sa revad de cateva ori filmarile lui Mihai (darkthrust):

https://www.youtube.com/watch?v=iLGwVd5nl38&fs=1&hl=en_US

https://www.youtube.com/watch?v=K1IPUKNteAI&fs=1&hl=en_US

Cu lacrimi, cu zambete, ba chiar razand. Ma intreb de ce-mi vine sa rad, chiar sa rad, cand imprejurarile sunt cele care sunt. Nu stiu daca e bine sau fac vreun pacat, daca se cade sau nu, daca ar trebui sa ma simt prost. Mugur avea umor si facea oamenii sa rada. Cred ca s-ar bucura sa vada ca rad, ca aminirile despre el sunt frumoase si vesele.

Cu fiecare noua evadare in abrupt impreuna cu Mugur, incepeam sa intuiesc ca si el se hraneste cumva din entuziasmul nostru, asa cum fac profesorii cand interactioneaza frumos cu elevii lor. Desigur, au fost si momente in care m-am descurcat mai greu pe traseu si ma gandeam ca-l dezamagesc, nu puteam raspunde asa cum mi-as fi dorit la daruirea si generozitatea cu care incerca sa ma invete si sa ma ajute sa progresez. Aveam niste limite, oricat imi placea, oricat tact si oricata prietenie punea Mugur in incurajarile lui: “P-aici am adus-o si pe mama cand a implinit 60 de ani”:))

A fost o toamna lunga, minunata. Ne cataram prin valcele sudice si ne plimbam pe brauri scaldate de soare si printre zade ingalbenite. Am primit cadou de ziua mea o minunata incursiune de toamna tarzie in Caraiman si-am scris atunci despre ea:

http://www.carpati.org/jurnal/incursiune_in_caraiman_valcelul_cuminte-partea_inferioara_braul_portitei_valea_spumoasa_pana_in_platou_/2613/

Ma plimbam la un moment dat pe-o creasta alba si gerul a muscat din degetele mele. Citind povestea mea, Mugur m-a convins cu rabdare, tact si mai ales argumente ca “medicii au mana mai usoara decat profesorii”:), caci mie mi-era teama de spitale si doctori. Si uite-asa m-a prins anul 2012 din nou pe munte si-apoi de-atatea ori am hoinarit impreuna prin nameti toata iarna. Spunea cu convingere si fara nicio urma de regrete sau nemultumire ca el evita vaile in perioada zapezilor proaspat cazute, instabile. Si chiar le evita. Se bucura altfel de munte, avea el cotloanele lui interesante, chiar si cand evita marile abrupturi ale muntilor lui de suflet.

Au urmat zeci de zile petrecute alaturi de el prin munti, cu alti prieteni sau singuri. Am ajuns cu el in siguranta prin locuri superbe. Abia indrazneam sa visez ca le voi calca vreodata cu talpa bocancului meu de drumeata obisnuita. E omul cu care am mers fix pe Acele Morarului si nu m-am intepat:),

e omul care a raspuns cu interes curiozitatilor mele legate de abruptul Coziei, 

e omul care mi-a dezvaluit frumusetea nestiuta a Pietrei Craiului,

e omul care a inteles visul meu de a evada multe multe zile pe creasta Carpatilor Meridionali si care m-a sustinut de acasa, ajutandu-ma sa activez resurse psihice pe care nici nu banuiam ca le am. Zeci de amintiri din munti. Tot atatea lectii, tot atatea experiente frumoase, unele dificile, dar de fiecare data trecute cu bine, altele lejere si relaxante, multe hohote de ras, multe discutii lungi despre de toate. Ne-am intors nu doar o data de pe trasee, atunci cand conditiile din teren erau nesigure, Chiar si din padurile Postavarului ne-am intors, cand ne fugea zapada de sub picioare pe o zona abrupta:”E stupid sa murim in avalansa in Postavaru, in padure, dati cu capul de-un copac”. Decizii luate cu calm, cu luciditate, fara ezitare si fara regrete. N-am auzit niciodata de la el “mergea, ma, trebuia sa continuam, de ce ne-am intors?” Ne intorceam de fiecare data fara sa se simta vreunul fricos. Niciodata nu considera ca am exagerat cu prudenta.

Nu-i un secret ca in timp viata ne-a apropiat si-am ajuns sa ne cunoastem valorile, reusitele, esecurile, sperantele, dezamagirile, planurile de viitor. 

Simt nevoia sa va povestesc despre el. Nu doar sa relatez intamplari din ture si sa descriu locuri. Aici nu mai e vorba despre munti si oameni, ci despre UN OM!

Imi povestea de ce s-a hotarat sa intre in comunitatea carpati.org. Experiente triste l-au indemnat sa faca ceva pentru pasionatii de abrupt. Nu sa-i atraga pe drumeti spre astfel de trasee sau sa-i initieze in mersul in abrupt. Nu se adresa incepatorilor. Grija lui erau cei care merg deja pe astfel de rute si ar avea nevoie de mai mult. Incerca din rasputeri sa promoveze mersul cat mai corect si cat mai sigur, sa formeze o comunitate in care informatiile si principiile corecte sa ajunga la cat mai multi dintre ei. Incerca sa-i invete tot ce stie din atatia ani: rute mai putin cunoscute, diverse posibilitati de abordare sau retragere, detalii tehnice etc, dar mai ales sa le imprime o anumita atitudine fata de risc si asumarea lui, responsabilitate, luarea deciziilor, prioritati, siguranta. Intr-un mediu in care orgoliile si rivalitatea erau si sunt inca atat de prezente, visa sa schimbe ceva. Indruma comunitatea catre colaborare pentru siguranta si progresul tuturor, in locul ideilor de concurenta si palmares. 

  Avea o rabdare, o vointa si o daruire de sfant, cand venea vorba sa adune detalii din teren, sa le reuneasca si sa le prezinte riguros. Lucra cu pasiune la schite, harti, descrieri, jurnale, pe care le oferea celor interesati si capabili sa le foloseasca, in ciuda reticentei celor conservatori si elitisti. A oferit atatea sfaturi, au ramas atatea informatii care i se datoreaza! Si sunt convinsa ca mai avea atatea de spus… 

Nu-mi amintesc sa se fi laudat vreodata cu vreo “performanta”. Nu-l interesa vreo recunoastere oficiala, vreo pozitie de lider oficial in vreun club sau vreo organizatie de profil. Nu-l deranjau postarile autolaudative ale altora, glumea ingaduitor si fara rautate cand cineva deschidea subiectul. 

Mergea cu sufletul deschis si cu privirea insetata de peisajul salbatic al abruptului. Vorbea cu entuziasm si cu dragoste despre locuri pe care le considera din tot sufletul frumoase, le simtea, le vedea cu adevarat, se bucura de munte, de natura, nu doar de sport, adrenalina, ascensiune, reusita, scop atins. Era un alpinist sensibil, urca muntele nu doar cu tehnica, ci si cu multa emotie. L-am vazut de zeci de ori vibrand la frumusetea pura a peisajului alpin.

“Laurica, tu ai mers de mai multe ori iarna in Retezat, pe creste, stii bine locurile, eu n-am ajuns niciodata, sa-mi zici si mie cand vrei sa faci o tura de iarna acolo, ca vreau sa merg!”

Da, e adevarat, l-am dus si eu pe Mugur pe munte o data in viata:). Trei zile perfecte, cu vreme perfecta si zapada perfecta, cu munti perfecti cat vedeam cu ochii si cer perfect deasupra noastra. Si chiar am simtit ca rolurile sunt inversate. M-a urmat intocmai cum il urmam eu de fiecare data, uneori intreband daca nu e prea dificil cumva traseul, daca nu are pasaje prea greu de trecut… Iar eu i-as fi spus in gluma ca pe acolo am dus-o pe mama cand avea 60 de ani, dar mama mea n-a mers niciodata pe munte, nu puteam sa mint, asa ca il asiguram ca am mers eu pe acolo (da, eu, pana si eu:) ). Cum ma bucuram eu de locurile pe care mi le arata el in Bucegi si Crai, asa era el fascinat de frumusetea regatului meu inzapezit.

Lungul jurnal al pasilor mei pe carari si stanci alaturi de Mugur ar fi plin de momente frumoase si informatii extrem de interesante, despre trasee si munti. Dar timpul…

Si-ar fi putut continua... Azi urma sa vorbim din nou, sa-i transmit ganduri bune, sa ne povestim iar vietile, plimbarile recente, problemele si bucuriile… si sa-i propun o revedere pe carari.

  Da, chiar azi! Pentru ca de prea multe ori asteptam un moment anume sau altul, care ni se pare noua potrivit, ca sa spunem pur si simplu o vorba si sa auzim din nou glasul unui om drag!

Cand am mers eu ultima data pe munte cu Mugur? Demult! O minunata plimbare prin gradinile suspendate ale Morarului sudic.

http://www.carpati.org/planificator_ture/zile_de_vara_in_morar_-_un_sfarsit_si_un_inceput/4342/

 Ce-as putea povesti? Fotografiile lui Andrei (Bumbacul),

https://picasaweb.google.com/116625059267985636704/TaineleBucegilorMorarulInflorit

 poezia compusa de Adi (Rupi) si "recitata" la comentarii, toate impresiile noastre de atunci, cuvintele lui Mugur… Nu exista nici macar un cuvant care ar mai putea adauga cu adevarat ceva cu sens. Am vorbit destul, am facut ce-am putut, am rugat acolo, cumva, sa continue povestea… Raspunsul se va lasa vesnic asteptat, in zadar… Mugur si-a luat deja la revedere de la noi. 

  Un fel de liniste ma invaluie, totusi, cand revad tot ce-am scris acum. Sunt privilegiata, sunt genul de persoana careia nu i se pare niciodata nepotrivit sau jenant sa-si exprime sentimentele si sa marturiseasca ceea ce gandeste. Am avut sansa sa-i spun toate astea la timpul potrit, sa le auda. Si chiar i le-am spus! Mugur a citit sau a auzit direct de pe buzele mele tot ce-am scris aici. 

E un sfarsit… si un inceput…. Asa ar spune el...

Marţi, 18 decembrie 2018 - 14:45 
Afisari: 2,953 


lauramatei
(admin)