Un biciclist...la curtea regelui Decebal... (Muntii Sureanu)

 

 

În fiecare an când vine vara, gândul meu se îndreaptǎ spre minunatele plaiuri ale Munților Orǎștiei. Acum câțiva ani mi-am propus ca mǎcar o datǎ pe an sǎ fac o vizitǎ la Sacrele Sanctuare din Sarmizegetusa. Din pǎcate, au fost ani când nu mi-am putut realiza acest plan… dar iatǎ ultima cǎlǎtorie în fascinantul și enigmaticul ținut al dacilor.

 

02.09.2009

Deva – Orǎștie – Sarmizegetusa – Ocolișul Mic – Cǎlan – Simeria – Deva

O varǎ prelungitǎ cu temperaturi ridicate. Ultimele douǎ zile libere. O ultimǎ șansa de a vedea anul acesta Sarmizegetusa Regia. Deci…am încǎlecat pe sa și am pornit la drum.

Prima parte a traseului deși interesantǎ, am strǎbǎtut-o cu greu din cauza marii aglomerații de pe D.N. 7, un drum stressant pentru amatorii de ciclism. Am plecat de acasǎ în jur de ora 9 (destul de târziu pentru un plan așa mǎreț!) și am trecut pe rând de localitǎțile Sântuhalm și Simeria. Apoi umeazǎ satul Simeria Veche. Aici, la podul vechi de lemn care traversa pe vremuri râul Strei s-au dat lupte grele în 1849 între trupele generalilor Bem și von Puchner. Podul de lemn nu mai existǎ din timpul Marelui Rǎzboi, dar se mai pot vedea câțiva piloni în albia râului. Aici, puțin mai la vale, a fost gǎsit în 1542 un fabulos tezaur de aur (kosoni și bulgǎri de aur nativ). Peste 40.000 de monede koson au fost gǎsite aici de doi pescari, fiind apoi confiscate de cardinalul Martinuzzi, principele Ardealului. Multa vreme s-a spus cǎ aceasta este comoara lui Decebal ascunsǎ sub albia Sargeției.

De aici, valea Mureșului se lǎrgește tot mai tare, și ramificațiile Apusenilor din sânga Mureșului se distanțeazǎ de valea Mureșului. Trec apoi prin Turdaș și Spini, localitǎți cu un vechi trecut neolitic. La ora 10,15 ajung la urcușul ce prefigureazǎ intrarea în orașul Oraștie.

Pe dreapta drumului se aflǎ un monument reprezentând o “sica “ – celebra sabie curbatǎ a dacilor. 

    Apoi intrând în oraș, mǎ abat puțin de la traseu pentru a admira vechea cetate a Oraștiei (Broos – germ.) unul din cele 7 orașe sǎsești din Ardeal.

În curte se aflǎ douǎ biserici, una dintre ele construitǎ în stil gotic în sec XIII. Ca de obicei, totul e închis aici, și trebuie sǎ mǎ mulțumesc pentru a nu știu câta oarǎ doar cu privitul de afarǎ.

Apoi, trecând pe lângǎ celebra fabricǎ de blǎnuri și pe la autogara, ies din oraș. De aici parcursul va fi mai liniștit, dispǎrând circulația infernalǎ a mașinilor. 

Urmând în continuare șoseaua care urcǎ pe Valea Orașului (Grǎdiștii)trec prin satele Cǎstǎu, Beriu, Orǎștioara de Jos, Bucium, Orǎștioara de Sus și Ludești, sate frumoase, cu vechi atestǎri documentare.

                                       La orizont - Muntii Sureanu

                                      Muntii - din ce in ce mai aproape

ăi în sfârșit, aproape de ora 12 ajung în satul Costești.

                                              Un loc bun de popas

De aici intru în fascinantul tǎrâm al strǎmoșilor nostrii: dacii.

Toate înǎlțimile care apar în fațǎ au fost cunoscute și întǎrite cu cetǎți, ziduri, turnuri de veghe, valuri și alte fortificații.

Aici în dreapta drumului, pe Dealul Cetǎții se aflǎ Cetatea Costești, la o înǎlțime de 561 m.

                               Turnul  - locuinta de la cetatea Costesti

                            Cetatea Costesti - septembrie 1999

Tot de aici, pornind pe un drum greu, se ajunge la Cetatea Blidaru, cocoțatǎ la 705 m, având o poziție dominantǎ asupra împrejurimilor.

                                            Zidul Cetatii Blidaru

                          Poarta de intare in Cetatea Blidaru

                                       Marturii antice la Blidaru

Nu am timp suficient pentru vizitarea acestor douǎ cetǎți, și îmi vǎd de drumul meu spre Grǎdiște.

La Costești se terminǎ și asfaltul, dar drumul, deși urcǎ continuu, pote fi parcurs destul de ușor cu bicicleta.

 Acest drum șerpuiește pe malul stâng al apei și oferǎ multǎ încântare ochiului.

Pe malul drept al apei apare o “fortǎreațǎ” cu turnuri. Nu este o cetate, ci doar o vilǎ…La poartǎ se gǎsește de vânzare revista “Dacia Magazin”

Drumul continuǎ sǎ urce pe firul vǎii, și la 12,45 ajung la intersecția cu drumul forestier ce urca pe Valea Rea.

Un toponim pe care l-am mai întâlnit în Retezat sau în Fǎgǎraș.

Apoi mǎ apropii tot mai mult de Grǎdiștea de Munte, ultima localitate interpusǎ pe traseul spre Sarmizegetusa.

Tot pe aici întâlnesc și un prim marcaj al traseului turistic.

În stânga se deschide un drum forestier la intrarea în Grǎdiște. Este drumul forestier de pe Valea Anineșului care urca pânǎ sus pe culmea muntelui Ceata. Cu acest drum am amintiri nu prea plǎcute de la o turǎ de acum 10 ani prin zonǎ. Atunci, am urcat cu un prieten la Sarmizegetusa și de acolo ne gândeam cǎ atingem și vf. Godeanu care se aflǎ relativ aproape. Bineînțeles ca ne-am ratǎcit, neexistând nici urmǎ de marcaj, dar nici nu am vrut sǎ ne întoarcem la Sarmizegetusa. Am continuat în direcția în care știam ca se aflǎ acest drum și dupa câteva ore de mers am dat de el. Apoi am mai coborât vreo douǎ ore pe valea Anineșului, care pǎrea cǎ nu se mai terminǎ. Am ajuns seara la Grǎdiște, și am pornit mai departe spre Costești…

Dar sǎ revin la traseul de azi. Grǎdiștea este un sat de munte risipit pe o mare suprafațǎ de teren. În stânga vǎii, pe dealul Vârtoapelor (900m) se zǎresc câteva case izolate.

Pentru cei care vor sa înnopteze aici, existǎ o pensiune care nu aratǎ rǎu deloc.

Aici valea se lǎrgește, ca dupa câteva sute de metri munții sǎ se apropie din nou.

Urcușul continuǎ încǎ 6 – 7 km în acest cadru feeric, strǎjuit de Culmea Muncelului pe stânga. În dreapta vin pe rând vârfurile: Dâlma, Frasinului, Dâlma Mare, Pustiosu (1057m) și Jǎrosul (1004 m).

Ajung la o altǎ bifurcație de drumuri și de aici pornesc pe cel din stânga.

Dupǎ aproximativ 10 min. ajung la un canton forestier unde din nou drumul se bifurcǎ. În stânga avem Valea (Pârâul) Alb, iar în dreapta valea Godeanului care-și trage izvoarele de sub vârful Godeanu (1656 m).

Aici apar și marcaje care indicǎ Sarmizegetusa – 5 km pe Valea Albǎ.

Drumul intrǎ în pǎdure, ceea ce nu îmi displace deloc,fiind foarte cald.

De acum doi ani de la ultima mea trecere pe aici s-a mai lucrat puțin la acest drum, s-au refǎcut podețe, s-a lǎrgit pe unde a fost posibil. Urcușul devine foarte dur, și fac tot mai des pauze. Deodatǎ, vǎd mișcându-se ceva pe drum în fața mea. Opresc și mǎ duc sa vǎd ce poate fi. Un mic rozǎtor trecea drumul și vreau sa mǎ joc puțin cu el. Tot încercând sǎ-l pozez si nereușind sǎ-l surprind ca lumea, mǎ gandesc sǎ-l prind și sǎ îi fac pozǎ de aproape. Greșealǎ! Imediat ce l-am luat în mânǎ, si-a înfipt dințișorii lui ascuțiți în degetele mele. L-am lǎsat imediat jos, dându-mi seama ca nu trebuia sǎ pun mâna pe el. Sǎrǎcuțul și-a urmat instinctul și a facut ce trebuia ca sǎ scape.

Îmi vǎd apoi de urcuș, care coroborat cu arsița devine insuportabil.

Trec pe lângǎ un stâlp unde a fost odatǎ un marcaj spre cetatea Fețele Albe. Oare când o sǎ se civilizeze poporul ǎsta…

                                     Acelasi stalp cu 2 ani inainte...

Parcurg distanțe mari coborât din șa, drumul fiind destul de rǎu. Dupǎ aproape o orǎ ajung la podețul unde drumul pǎrǎsește valea Albǎ și încep urcușul spre cetate.

                                    In fata apare Sarmizegetusa Regia

Aici, dupǎ lucrǎrile la drum peisajul pare selenar, în comparație cu ce era înainte. Mai am de urcat 1 km și gasesc din nou resurse pentru a ajunge cât mai repede sus.

Parcǎ un magnet invizibil îmi trǎgea bicicleta, ajungând în câteva minute în fața monumentalei Porți de Vest a cetǎții.

Intru în cetate și mǎ pun serios pe treabǎ cu aparatul foto. Mai întâi traversez pǎdurea cu arbori seculari ce se întinde pânǎ la poarta de est. Între aceste douǎ porți se aflǎ cetatea propriu-zisǎ care se prezintǎ ca o incintǎ de apǎrare, construitǎ din piatrǎ de calcar cioplitǎ, având forma unui patrulater neregulat. Așezatǎ la 1200 m altitudine, ea ocupǎ punctul cel mai înalt de pe dealul Grǎdiște. Incinta de aici nu are turnuri, cum au cele de la Blidaru și Piatra Roșie, ceea ce pare sǎ indice o vechime mai mare. Zidul, acest “murus dacicus”cum este denumit de istorici, este o construcție ingenioasǎ. Structura lui este întâlnitǎ la toate cetǎțile dacice: douǎ rânduri paralele de blocuri fasonate din calcar, unele dintre ele având tǎiate jgheaburi (“babe”), destinate grinzilor de lemn care fǎceau legǎtura între cele ele. Aceste grinzi aveau rolul de a stabiliza construcția. Interiorul dintre cele douǎ ziduri de piatrǎ este umplut cu bucǎți de piatrǎ de stâncǎ, piatrǎ de calcar sau pǎmânt. Rezulta o construcție foarte solidǎ de 3 m lǎțime și 4 – 5 m înǎlțime. Incinta închide un teritoriu de aproximativ 3 ha, etajat pe cinci terase. În interiorul cetǎții s-au descoperit urme de locuințe, ateliere, depozite de grâne, lupe de fier și unelte.

                                                        Zidul cetatii

De la poarta de est, în stânga cǎrǎrii admir drumul pavat cu lespezi de piatrǎ. Se pare cǎ a fost identificat pe Columna lui Traian, fiind pe vremea aceea un drum acoperit. Este lat de 5 m și are pe margini borduri de calcar. Aceastǎ porțiune dezgropatǎ de drum antic arata muuult mai bine decât unele drumuri moderne de la noi…

De aici privirea îți este atrasǎ de sanctuarele aflate pe mai multe terase în afara cetǎții. Se presupune cǎ aveau un caracter religios – astronomic.

Cobor repede spre terasa de jos unde se aflǎ un izvor cu apǎ rece și bunǎ.

Este deja ora 15,15 și îmi scot pachețelul cu mâncare la locul amenajat cu masǎ și bǎnci.

Apoi încep cercetarea acestor vechi monumente. Pe terasa din fața mea se afla sanctuarul mare rotund – cel mai important monument din Dacia anticǎ.

Are forma unui cerc cu diametrul de 30 m. Acest cerc, care împrejmuiește la exterior sanctuarul este format dintr-un rând de blocuri de piatrǎ surǎ de andezit, dublat în interior de o serie de stâlpi din același material, formând prin alternarea a șase stâlpi mai subțiri și mai lungi și unul mai scurt și mai lat grupuri de 6+1, ce se repetǎ în total de 30 de ori. În interiorul acestui cerc de piatrǎ, a fost constatatǎ existența unui al doilea cerc, cu diametrul de 20 m format se pare din 60(unii arheologi afirmǎ cǎ erau 84!) de stâlpi de lemn îmbrǎcați în plǎci de lut ars, urmând apoi mai spre centrul construcției o altǎ serie de stâlpi de lemn, 34 la numǎr, dispuși în semicerc în formǎ de potcoavǎ.

 

Astǎzi, doar o parte din stâlpii de piatrǎ mai sunt piese originale. Piesele de lemn pe care le vedem in zilele noastre au fost așezate la indicațiile regizorului Gh. Vitanidis când a turnat filmul “Burebista”. Reconstrucția nu are nici un suport științific. Locul stâlpilor este respectat, dar forma și înalțimea lor sunt pure speculații. Structura și dimensiunile acestui sanctuar demonstreazǎ cunoașterea si folosirea de cǎtre constructori a secțiunii de aur (21: 13) si a numǎrului de aur (1,61).

În partea de NE a marelui sanctuar rotund se aflǎ “Soarele de andezit” , dezgropat de arheologi în 1959. El este situat în prelungirea absidei sanctuarului mare rotund. Diametrul discului este de 7 metri și este alcǎtuit din 11 blocuri de piatrǎ îmbinate foarte bine.

. ăi aici a fost folosit numǎrul de aur. Probabil cǎ avea o dublǎ funcțiune: altar de jertfe și “aparat de mǎsurare a timpului”. Aceasta a doua funcție este datǎ de orientarea spre N a “sǎgeții” formatǎ dintr-un șir de pietre care pornesc din discul solar. Cu ajutorul unui bǎț plasat în centrul discului, umbra lui ar fi cǎzut la amiazǎ exact pe “sǎgeatǎ”. De asemenea, puteau determina foarte exact echinocțiile tot cu aceastǎ metodǎ: umbra cea mai scurtǎ a bǎțului marca echinoxul. Mulți vor spune cǎ aceste detalii tehnice sunt neverosimile. Eu le-am verificat în teren atat cât îmi permit cunoștințele și chiar sunt reale, ceea ce denota o culturǎ avansatǎ a stramoșilor noștri.

Tot pe aceastǎ terasǎ se mai aflǎ trei sanctuare mai mici: douǎ patrulatere și unul rotund. Terasa este strǎbǎtutǎ de un canal de drenaj al apei, construit tot din piatrǎ.

In mijlocul terasei troneazǎ un morman de plinte de beton din perioada comunistǎ.

În anii 80’ se anunța o vizitǎ a “tovarǎșului” aici și “ministra” culturii de atunci , Suzana Gâdea s-a gândit sǎ schimbe piesele antice cu unele fabricate din beton, cǎ doar arǎtau mai bine. Astfel s-a distrus Sanctuarul Mare de calcar din terasa de jos. Abia pe la mijlocul anilor 90’, dupǎ dupǎ multe discuții și scandaluri, plintele originale au fost repuse la locul lor. Dar deja nu mai era ce a fost odatǎ…Cele de beton au rǎmas mǎrturie tristǎ a unor vremuri și oameni care nu aveau idee cǎt rau au fǎcut acestor situri istorice. Oricum, nici în zilele noastre nu stǎm mai bine. Nepǎsarea celor care ar trebui sǎ punǎ ordine odatǎ pentru totdeauna în acest loc istoric a fǎcut posibil ca jafurile arheologice sǎ devinǎ ceva obișnuit aici. N-aș bǎga mâna în foc cǎ nu sunt cu toții implicați în asta!

Dar sǎ revin la Sanctuarul Mare de calcar

  Lângǎ acesta mai exista unul mai mic, și între ele era o scarǎ de legǎturǎ din piatrǎ. De aici, urc spre cea mai înalta terasǎ a sanctuarelor, unde se aflǎ grandiosul sanctuar mare de andezit, cu plinte de dimensiuni uriașe.

. Lungimea lui este de 38 m, iar lǎțimea de 32 m. Construcția  este formatǎ din 60 de coloane, identificate prin aflarea în teren a postamentului coloanelor (plinte) – discuri uriașe din piatrǎ de andezit cu diametrul de 2,25 m, grosimea de 0,40 m și greutatea de 3,5 t, asezate în șase rânduri de câte 10. De altfel, cifra 6 se poate întâlni în toate construcțiile de aici!

Aci am o panoramǎ amplǎ a centrului religios a statului dac.

Toate aceste minunate construcții au fost distruse de romani dupa cucerirea capitalei. Niciunde, în afarǎ de Ierusalim, romanii nu au distrus templele celor pe care i-au cucerit! ăi zidul cetǎții a fost în parte demontat, ca mai târziu sǎ fie refǎcut tot de romani cu resturile din din sanctuarele religioase. Toatǎ populația din Sarmizegetusa a fost strǎmutatǎ, orice urmǎ de locuire dispǎrând definitiv de aici. Cu excepția garnizoanei romane formatǎ din detașamente ale legiunii a IV a Flavia.

                                Codru-i frate cu romanul...

Din partea de N a centrului religios pornește o cǎrǎruie care  scoate la vârful Godeanu – Kogaion, muntele sfânt al dacilor. Cǎrarea trece mai întâi pe vestita culme Cǎprǎreața (unde au fost gǎsite brǎțǎrile de aur de cǎte braconieri) apoi urcǎ în culme de unde spre E se ajunge la Godeanu.

Constat cǎ vremea s-a scurs cu repeziciune, și cu regrete ca nu am apucat sǎ stau mai mult, mǎ pregǎtesc sǎ plec.

Încep coborârea la 16.10 și nu mai fac opriri, nici poze pânǎ la Costești

Apoi încǎ câțiva kilometri pânǎ la Orǎștioara de Sus, unde pǎrǎsesc șoseaua și pornesc spre V pe un drum spre Ocolișul Mic. Am de urcat o culme ca apoi sǎ cobor în Valea Streiului pe la Ocoliș – Cǎlan.

. Drumul acesta nemodernizat mǎ urcǎ din nou la înǎlțime, de unde pot admira din nou culmile golașe ale munților ăureanu. De asemenea, spre N, privirile ajung pânǎ în Valea Mureșului și mai departe la Munții Metaliferi.

Dupǎ jumǎtate de orǎ de urcuș, ajung pe culme. De aici se pot zǎri satele din Valea Streiului și Munții Retezat.

Cobor în grabǎ și trec în goanǎ prin satele Ocolișul Mic, Chitid și Ohaba Streiului

La Sreisângiorgiu, lângǎ Cǎlan mǎ mai opresc sǎ vizitez vechea bisericǎ ortodoxǎ. Este biserica ortodoxǎ cu cea mai veche datare sigurǎ din țara noastrǎ: 1130 – 1140. A fost construitǎ pe locul unei vechi biserici de lemn din sec. VIII. În necropola din jurul bisericii au fost descoperite monede și podoabe care atestǎ aceastǎ vechime.

In alta ordine de idei, in judetul Hunedoara se gasesc cele mai vechi biserici din Romania. Dau doar cateva exemple: Densus, Strei, Lesnic, Almas-Saliste, Colt, Gurasada. Toate sunt ortodoxe si au o vechime de cel putin 600 de ani! Iar in Geoagiu se poate vizita cea mai veche biserica de piatra din Romania (reformata - fost catolica ) care este datata pe la anul 1100!

Nu am reușit sǎ vizitez interiorul, desi pe ușǎ este scris un numǎr de telefon pentru eventualii vizitatori. Asta ar fi însemnat sǎ mai aștept cine știe cât timp, ceea ce nu era posibil ținând cont de orǎ. Dar mǎ delectez cu poveștile unui nene de 80 de ani despre lucrǎrile de restaurare din anii 70’.

Apoi pornesc din nou la drum. Stǎbat Orașul Nou din Cǎlan, apoi traversez Streiul și ajung în Orașul vechi, la șoseaua Petroșani – Simeria Veche.

Din trecere “admir” în ultimele raze de soare ruinele Combinatului Siderurgic “Victoria” din Calan.

Pe șosea urmeazǎ apoi Cǎlan – Bǎi, vechile Aquae romane și satele Batiz si Bacia. Din satul Bǎcia, se desprinde la stânga o scurtǎturǎ care mǎ scoate direct în Simeria prin satul Tâmpa.

                                            In fundal Muntii Metaliferi

. La ora 20,16 sunt la bariera la Simeria Triaj. De aici mai am 12 kilometri pâna acasǎ.

Scurtǎtura mǎ scoate la moara din Simeria, unde cotesc la stânga și intru în DN 7. În umbrele serii, traversez orașul Simeria și sunt pe ultima linie dreaptǎ

. Mai prind o barierǎ la Bǎlata unde îmi mai trag sufletul și apoi parcurg ultimii kilometri pânǎ acasǎ, fericit ca am reușit sǎ ajung exact când s-a lǎsat noaptea.

Concluzii:

Am retrǎit cu mare bucurie revederea Sarmizegetusei dupǎ 2 ani.. Drumul de la Costesti pânǎ la Grǎdiște se poate parcurge liniștit cu bicicleta. Doar ultimii 2 – 3 km pânǎ la cetate sunt destul de greu practicabili. Ar fi fost preferabil sa fi ajuns mai repede în zonǎ pentru a putea vizita și cetatea de la Fețele Albe. Drumul de la Orǎștioara de Sus la Ocolișul Mic, o noutate pentru mine mi-a lasat întipǎrit în minte imagini de neuitat! Sper ca și în anul care a început sǎ pot sa revin mǎcar o datǎ pe aceste meleaguri care deși sunt mǎrturia trecutului istoric al nostru, sunt rar cǎlcate de amatorii de munte!

Vineri, 26 februarie 2010 - 03:23 
Afisari: 7,744 


skantz