Un biciclist...la curtea regelui Decebal... (Muntii Sureanu)

 

 

În fiecare an când vine vara, gândul meu se îndreaptǎ spre minunatele plaiuri ale Munţilor Orǎştiei. Acum câţiva ani mi-am propus ca mǎcar o datǎ pe an sǎ fac o vizitǎ la Sacrele Sanctuare din Sarmizegetusa. Din pǎcate, au fost ani când nu mi-am putut realiza acest plan… dar iatǎ ultima cǎlǎtorie în fascinantul şi enigmaticul ţinut al dacilor.

 

02.09.2009

Deva – Orǎştie – Sarmizegetusa – Ocolişul Mic – Cǎlan – Simeria – Deva

O varǎ prelungitǎ cu temperaturi ridicate. Ultimele douǎ zile libere. O ultimǎ şansa de a vedea anul acesta Sarmizegetusa Regia. Deci…am încǎlecat pe sa şi am pornit la drum.

Prima parte a traseului deşi interesantǎ, am strǎbǎtut-o cu greu din cauza marii aglomeraţii de pe D.N. 7, un drum stressant pentru amatorii de ciclism. Am plecat de acasǎ în jur de ora 9 (destul de târziu pentru un plan aşa mǎreţ!) şi am trecut pe rând de localitǎţile Sântuhalm şi Simeria. Apoi umeazǎ satul Simeria Veche. Aici, la podul vechi de lemn care traversa pe vremuri râul Strei s-au dat lupte grele în 1849 între trupele generalilor Bem şi von Puchner. Podul de lemn nu mai existǎ din timpul Marelui Rǎzboi, dar se mai pot vedea câţiva piloni în albia râului. Aici, puţin mai la vale, a fost gǎsit în 1542 un fabulos tezaur de aur (kosoni şi bulgǎri de aur nativ). Peste 40.000 de monede koson au fost gǎsite aici de doi pescari, fiind apoi confiscate de cardinalul Martinuzzi, principele Ardealului. Multa vreme s-a spus cǎ aceasta este comoara lui Decebal ascunsǎ sub albia Sargeţiei.

De aici, valea Mureşului se lǎrgeşte tot mai tare, şi ramificaţiile Apusenilor din sânga Mureşului se distanţeazǎ de valea Mureşului. Trec apoi prin Turdaş şi Spini, localitǎţi cu un vechi trecut neolitic. La ora 10,15 ajung la urcuşul ce prefigureazǎ intrarea în oraşul Oraştie.

Pe dreapta drumului se aflǎ un monument reprezentând o “sica “ – celebra sabie curbatǎ a dacilor. 

    Apoi intrând în oraş, mǎ abat puţin de la traseu pentru a admira vechea cetate a Oraştiei (Broos – germ.) unul din cele 7 oraşe sǎseşti din Ardeal.

În curte se aflǎ douǎ biserici, una dintre ele construitǎ în stil gotic în sec XIII. Ca de obicei, totul e închis aici, şi trebuie sǎ mǎ mulţumesc pentru a nu ştiu câta oarǎ doar cu privitul de afarǎ.

Apoi, trecând pe lângǎ celebra fabricǎ de blǎnuri şi pe la autogara, ies din oraş. De aici parcursul va fi mai liniştit, dispǎrând circulaţia infernalǎ a maşinilor. 

Urmând în continuare şoseaua care urcǎ pe Valea Oraşului (Grǎdiştii)trec prin satele Cǎstǎu, Beriu, Orǎştioara de Jos, Bucium, Orǎştioara de Sus şi Ludeşti, sate frumoase, cu vechi atestǎri documentare.

                                       La orizont - Muntii Sureanu

                                      Muntii - din ce in ce mai aproape

Şi în sfârşit, aproape de ora 12 ajung în satul Costeşti.

                                              Un loc bun de popas

De aici intru în fascinantul tǎrâm al strǎmoşilor nostrii: dacii.

Toate înǎlţimile care apar în faţǎ au fost cunoscute şi întǎrite cu cetǎţi, ziduri, turnuri de veghe, valuri şi alte fortificaţii.

Aici în dreapta drumului, pe Dealul Cetǎţii se aflǎ Cetatea Costeşti, la o înǎlţime de 561 m.

                               Turnul  - locuinta de la cetatea Costesti

                            Cetatea Costesti - septembrie 1999

Tot de aici, pornind pe un drum greu, se ajunge la Cetatea Blidaru, cocoţatǎ la 705 m, având o poziţie dominantǎ asupra împrejurimilor.

                                            Zidul Cetatii Blidaru

                          Poarta de intare in Cetatea Blidaru

                                       Marturii antice la Blidaru

Nu am timp suficient pentru vizitarea acestor douǎ cetǎţi, şi îmi vǎd de drumul meu spre Grǎdişte.

La Costeşti se terminǎ şi asfaltul, dar drumul, deşi urcǎ continuu, pote fi parcurs destul de uşor cu bicicleta.

 Acest drum şerpuieşte pe malul stâng al apei şi oferǎ multǎ încântare ochiului.

Pe malul drept al apei apare o “fortǎreaţǎ” cu turnuri. Nu este o cetate, ci doar o vilǎ…La poartǎ se gǎseşte de vânzare revista “Dacia Magazin”

Drumul continuǎ sǎ urce pe firul vǎii, şi la 12,45 ajung la intersecţia cu drumul forestier ce urca pe Valea Rea.

Un toponim pe care l-am mai întâlnit în Retezat sau în Fǎgǎraş.

Apoi mǎ apropii tot mai mult de Grǎdiştea de Munte, ultima localitate interpusǎ pe traseul spre Sarmizegetusa.

Tot pe aici întâlnesc şi un prim marcaj al traseului turistic.

În stânga se deschide un drum forestier la intrarea în Grǎdişte. Este drumul forestier de pe Valea Anineşului care urca pânǎ sus pe culmea muntelui Ceata. Cu acest drum am amintiri nu prea plǎcute de la o turǎ de acum 10 ani prin zonǎ. Atunci, am urcat cu un prieten la Sarmizegetusa şi de acolo ne gândeam cǎ atingem şi vf. Godeanu care se aflǎ relativ aproape. Bineînţeles ca ne-am ratǎcit, neexistând nici urmǎ de marcaj, dar nici nu am vrut sǎ ne întoarcem la Sarmizegetusa. Am continuat în direcţia în care ştiam ca se aflǎ acest drum şi dupa câteva ore de mers am dat de el. Apoi am mai coborât vreo douǎ ore pe valea Anineşului, care pǎrea cǎ nu se mai terminǎ. Am ajuns seara la Grǎdişte, şi am pornit mai departe spre Costeşti…

Dar sǎ revin la traseul de azi. Grǎdiştea este un sat de munte risipit pe o mare suprafaţǎ de teren. În stânga vǎii, pe dealul Vârtoapelor (900m) se zǎresc câteva case izolate.

Pentru cei care vor sa înnopteze aici, existǎ o pensiune care nu aratǎ rǎu deloc.

Aici valea se lǎrgeşte, ca dupa câteva sute de metri munţii sǎ se apropie din nou.

Urcuşul continuǎ încǎ 6 – 7 km în acest cadru feeric, strǎjuit de Culmea Muncelului pe stânga. În dreapta vin pe rând vârfurile: Dâlma, Frasinului, Dâlma Mare, Pustiosu (1057m) şi Jǎrosul (1004 m).

Ajung la o altǎ bifurcaţie de drumuri şi de aici pornesc pe cel din stânga.

Dupǎ aproximativ 10 min. ajung la un canton forestier unde din nou drumul se bifurcǎ. În stânga avem Valea (Pârâul) Alb, iar în dreapta valea Godeanului care-şi trage izvoarele de sub vârful Godeanu (1656 m).

Aici apar şi marcaje care indicǎ Sarmizegetusa – 5 km pe Valea Albǎ.

Drumul intrǎ în pǎdure, ceea ce nu îmi displace deloc,fiind foarte cald.

De acum doi ani de la ultima mea trecere pe aici s-a mai lucrat puţin la acest drum, s-au refǎcut podeţe, s-a lǎrgit pe unde a fost posibil. Urcuşul devine foarte dur, şi fac tot mai des pauze. Deodatǎ, vǎd mişcându-se ceva pe drum în faţa mea. Opresc şi mǎ duc sa vǎd ce poate fi. Un mic rozǎtor trecea drumul şi vreau sa mǎ joc puţin cu el. Tot încercând sǎ-l pozez si nereuşind sǎ-l surprind ca lumea, mǎ gandesc sǎ-l prind şi sǎ îi fac pozǎ de aproape. Greşealǎ! Imediat ce l-am luat în mânǎ, si-a înfipt dinţişorii lui ascuţiţi în degetele mele. L-am lǎsat imediat jos, dându-mi seama ca nu trebuia sǎ pun mâna pe el. Sǎrǎcuţul şi-a urmat instinctul şi a facut ce trebuia ca sǎ scape.

Îmi vǎd apoi de urcuş, care coroborat cu arsiţa devine insuportabil.

Trec pe lângǎ un stâlp unde a fost odatǎ un marcaj spre cetatea Feţele Albe. Oare când o sǎ se civilizeze poporul ǎsta…

                                     Acelasi stalp cu 2 ani inainte...

Parcurg distanţe mari coborât din şa, drumul fiind destul de rǎu. Dupǎ aproape o orǎ ajung la podeţul unde drumul pǎrǎseşte valea Albǎ şi încep urcuşul spre cetate.

                                    In fata apare Sarmizegetusa Regia

Aici, dupǎ lucrǎrile la drum peisajul pare selenar, în comparaţie cu ce era înainte. Mai am de urcat 1 km şi gasesc din nou resurse pentru a ajunge cât mai repede sus.

Parcǎ un magnet invizibil îmi trǎgea bicicleta, ajungând în câteva minute în faţa monumentalei Porţi de Vest a cetǎţii.

Intru în cetate şi mǎ pun serios pe treabǎ cu aparatul foto. Mai întâi traversez pǎdurea cu arbori seculari ce se întinde pânǎ la poarta de est. Între aceste douǎ porţi se aflǎ cetatea propriu-zisǎ care se prezintǎ ca o incintǎ de apǎrare, construitǎ din piatrǎ de calcar cioplitǎ, având forma unui patrulater neregulat. Aşezatǎ la 1200 m altitudine, ea ocupǎ punctul cel mai înalt de pe dealul Grǎdişte. Incinta de aici nu are turnuri, cum au cele de la Blidaru şi Piatra Roşie, ceea ce pare sǎ indice o vechime mai mare. Zidul, acest “murus dacicus”cum este denumit de istorici, este o construcţie ingenioasǎ. Structura lui este întâlnitǎ la toate cetǎţile dacice: douǎ rânduri paralele de blocuri fasonate din calcar, unele dintre ele având tǎiate jgheaburi (“babe”), destinate grinzilor de lemn care fǎceau legǎtura între cele ele. Aceste grinzi aveau rolul de a stabiliza construcţia. Interiorul dintre cele douǎ ziduri de piatrǎ este umplut cu bucǎţi de piatrǎ de stâncǎ, piatrǎ de calcar sau pǎmânt. Rezulta o construcţie foarte solidǎ de 3 m lǎţime şi 4 – 5 m înǎlţime. Incinta închide un teritoriu de aproximativ 3 ha, etajat pe cinci terase. În interiorul cetǎţii s-au descoperit urme de locuinţe, ateliere, depozite de grâne, lupe de fier şi unelte.

                                                        Zidul cetatii

De la poarta de est, în stânga cǎrǎrii admir drumul pavat cu lespezi de piatrǎ. Se pare cǎ a fost identificat pe Columna lui Traian, fiind pe vremea aceea un drum acoperit. Este lat de 5 m şi are pe margini borduri de calcar. Aceastǎ porţiune dezgropatǎ de drum antic arata muuult mai bine decât unele drumuri moderne de la noi…

De aici privirea îţi este atrasǎ de sanctuarele aflate pe mai multe terase în afara cetǎţii. Se presupune cǎ aveau un caracter religios – astronomic.

Cobor repede spre terasa de jos unde se aflǎ un izvor cu apǎ rece şi bunǎ.

Este deja ora 15,15 şi îmi scot pacheţelul cu mâncare la locul amenajat cu masǎ şi bǎnci.

Apoi încep cercetarea acestor vechi monumente. Pe terasa din faţa mea se afla sanctuarul mare rotund – cel mai important monument din Dacia anticǎ.

Are forma unui cerc cu diametrul de 30 m. Acest cerc, care împrejmuieşte la exterior sanctuarul este format dintr-un rând de blocuri de piatrǎ surǎ de andezit, dublat în interior de o serie de stâlpi din acelaşi material, formând prin alternarea a şase stâlpi mai subţiri şi mai lungi şi unul mai scurt şi mai lat grupuri de 6+1, ce se repetǎ în total de 30 de ori. În interiorul acestui cerc de piatrǎ, a fost constatatǎ existenţa unui al doilea cerc, cu diametrul de 20 m format se pare din 60(unii arheologi afirmǎ cǎ erau 84!) de stâlpi de lemn îmbrǎcaţi în plǎci de lut ars, urmând apoi mai spre centrul construcţiei o altǎ serie de stâlpi de lemn, 34 la numǎr, dispuşi în semicerc în formǎ de potcoavǎ.

 

Astǎzi, doar o parte din stâlpii de piatrǎ mai sunt piese originale. Piesele de lemn pe care le vedem in zilele noastre au fost aşezate la indicaţiile regizorului Gh. Vitanidis când a turnat filmul “Burebista”. Reconstrucţia nu are nici un suport ştiinţific. Locul stâlpilor este respectat, dar forma şi înalţimea lor sunt pure speculaţii. Structura şi dimensiunile acestui sanctuar demonstreazǎ cunoaşterea si folosirea de cǎtre constructori a secţiunii de aur (21: 13) si a numǎrului de aur (1,61).

În partea de NE a marelui sanctuar rotund se aflǎ “Soarele de andezit” , dezgropat de arheologi în 1959. El este situat în prelungirea absidei sanctuarului mare rotund. Diametrul discului este de 7 metri şi este alcǎtuit din 11 blocuri de piatrǎ îmbinate foarte bine.

. Şi aici a fost folosit numǎrul de aur. Probabil cǎ avea o dublǎ funcţiune: altar de jertfe şi “aparat de mǎsurare a timpului”. Aceasta a doua funcţie este datǎ de orientarea spre N a “sǎgeţii” formatǎ dintr-un şir de pietre care pornesc din discul solar. Cu ajutorul unui bǎţ plasat în centrul discului, umbra lui ar fi cǎzut la amiazǎ exact pe “sǎgeatǎ”. De asemenea, puteau determina foarte exact echinocţiile tot cu aceastǎ metodǎ: umbra cea mai scurtǎ a bǎţului marca echinoxul. Mulţi vor spune cǎ aceste detalii tehnice sunt neverosimile. Eu le-am verificat în teren atat cât îmi permit cunoştinţele şi chiar sunt reale, ceea ce denota o culturǎ avansatǎ a stramoşilor noştri.

Tot pe aceastǎ terasǎ se mai aflǎ trei sanctuare mai mici: douǎ patrulatere şi unul rotund. Terasa este strǎbǎtutǎ de un canal de drenaj al apei, construit tot din piatrǎ.

In mijlocul terasei troneazǎ un morman de plinte de beton din perioada comunistǎ.

În anii 80’ se anunţa o vizitǎ a “tovarǎşului” aici şi “ministra” culturii de atunci , Suzana Gâdea s-a gândit sǎ schimbe piesele antice cu unele fabricate din beton, cǎ doar arǎtau mai bine. Astfel s-a distrus Sanctuarul Mare de calcar din terasa de jos. Abia pe la mijlocul anilor 90’, dupǎ dupǎ multe discuţii şi scandaluri, plintele originale au fost repuse la locul lor. Dar deja nu mai era ce a fost odatǎ…Cele de beton au rǎmas mǎrturie tristǎ a unor vremuri şi oameni care nu aveau idee cǎt rau au fǎcut acestor situri istorice. Oricum, nici în zilele noastre nu stǎm mai bine. Nepǎsarea celor care ar trebui sǎ punǎ ordine odatǎ pentru totdeauna în acest loc istoric a fǎcut posibil ca jafurile arheologice sǎ devinǎ ceva obişnuit aici. N-aş bǎga mâna în foc cǎ nu sunt cu toţii implicaţi în asta!

Dar sǎ revin la Sanctuarul Mare de calcar

  Lângǎ acesta mai exista unul mai mic, şi între ele era o scarǎ de legǎturǎ din piatrǎ. De aici, urc spre cea mai înalta terasǎ a sanctuarelor, unde se aflǎ grandiosul sanctuar mare de andezit, cu plinte de dimensiuni uriaşe.

. Lungimea lui este de 38 m, iar lǎţimea de 32 m. Construcţia  este formatǎ din 60 de coloane, identificate prin aflarea în teren a postamentului coloanelor (plinte) – discuri uriaşe din piatrǎ de andezit cu diametrul de 2,25 m, grosimea de 0,40 m şi greutatea de 3,5 t, asezate în şase rânduri de câte 10. De altfel, cifra 6 se poate întâlni în toate construcţiile de aici!

Aci am o panoramǎ amplǎ a centrului religios a statului dac.

Toate aceste minunate construcţii au fost distruse de romani dupa cucerirea capitalei. Niciunde, în afarǎ de Ierusalim, romanii nu au distrus templele celor pe care i-au cucerit! Şi zidul cetǎţii a fost în parte demontat, ca mai târziu sǎ fie refǎcut tot de romani cu resturile din din sanctuarele religioase. Toatǎ populaţia din Sarmizegetusa a fost strǎmutatǎ, orice urmǎ de locuire dispǎrând definitiv de aici. Cu excepţia garnizoanei romane formatǎ din detaşamente ale legiunii a IV a Flavia.

                                Codru-i frate cu romanul...

Din partea de N a centrului religios porneşte o cǎrǎruie care  scoate la vârful Godeanu – Kogaion, muntele sfânt al dacilor. Cǎrarea trece mai întâi pe vestita culme Cǎprǎreaţa (unde au fost gǎsite brǎţǎrile de aur de cǎte braconieri) apoi urcǎ în culme de unde spre E se ajunge la Godeanu.

Constat cǎ vremea s-a scurs cu repeziciune, şi cu regrete ca nu am apucat sǎ stau mai mult, mǎ pregǎtesc sǎ plec.

Încep coborârea la 16.10 şi nu mai fac opriri, nici poze pânǎ la Costeşti

Apoi încǎ câţiva kilometri pânǎ la Orǎştioara de Sus, unde pǎrǎsesc şoseaua şi pornesc spre V pe un drum spre Ocolişul Mic. Am de urcat o culme ca apoi sǎ cobor în Valea Streiului pe la Ocoliş – Cǎlan.

. Drumul acesta nemodernizat mǎ urcǎ din nou la înǎlţime, de unde pot admira din nou culmile golaşe ale munţilor Şureanu. De asemenea, spre N, privirile ajung pânǎ în Valea Mureşului şi mai departe la Munţii Metaliferi.

Dupǎ jumǎtate de orǎ de urcuş, ajung pe culme. De aici se pot zǎri satele din Valea Streiului şi Munţii Retezat.

Cobor în grabǎ şi trec în goanǎ prin satele Ocolişul Mic, Chitid şi Ohaba Streiului

La Sreisângiorgiu, lângǎ Cǎlan mǎ mai opresc sǎ vizitez vechea bisericǎ ortodoxǎ. Este biserica ortodoxǎ cu cea mai veche datare sigurǎ din ţara noastrǎ: 1130 – 1140. A fost construitǎ pe locul unei vechi biserici de lemn din sec. VIII. În necropola din jurul bisericii au fost descoperite monede şi podoabe care atestǎ aceastǎ vechime.

In alta ordine de idei, in judetul Hunedoara se gasesc cele mai vechi biserici din Romania. Dau doar cateva exemple: Densus, Strei, Lesnic, Almas-Saliste, Colt, Gurasada. Toate sunt ortodoxe si au o vechime de cel putin 600 de ani! Iar in Geoagiu se poate vizita cea mai veche biserica de piatra din Romania (reformata - fost catolica ) care este datata pe la anul 1100!

Nu am reuşit sǎ vizitez interiorul, desi pe uşǎ este scris un numǎr de telefon pentru eventualii vizitatori. Asta ar fi însemnat sǎ mai aştept cine ştie cât timp, ceea ce nu era posibil ţinând cont de orǎ. Dar mǎ delectez cu poveştile unui nene de 80 de ani despre lucrǎrile de restaurare din anii 70’.

Apoi pornesc din nou la drum. Stǎbat Oraşul Nou din Cǎlan, apoi traversez Streiul şi ajung în Oraşul vechi, la şoseaua Petroşani – Simeria Veche.

Din trecere “admir” în ultimele raze de soare ruinele Combinatului Siderurgic “Victoria” din Calan.

Pe şosea urmeazǎ apoi Cǎlan – Bǎi, vechile Aquae romane şi satele Batiz si Bacia. Din satul Bǎcia, se desprinde la stânga o scurtǎturǎ care mǎ scoate direct în Simeria prin satul Tâmpa.

                                            In fundal Muntii Metaliferi

. La ora 20,16 sunt la bariera la Simeria Triaj. De aici mai am 12 kilometri pâna acasǎ.

Scurtǎtura mǎ scoate la moara din Simeria, unde cotesc la stânga şi intru în DN 7. În umbrele serii, traversez oraşul Simeria şi sunt pe ultima linie dreaptǎ

. Mai prind o barierǎ la Bǎlata unde îmi mai trag sufletul şi apoi parcurg ultimii kilometri pânǎ acasǎ, fericit ca am reuşit sǎ ajung exact când s-a lǎsat noaptea.

Concluzii:

Am retrǎit cu mare bucurie revederea Sarmizegetusei dupǎ 2 ani.. Drumul de la Costesti pânǎ la Grǎdişte se poate parcurge liniştit cu bicicleta. Doar ultimii 2 – 3 km pânǎ la cetate sunt destul de greu practicabili. Ar fi fost preferabil sa fi ajuns mai repede în zonǎ pentru a putea vizita şi cetatea de la Feţele Albe. Drumul de la Orǎştioara de Sus la Ocolişul Mic, o noutate pentru mine mi-a lasat întipǎrit în minte imagini de neuitat! Sper ca şi în anul care a început sǎ pot sa revin mǎcar o datǎ pe aceste meleaguri care deşi sunt mǎrturia trecutului istoric al nostru, sunt rar cǎlcate de amatorii de munte!

Vineri, 26 februarie 2010 - 01:23 
Afisari: 7,608 


skantz