Un Ac si o Rapa (Muntii Bucegi)

Ma trezesc duminica, dupa un Crai care pt mine n-a fost sa fie, cu baumwolle in mesagerie intrebandu-ma de sanatate. Pozitiva SARS COV-2 in continuare, sa traitzi. Planuri? Acele joi. Daca se negativeaza rapidele alea, sa fie :D

Marti la 6 dimineata vad prima dunga unica pe un test si o zbughesc pe dealurile din zona, sa vad cat de mult am pierdut cu boala. O gramada de accese de vertij, dar viteza merge. Miercuri la sala de abia daca pot pune dreptul pe prize, ma dor oasele degetelor cumva, dar iarna nu-i ca vara si nici bocancul ca espadrila deci sar in tren, de abia dorm de emotie, si ma intersectez cu Andrei si Dorin in Ploiesti. Vamonos. 

Pe drum imi repet socotelile: am un pic de poteca de autoevaluare pana la intrarea pe teren tehnic, daca merg prea incet pe ea ma retrag si nu le stric oamenilor tura. Valea Bujorilor e un 1A deci fara dificultati tehnice, nu-mi suna bine palnia de origine + orientarea estica + prognoza calda si insorita dar a fost Edy saptamana trecuta si zicea ca a curs avalansa deja. Acele ar fi primul 2A dar m-am tot uitat la ele pe youtube si n-arata asa de rau, nu mi-e frica nici de inaltime nici de rapeluri, si daca ne miscam prea lent exista mereu Rapa Zapezii ca retragere, si aia-i pe fata nordica deci cat o fi de soare n-ar trebui sa fie problema. 

Pornim de la Gura Diham odata cu alpenglow-ul. Zapada proaspata, strapunsa de un singur ghiocel, o ora si ceva pana la canton deci nu-i nevoie sa ma retrag. In sus pe bolovanii de avalansa de la baza Bujorului, realizez ca o fi cardio-ul la locul lui dar powerul nu mai e ce ar trebui sa fie, deci repede nu ma misc. Si, cand depasim bolovanii si intram pe zapada dura de pe fetele laterale ale firului, descopar ca bocancul e, dintr-unele criterii, ca espadrila. Nu prea pot calca pe frontali pe piciorul respectiv deci urc doar pe stangul, cu dreptul pe curba de nivel, pompandu-ma in ultimul hal. Palnia superioara e inca plina, bate soarele in ea ca in luna lui Cuptor, Andrei croseteaza o ruta printre jnepeni minimizand riscul dar nu si distractzia, si eu ma bucur de orice pas suficient de orizontal ca sa pun cate un picior pe plat, sau sa ma opresc un pic sa reoxigenez musculatura. Vizavi de noi, pe pantele cu expunere sudica, pleaca cate un dus de bulgari, dar noi suntem pe beton. 

La 10.45 iesim la baza Ascutitei. Frumusetea nu iti taie respiratia ci ti se graveaza pe scoarta creierului. Unul dintre cele mai faine locuri de bivuac din Bucegi, zice Andrei, iar eu deja imi fac planuri de cum s-o fac si pe asta. Vara ca vara, dar as vrea sa vad alpenglow-ul pe fata nordica a Costilei cu ea acoperita de zapada, asa cum o vad acum, iernatica deasupra peticului nostru inierbat de vara. De pe Ascutita, niste capre negre ne ignora cu gratie. Doi corbi se joaca deasupra noastra, pe unul il vom vedea mai tarziu pe creasta Acului Mare, la fel de lung cat e ea lata si cu chef de sporovaiala.

Cand Ascutita se ascute, ma cer in coarda - cumva, n-am incredere in jumatatea inzapezita a ei, desi odata ce calc pe ea se dovedeste ca mi-am facut griji degeaba. La intrarea in Acul Mare in schimb, chiar e nevoie de corzi - o cornisa scurta dar interesanta ne taie calea. O depasim si incepem urcarea spre inceputul traseului propriu-zis. Ne cicalesc o gramada de pasarele - fluturas de stanca, poate, dar brumarite am vazut sigur. Cumva peisajul e un pic orb aici - Costila continua sa ne insoteasca, si in spatele nostru Ascutita e yellow-brick-road cu dantela alba, dar e trecuta, si viitorul ne e ascuns de povarnisul Acului Mare. In stanga, sub noi, se vede Turnul de Arama. Se poate catara? Sunt niste trasee, dar nu stiu sa fi avut repetari, zice Andrei. Clasice de Bucegi...

Intrarea in traseul propriu-zis e de o frumusete rapitoare. Ma fofilez cu gratzie de la datoria de filat si cat timp se ocupa Dorin de asta fotografiez in rafala. Corzile serpuiesc pe linia crestei, in dreapta noastra Balaurul imi aminteste de o vara trecuta cand, scapata o secunda de sub ochii colegelor de drum, am luat-o pe stanca matematica si nu pe poteca ocolitoare, cu un ochi in Morar si celalalt in Bucsoi, mai vie pe acei doi metri decat tot restul anului. Cumva, nu e aceeasi senzatie pe Acul Mare, chit ca-i obiectiv mai dificil decat ce am facut atunci. Am imbatranit un pic. Am parte totusi de un moment interesant cand da peste mine un acces de vertij marca COVID - nu ametesti, doar pierzi directia gravitatiei, si trebuie sa-ti pilotezi corpul ca pe un robot ghidat prin telecomanda, pur vizual, pana la primul punct suficient de larg ca sa treci in mod patru labe :)) 

Din varful Acului Mare se deschide privelistea spre celelalte Ace - din pacate, zapada dintre ele nu arata bine deloc, si nici devreme nu-i. Aproape 2. Andrei spune ca daca zapada e buna pe Rapa Mare, ne retragem pe acolo. Un rapel mai tarziu, descoperim ca asa este, deci primul meu 2A n-o sa fie Acele dar o sa fie totusi azi :D. Din pacate, fix pe coborare am cea mai putina experienta, mai toate traseele pe care le-am facut pana acum iarna au avut coborari banale, adesea aproape integral pe marcat si pe 1A, deci se anunta o dupaamiaza interesanta pentru mine si extrem de lenta pentru coechipieri, mai ales ca pe retragere imi piere de obicei orice chef de a-mi asuma chestii. Rapelam un pic in firul vaii si pe urma descataram in coarda scurta. Zapada e excelenta, spre norocul meu. Prima problema apare la prima saritoare descoperita, un horn ingust dar destul de inalt si cu buza usor surplombata. Teoretic cica se poate descatara, dar practic nu mai am nicio incredere in mine sau in prizele de picior pe care le gasesc in orb sub surplomba, deci ma catar la loc si cer un filaj sau un rapel. Pitonul oficial de rapel e pe stanga cum cobori dar ingropat undeva la mama naibii, asa ca Andrei se apuca de batut altul pe dreapta. Cred ca arat mai rau decat ma simt, pentru ca dupa ce nu intra pitonul ala cum trebuie din prima primesc niste asigurari pe un ton foarte linistitor ca si daca nu intra mai avem solutii, zapada tine de o ciuperca, oricum avem ce ingropa, deci nu suntem intr-o situatie nasoala. De acord, mai ales ca pitonul ala chiar intra pana la urma, deci nu e nevoie sa apelam la planurile C D sau E. Andrei ne face instructajul de nu datzi soc pe piton si pleaca, dupa el urmez eu, ma mosmondesc o gramada cu Machardul facut cu manusile groase, in partea inferioara a hornului incerc un spraitz neconform instructajului de securitate (scuze!), urmatorul piton e dezgropat deci facem rapel si in ala, de data asta fara autoasigurare ca ar cam fi cazul sa ma obisnuiesc si cu asta, mai ales cand nu-s prima pe coarda si e teren megasimplu oricum. 

In continuare, coboram pe calcaie, eu in shortrope ca deh, timida, Dorin fara. Chiar excelenta zapada. Nu stiu daca or mai fi saritori sub noi ca-i ingropat tot pana la cea de la iesirea in Morar. Spre deosebire de precedenta, asta imi arata descatarabila si mie, e un perete de zapada verticala si buna. Andrei cauta loc unui piton, pitonul nu consimte, asa ca ne fileaza pana la urma la 2 nuci in spatele unei lespezi. Cumva la punctul asta imi revenise tupeul, si al doilea piolet era deja pe rucsac, asa ca nu-l mai scot si incerc sa descatar la unul singur, ca doar si Dorin tot asa o sa vina. Toate bune si frumoase pana mi se surpa zapada de sub piciorul din partea opusa pioletului, si vorba prietenilor cataratori, se deschide usa si zbor. Cumva, a fost caderea in care m-am simtit cel mai in zona de comfort din viata mea, si le includ aici pe alea din escalada cu 6 spituri sub mine. Dracu' sa le mai inteleaga pe femei. In orice caz, nucile si lespedea tin, pioletul mi-e inca in mana, deci descatzar restul, ma dezleg, si continui in jos conform instructiunilor de economisit timp primite sus. Impulsul initial e sa descatar, ca singura si pe inserate, dar dupa cativa pasi ma scarbesc de propriile actiuni si o iau pe calcaie. E a doua oara in viata cand cobor fara coarda, si prima oara fusese ziua cu lume multa in jur pe Seaca dintre Clai. Ne regrupam un pic mai jos de poiana, dezechipam la canton si o pornim spre masina. E intuneric deja, si mi-e clar ca am pierdut trenul spre Iasi, dar ce mai conteaza. Vorba altui jurnal mai epic decat al nostru, muntele le rezolva pe toate. 

Si, ca un ultim cadou, ghiocelul unic vazut la urcare e acum inconjurat de sute de fratiori, rasariti imposibil in cateva ore, pierzandu-se in intunericul care ne margineste frontalele.

Luni, 18 aprilie 2022 - 17:35 
Afisari: 1,054 


ruxandrav