Ultimii clopotei de Bucegi (Muntii Bucegi)

Pe ultima suta de metri se intrevede plecarea. Un munte trist. Cunostinte noi. Adoptia. Doua constatari. Pierdem trenul.

Cam acestea au fost coordonatele unei ture de 1 zi. Dar sa incep cu inceputul...

Ocupat cu problemele personale din ultima vreme, nu am mai avut timp de munte si cand am avut timp, lipseau finantarile. Numai ca, vineri dupa amiaza se intrevede plecarea, prevazuta oarecum cu cateva zile inainte dar in lipsa sigurantei "dedesubturilor" care sa faca posibila iesirea la munte, nu am avut cum sa anunt pe nimeni. Asa ca...singur, tura de 1 zi. Imi tot faceam socoteli cum ca nu merita nicicum tura de 1 zi din absolut toate punctele de vedere, lucru care s-a dovedit in mare parte adevarat la sosirea acasa.

Dar dorul de munte a fost mai tare ca orice.

Fac repede echipamentul. Cand imi aduc aminte ca nu mai am bocanci. Ma uit la ei, se pot repara. Pe scurt, se rupse pielea intre siret si talpa. Piele, cand ma gandesc la faptul cate tampenii se fac sau se aduc drept incaltaminte la noi, parca imi vine sa dau dreptate chinezilor cand ii aduna pe unii pe stadion cu un anume motiv.

Caut o bucata de piele (de asta data piele adevarata) de la niste bocanci mai vechi, tai o bucata, o cos pe interiorul bocancului, dau cu Bison si gata. Daca se rupe si acum, asta e. Merg la munte oricum. Repede ceva cumparaturi de ale gurii si la somn. Da' de unde! Ba mi-a fost perna prea tare, ba prea cald, ba nu stiu ce altceva... Vazand ca nu pot dormi, m-am dat jos din pat, dau drumul la pc, la muzica. Aseaza nene pe indelete echipamentul (ha, pt 1 zi....m-am invartit 30 min daca pun pelerina de ploaie in stanga rucsacului sau pe dreapta? :)) ) si tot asa. Si nu lipsea bineinteles nici sfanta cordelina buna la orice, inclusiv in stadiul in care crezi ca nu mai ai scapare pe munte si vrei sa iti curmi suferinta. Fug la tren. Personalul 3001 era in gara. Ma asez undeva, si dupa catva timp, ajung in Busteni.

Cautasem pe net, prin pozele vechi, cam cum mai era toamna la munte in perioada asta, ca toamna in ultimii 8 ani, nu mai vazusem pe munte din motive obiective. Ma asteptam la frunze colorate, la aburi care se ridica dintre brazi, la cascade spumoase, la jocuri de lumini...ei bine, nimic din toate acestea nu a fost sa fie. Cand am coborat in gara, primul ochi a fost spre munte, apoi in gara, poate e vreun cunoscut ceva. Lipsa de cunostinta in gara, ma uit iar la munte: aceeasi culoare a stancilor, o lumina care batea ciudat, niste nori de o culoare nedefinita, urata, foarte urata. Nici nori albi, nici negri ca de ploaie. Cu siguranta nu voi face vreo poza cat de cat onorabila caci norii aia vor parea arsuri in poze, deci...o sa car aparatul degeaba. Asa a si fost dupa cum s-a dovedit.

Vazusem seceta din tren, porumb uscat, toate uscate, inclusiv pomi si am sperat ca la munte voi gasi acelasi paradis ca odinioara. Speranta imi crescuse vazand raul Prahova si ma gandeam ca isi aduna apele si de prin munte intr-o oarecare masura. Cu temerile aceste incep urcusul pe Jepii Mici. Era ceva apa in rauletul de langa telecabina care imi ameti mintea, eu visand deja cascadele de pe Jepi. Am ajuns la bifurcatie, urc in dreapta. Marcaj, am uitat sa ma mai uit dupa el, stiu drumurile atat de bine in Bucegi incat nu mai imi trebuie marcaj. Si ma gandeam eu ca uneori e posibil sa incurc ceva denumiri dar m-am linistit ca nu incurc potecile. Incep sa urc. USCAT. Niciodata nu am vazut uscat pe munte pana acum. Ma rog, poteca poate sa fie uscata dar pe alaturi era mereu umed, ceva flori, picuri de roua atarnand de iarba si care picaturi in raza soarelui straluceau ca niste perle. Nimic din toate astea. Uscat. Uscat e putin spus, pe poteca era praf de imi intra piciorul pana la glezne. Stabilitate? Nu prea. Vad Cascada Spumoasa. apa. Speranta imi creste dar era pe partea cealalta a muntelui. Aici, uscaciune.

Cum stau eu si ma gandesc la asta, ma ajunge un baiat din urma, caci facusem pauza de masa, in tenesi si cu o borseta de piele in mana caci avea numai urechiusa de tinut la incheietura mainii. Mai tarziu ma ajunge din urma un domn la 48 de ani, echipat ok pt 1 zi. Mai tarziu aflu ca era amic cu o buna prietena a mea, VSD-ista convinsa, din Buftea. Pornim la drum. Uscat si acelasi praf. Frate...intr-un an de zile in Bucuresti nu am inghitit atata praf cat mi-a fost dat sa inghit pana la iesirea din padure. La luminis, ajungem din urma 2 fete, pantofarite, maritate. Plecasera la munte sa isi serbeze una ziua de nastere. Aflam ca era a doua oara cand sarbatorita urca Jepii si cealalta primul ei traseu mai tare. Apoi...poti interzice omului sa mearga pe domeniul public? Nu. In fine...facem cunostita si poate ca placerea era reciproca asa ca am pornit toti la drum.

Aflu curand ca ele musai sa ajunga la poalele muntelui in seara asta, pelerina de ploaie nu aveau, lanterna nu, bani de telecabina nu. Cum stateam noi la o pauza de tigari (pe bune acum, nu imi place sa merg sa fac norma sau sa demonstrez cuiva ceva, nu am priceput niciodata si nu voi putea pricepe care este gloria grabei pe munte), in lipsa de privit altceva mai bun ca de exemplu niste pomi colorati, flori, peisaje, capre sau cascade, le iau la contemplat pe pantofaritele noastre. Cand spui pantofar, te gandesti la ce este mai rau pe munte, in sensul de om nestiutor si needucat. Fetele erau ok, mult mai frumoase in alte zile decat acum obosite pe Jepi, dar foarte placute, cum se spune, "dupa vorba dupa port". Primul lucru pe care il observ este incaltamintea. Niste tenesi spre surpriza mea mult mai comozi si mai rezistenti decat orice adidas de munte vazut de mine in magazinele de profil, la incaltamintea asta ii spune "de trekking". Pentru mine tot tenesi/adidasi sunt, eu fiind un impatimit al bocancului, asa ca tenesilor nu le vad rostul decat in cabana sau pe la cort cand nu mai vrei sa porti bocancul. Ok, tenesii aia mi-au dat impresia ca nu erau orice tenesi , ci unii alesi special mai butucanosi, desi cumparati de la Leonardo sau Cora, lasau impresia ca fetele stiau ca e posibil sa aiba probleme cu talpile. Tenesii in conditiile date mi se pareau ok desi multi imi vor spune ca gandesc gresit. Cum ma uit la tenesi, vad o floare uscata. A...am si eu niste clopotei de Bucegi, ultimii in viata cred pe muntele asta, crescuti undeva intr-o crapatura umbroasa unde seceta mortala nu si-a putut infige degetele si pe care am reusit sa ii pozez. Oricum, tenesii aia imi tradau impresia ca fetele nu erau chiar luate cu pluta asa si pripasite pe Jepi.

Imbracamintea era ok de vara/toamna, aveau un rucsacel cu ceva haine de schimb, ce le lipsea era pelerina si lanterna care obiecte iti dau o siguranta in plus. Dar pentru persoane care vad muntele pe viu numai asa, este de inteles ca nu le aveau. Si ele isi dau seama ca e posibil sa fie nevoie de asa ceva si prin urmare, grupul se intregeste definitiv pana la destinatie. Cum beam noi apa la o pauza de tigari imi dau seama cat de neinspirati trebuie sa fie unii care au urcat fara apa, caci nu aveau de unde sa ia, totul era uscat, uscat, uscat, pana si jnepenii aveau varfurile crengilor uscate. Convingerea ca pantofaritele erau ok a fost cand am vazut ca nu au aruncat chistoacele ci le-au bagat in pachetul de tigari!

De obicei sunt precaut cand e vorba de noi cunostinte mai ales pe munte, dupa zodie fiind scorpion si scorpionilor nu prea le plac surprizele, dar acum nu am avut nicio rezerva in privinta colegilor/colegelor de drum. Inainte de Caraiman, mai facem o ultima pauza de tigari si ne facem socoteala crampelor musculare, muschilor cimentati, oboselii, a caloriilor pierdute si alte chestii asemanatoare. Noi baietii ne dam cocosi dar tremuram cand auzim de doctor. Razand pe tema asta, a discutiei baieti vs fete, le fac o remarca cum ca sunt cam obosite. Primesc raspunsul clar: "daca un barbat poate, putem si noi! " Punct. ;)

Ajungem in Caraiman, la 30 minute dupa limita data pe indicator ca fiind normal traseul ca durata de timp, pentru cei care vor sa isi oboseasca creierul facand aritmetica in loc sa priveasca muntele. Mai mult de 20 minute nu stam incerc sa mananc ceva, fara prea mare succes caci o mancare uscata aluneca greu...si comand un pepsi. La Caraiman am fost primiti frumos, ca de obicei. Cerem repede niste lamuriri cum sa ajungem mai repede jos fara telecabina si pornim. Varianta indicata de dl Narcis de la Caraiman era prin Sinaia dar dupa oboseala evidenta pe care o manifesta o colega de drum mi se paru cam lung, mai ales ca firul indicat care sa dea in poteca mai jos de 1400 nu il cunosteam prea bine si nu aveam chef sa risc. Prin urmare dupa o mica discutie cu colegii, coboram pe Sil, pe Jepii Mari adica. Acum ceva timp, imi facusem o promisiune ca nu mai dau prin zona aia caci nu imi place traseul ala, eu numind in particular drumul ca fiind Jepii Lungi sau mai exact, Jepii Plictisitori. Caci pur si simplu, nu ai nimic de vazut acolo in conceptia mea. Dar uite ca eram nevoit sa ajung iar pe Drumul Terorii mele psihice. Pentru mine, teroarea psihologica data de drumul ala (desi coboara lin ca o frunza cazuta din pom) e mult mai mare decat Panta Prostului, aia care pleaca din Gura Diham unde multi "mor" in primele 10 min de urcat datorita schimbarii bruste a unghiului de panta.

Cand sa plecam din Caraiman, observ ca una din colegele de drumetie avea bluza de trening mult mai umflata in locul unde se afla "sufletelul". Uite ce bine face muntele omului ma gandeam, dar... Fetele cum sunt ele mamoase, cu acceptul cabanierului, au adoptat un pui de catel, platit cu 50 de bani. Acum imi dau seama ce negociau dl Narcis si colega noastra, lucru care costa "juma' de leu". Fireste ca omul a vrut sa scape de un pui, colega vroia catel (are multi ca lucreaza voluntar la protectia animalelor) si cum i s-a lipt inima de catelusa asta mica si probabil ca nici cabanierul nu s-a putut abtine de a nu i se induiosa inima de rugamintile fetei...si uite asa ne completaram grupul cu un vajnic aparator de urs care ar fi putut sa ne iasa in cale, o catelusa mica si dulce de vreo 6 saptamani, cu niste ochisori mortali. "Nu ma va incetini" primesc raspunsul implacabil al fetei. Lucru care s-a dovedit adevarat pana la urma. Chiar daca scorpionul din mine refuza schimbarea asta brusca, totusi dulceata catelusei m-a dat gata. Imi plac cainii mult dar ma gandeam numai cum se va folosi fata de maini pe traseu, ca mai sunt cateva zone cu lanturi si mici saritori...temere degeaba caci fata era mai sprintena decat am banuit eu.

Ajungem repede la Canton si fireste, portia de "jnepening" atat de "apreciata" de mine toamna cand ursul isi face siesta pe acolo, trecu repede, fluierand amarnic din tiuitoarea aia agatata de rucsac cu un snur pe care i l-am pus eu. Intram pe Drumul Terorii Mele psihice. Frate, nu stiu de ce, dar cred ca e singurul traseu pe care nu il am la inima din simplul motiv de "boring" asa cum aud ca ii este pronuntia in engleza...pur si simplu...BORING! Doamne, avea sa mi se para drumul ala atat de infernal incat ma miram si acum cum de m-am lasat convins de o colega de site sa il URC acum ceva timp. Numai ca drumul avea sa imi ofere o surpriza care inlatura cuvantul "plictiseala" din descrierea orala a traseului.

Nu intram bine pe traseu (al 2-lea stalp de funicular) ca cealalta colega se lovi la genunchi. Morfina nu aveam de unde sa cumparam, spray ca fotbalistii nu aveam...am fost nevoiti sa facem putin masaj si dupa ce ne-a convins fata ca poate merge, am continuat drumul. Era deja obosita, dar incepand cu cablurile, obosise rau. Nu o mai tineau. Am facut un pact cum ca la saritori si cabluri sa piedem timp ca sa coboare ea in siguranta, timpul pierdut urma sa il recuperam pe traseu lin dupa saritori. Frate, nu au maturat astia Palatul Parlamentului pe scari cat a maturat fata aia saritorile cu fundul. Am ceva cu datul pe fund, impotriva rau sunt, dar in conditiile date unde daca te asezai pe fund stateai cu picioarele pe poteca de sub saritoare, mi s-a parut ok si am folosit metoda de multe ori. Pe scurt, ori de cate ori treceam de o saritoare, pierdeam timp cu fata ca o ajutam de fiecare data. Nu am tinut de mana nicio fata maritata atata timp cat am tinut-o pe ea...

Partea cea mai rea era ca nu o mai ascultau muschii si cum incepusera sa apara "firele" minuscule care brazdau si surpau poteca ingustand-o, a fost pentru ea un chin , caci ii era si frica. A urmat munca de lamurire impotriva fricii. Intre saritori si "fire" tot o indemnam sa mearga mai repede, un "ha-hai...hai-hai ca mai e putin", vorba care a devenit leit-motivul traseului. Eram si in intarziere, pleca trenul, a trebuit sa ne grabim, toti trebuia sa ajungem jos si in Bucuresti seara. Am hotarat peste capul tuturor ca fetei ii trebuie o pauza; hotararea fu pe plac tuturor ca nimeni nu era intreg fizic. Pierdeam acum 5 minute mai bine decat sa pierdem 25 mergand mai incet si cu greu. Am indopat fata cu zahar si ciocolata si...am dat comanda: PE CAI! Care cai, ar fi fost buni acum...

Fata cu catelusa mergea in urma mea foarte bine. La ultima parte a traseului sunt trei barne care inchipuie un podet peste o surpatura de poteca care nu se poate numi hau, dar se vedea ca era ceva gol 1 m dedesubt. Vad ca ii e frica. Trec eu primul, ea dupa mine. Numai ce o vad cum se dezechilibreaza, cum ii este efectiv frica si sar sa o ajut si ne proptim in stanca care marginea traseul. Am ajutat-o sa treaca apoi se aseaza putin sa ii revina inima la loc. Fata asta avea un rau de inaltime, vertij, ceva greu de descris. Daca vede gol, pur si simplu ameteste, chiar lesina. Fobie. A incercat sa scape la doctori de asta, fara reziultat. Daca ai setarile asa...asta e... Ajungem la cantonul din padure. Nu o luam pe drumul care e langa constructia de piatra care sustine teava ci de-a dreptul pe o scurtatura care coboara drept in Hotel Silva. Ajungem toti jos si cum vad ca toti au asfalt sub picioare...imi cer voie sa ii parasesc. Mai am 7 minute pana vine trenul, biletul deja cumparat din Bucuresti, alti bani nu aveam, nu stiam daca mai vine un tren, musai sa ajung acasa la ora stabilita...motive personale. Fetele nu m-au lasat sa imi cer scuze pentru ca de fapt ele vor sa ne multumeasca noua ca au ajuns tefere jos...si plec, fug de fapt. Busteni-ul e mic dar niciodata nu mi s-a parut asa mare ca acum. Speram ca fiind la noi in tara sa aiba acceleratul intarziere. Ajung si vad trenul cum pleaca! Pffffff...

Aflu in gara ca mai este un accelerat 30 minute mai tarziu...uraaaaa! Dar nu stiam cum sa fac cu biletul la trenul pierdut. Ma lamureste functionara la ghiseu cum ca sa ma sui in tren, nu e nicio problema. Cum stau eu asa, dupa 20 minute apar si colegii de drum, au venit la tren in dauna microbuzelor cred. Se reintregeste formatia. Vine trenul, ne suim. Colega noastra care era foarte obosita doarme deja...

Cum stateam si ma gandeam asa la ale mele am constatat ca tura nu mi-a placut. Tura de 1 zi niciodata nu mai fac. Muntele nu mi-a placut acum. Poze nu am facut decat una, mi-a fost frica sa schimb oviectivele din teama de a nu avea 1 kg de praf pe senzor, apoi peisajele erau in lumina foarte proasta. Scriind insa jurnalul, am descoperit alte fete ale naturii umane care mi-au schimbat parerea.

Ultimii clopotei de Bucegi, probabil ultimii supravietuitori ai secetei cumplite

Cum stateam noi si faceam schimb de date de contact, ma tot gandeam cum ca lumea pe munte e diferita. Unii pe care ii consideram pantofari dupa toate regulile ale normei impuse , s-au dovedit muntomani. La colegele de drum ma gandesc. Nu au vazut trasee decat cu masina sau telecabina si asta rareori. Insa hotararea lor, mintea limpede in anumite situatii, judecata logica cum ca la munte e altfel decat in parc, comportamentul civilizat si felul lor de a fi bune colege de drum, m-a facut sa imi intaresc convingerea cum ca pantofarii sunt numai aia needucatii, nu oricare om venit, pripasitt pe munte intr-o zi oarecare.

Ce pot spune? In tren ma gandeam cum ca nu mi-a placut muntele asta data. Scriind jurnalul insa, am descoperit alte chestii, intrinseci prin natura lor, natura care tine de natura umana. Mi s-a schimbat parerea. Multumesc colegilor de drum si carari cu soare!

Duminică, 16 septembrie 2012 - 14:52 
Afisari: 2,507 


odin