Ultima zi a iernii 2012-2013: o zi lunga pe Costila-Galbinele (Muntii Bucegi)

   Presupun ca fiecare dintre noi are un traseu favorit, unul de care este obsedat. “Boala” mea se cheama Creasta Costila-Galbinele. Am parcurs-o de nenumarate ori, stiu fiecare pas, fiecare piton. Anul trecut, la sfarsitul lunii martie am facut chiar si o repetitie generala pentru o parcurgere hivernala viitoare. A venit momentul asadar sa bifez si acest capitol: Costila-Galbinele in conditi autentice de iarna – si ca sa fie treaba si mai interesanta am decis sa incerc singur, in solo asigurat (sau solitar cum mai zic unii).

Costila-Galbinele vazuta de la Ref. Costila:

  

(Textul de mai jos nu este un ghid de parcurgere al traseului, contine impresii si experiente personale - va rog sa il luati ca atare!!)

   Luna februarie a fost una groaznica pentru mers pe munte, cum a fost de fapt toata iarna asta. Vazand ca trece imediat luna, am inceput sa devin agitat. In sfarsit din a doua jumatate a saptamanii se anunta vreme frumoasa oferindu-mi o ultima sansa, chiar in ziua de 28 februarie, in ultima zi a iernii calendaristice, sa incerc sa duc la bun sfarsit cele planificate.

   Sunt asadar in tren si ma indrept spre Busteni. Ma bucur de cerul senin, de vremea perfecta de munte. Incerc sa raman treaz dupa o noapte mai mult nedormita – am oarecare emotii in legatura cu tura de azi. Ocolim piciorul de munte dupa Azuga, iar eu nu pot sa ma desprin de la geam: muntele arde in primele raze ale soarelui. Se vede de aici ca sus e multa zapada…

   Ajungem in sfarsit la Busteni si putin dupa ora sapte pornesc de la gara. Incerc sa dictez un tempou decent dar simt cum greutatea rucsacului ma incetineste. Dupa calculele mele am cel putin cu 7 kilograme mai multe bagaje decat acum doua saptamani cand am fost in Hornul Coamei: am in plus echipamentul complet de escalada si un sac suficient de voluminos in care sa incapa tot.

   Inaintez fara sa fac nici o pauza, este si poteca batuta – spre surprinderea mea nu s-a asternut zapada proaspata asupra urmelor batute in weekend. Ajung aproximativ intr-o ora si jumatate la Costila, plin de sudoare. Valea este complet nivelata de zapada stransa, traversez in linie dreapta pana la refugiu. Ma bucur de soare si de caldura si parca nu prea imi vine sa plec mai departe. Mananc o banana si incep sa ma echipez cu toate cele, foarte meticulos. In sac ramane doar coarda – o scot doar in momentul in care incep lungimile asigurate. In rest atarna toate pe mine. 

Pregatit de lupta:

  

   Exista mai multe intrari in traseu, din care doua mai cunoscute. Prima este direct de pe umarul in drum spre Valea Galbinele, pe o placa destul de inclinata, apoi o traversare incomoda sub tancul de pe capatul superior al placii amintite, balarind apoi putin prin jnepeni pana pe brana sub prima surplomba. A doua varianta ar fi din firul vaii Galbinele, pe un valcel care conduce direct la aceeasi brana. A doua varianta ar fi mult mai usoara si mai rapida vreau insa sa parcurg traseul in integralitate, asadar aleg prima varianta.

   Sa trecem la fapte deci pentru ca timpul trece repede si mai avem mult de muncit azi – chiar de muncit cum o sa vedeti in ceea ce urmeaza. Stilul asta solitar este cam cu multa sudoare... La ora 9 ma desprind de firul vaii Costila pe poteca care traverseaza spre Galbinele. Pe punctul de maxim al potecii cotesc spre stanga si aventura incepe. Fac primii pasi pe placa de stanca de sub tanc. Este acoperita de zapada pana la jumatatea distantei ,ceea ce ma bucura enorm. Inaintez fara prea mult efort si in relativa siguranta pe zapada inghetata. Spre deosebire de vara, acum aleg sa urc pe partea stanga, unde sunt si cateva pitoane pentru asigurare. Vara merge foarte frumos aceasta lungime la aderenta, acum insa e alta afacere cu coltarii in picioare. Peretele nu este vertical insa suficuent de inclinat, sa nu te mai opresti in caz ca aluneci. 

Ultima poza inainte ca aparatul sa cedeze, chiar la inceputul inceputurilor:  

   Ajung pe stanca goala si zaresc doua pitoane, unul chiar la margine, iar unul pe mijlocul placii. Speram sa depasesc aceasta portiune la liber dar nu ma simt prea confortabil pe stanca. Aleg sa traversez putin spre dreapta si improvizez prima asigurare in acel piton singular – mai mult pentru morala cred. Este prima data cand folosec reverso pentru autoasigurare, pana acum am optat pentru grigri. Ma uit dupa alte pitoane dar nu vad nici unul. Asta e, plec direct in sus. Dupa 2-3 metri inclinatia pantei devine confortabila si mai prind si un petec de zapada care ma conduce direct sub tanc. Locul clasic de asigurare e cu 2-3 metri mai jos in tufis, daca vreau insa sa recuperez coarda dupa traversare trebuie sa construiesc urmatorul stand chiar la inceputul ei.

   Si ncep manevrele: leaga capatul corzii, fa rapel, desfa capatul de jos si urca inapoi… Deja simt ca pierd prea mult timp, dar nu vreau sa ma uit la ceas. Mai bine ma concentrez la urmatoarea miscare. Pun o bucata de cordelina intr-unul din pitoane care sta putin mai dupa colt ca sa nu se frece coarda. Trec apoi coarda direct prin pitonul de sus si cordelina din pitonul mai apropiat. Ma leg in coarda si asigur capatul liber in reverso. Traversarea e scurta, doar 4-5 metri si e uscata. Alunec pe cur pe un prag nu mai lat de 30 cm sub stanca surplombata pana reusesc sa-mi ancorez calcaiul drept pe malul apropiat al fisurii care urca vertical in acest punct. Apoi cu un mic balans ma intorc cu fata spre stanca si pun piciorul stang pe malul celalalt al fisurii. O cheie cu mana dreapta in fisura putin mai sus si am trecut. Ma dezleg si trag coarda dupa mine. Hai ca asta a mers usor…

   Baga coarda, scoate pioletii si da-i la deal. Aici este punctul de intalnire cu valcelul care urca direct din Galbinele. Multa zapada viscolita, panta de 40-45 grade. Urc apoi oblic spre stanga pe brana lata de sub peretele surplombat. Un strat de 25-30 cm de zapada acopera stanca neteda – doar cat sa tina coltarii.

   Din capatul de sus incepe lungimea care te scoate pe linia propriuzisa a crestei . Standul e acoperit de zapada nu am chef sa scotocesc dupa ancore. Gasesc putin mai sus un piton vechi insa nu-mi intra nici una dintre carabiniere. Enervat de situatie strecor fortat un anou prin gaurici si leg capatul corzii. Imi dau cativa metri de coarda si incep sa urc oblic in sus pe petece de iarba. Gasesc in sfarsit cateva ancore sanatoase in care sa ma asigur. Trec de horn, apoi traversez inca 2-3 metri pana pe creasta.

   Unde e regruparea? Stiu cu siguranta ca e chiar la marginea peretelui dar n-o zaresc. Scotocesc din nou in zapada pana dau de ancora vopsita in rosu. Si repet secventele cunoscute: leaga coarda, fa rapel, desfa capatul de jos, urca inapi. In loc de blocator folosesc doar un tibloc de la Petzl. E mult mai mic si mai usor si face treaba la fel de bine. De aici pana la inceputul urmatoarei lungimi am de mers 50-60 de metri. Imi e lene sa bag coarda din nou in rucsac asa ca il strang pe dupa ceafa in bucle mari. Mare greseala. Mai mereu calc pe coarda, ma incomodeaza rau de tot. Asta e – lenea si prostia se platesc scump!

   Acum urmeaza lungimea cheie: o succesiune de doua hornuri si un diedru, in total cam 50 de metri pana sub surplomba urmatoare. Leg din nou capatul corzii, las rucsacul in regrupare si plec cu pioletii atarnati pe umar, fara manusi. E soare, e cald, e bine. Dupa 2-3 metri verticali se traverseaza putin spre dreapta pana la primul horn/fisura. Primul piton este oarecum in afara liniei traseului dupa un colt, asa ca dupa ce trec de traversare ma intind inapoi si scot coarda din bucla – vreau sa reduc frecarea corzii la minim. Asigur intr-un pitun sanatos putin mai sus si abordez fisura. Cu ajutorul pioletilor gasesc suficiente puncte de sprijin. Stau pentru cateva secunde in ultimul piton apoi ma ridic pe pragul intermediar. Urmeaza al doilea horn. Aproape vertical, putin mai deschis decat cel precedent. Are un cui chiar la intrare apoi pauza vreo 5 metri. Nu-mi place pentru ca daca pic, dau cu curul de prag inainte sa o iau la vale mai departe. Deci, cu mare atentie… Ma strecor in horn/diedru/fisura (cum va place). Noroc ca din nou pot sa ma bazez foarte mult pe pioleti si ajung fara mari emotii pana la urmatorul piton. Un bolovan infipt pune capac hornului. Il ocolesc prin dreapta si ajung pe al doilea prag intermediar. Coarda incepe sa vina greu, dar vreau sa termin neaparat aceasta lungime dintr-o bucata. Traversez putin spre stanga si urc dupa un colt pe teren friabil. Trebuie sa ma ridic fortat dupa fiecare pas, sunt aproape la capatul corzii de 60 m cand ajung sub surplomba.

   Un singur cui putred gasesc aici. Nu-mi place deloc ideea sa fac toate manevrele numai din el. Fixez totusi coarda cu un nod cabestan aici si traversez aproximativ 5 metri spre stanga, ocolind surplomba, pana unde incepe urmatoarea lungime (oarecum pe latura vestica a crestei). Chiar dupa colt mai gasesc un piton in care fixez capatul corzii. In coborare mai fixez coarda intr-un piton cu nod cabestan. Nu e o metoda nici ideala, nici recomandata (intrucat toata sarcina e pe un singur piton, celelalte doua sunt numai de backup) dar nu am cum sa distribui sarcina pe 3 pitoane la o distanta de 10 metri.

   Bucata asta e chiar verticala. Asa ca trebuie sa-mi montez si un prusic pentru un picior. Distractie, nu gluma: ba aluneca nodul cand ma ridic, ba nu mai reusesc sa-l misc in sus. Sunt epuizat complet pana ajung din nou sus. Inspectez urmatoarea bucata din traseu. E teren mixt, cu praguri de iarba, nu foarte inclinat. Totusi nu indraznesc sa-l abordez la liber. Si inspirat am fost. Cam pe la jumatatea distantei cand sa ma ridic, sare pioletul si simt cum ma duc pe spate. Intrucat fiecare alpinist poate sa stea cel putin 5 secunde in aer din fericire am si eu timp sa agat pioletul cam la a patra lovitura si ma reechilibrez! Chiar si cu coarda asigurata as fi luat o tranta mai mult decat sanatoasa cu pitonul cu cel putin 7-8 metri sub mine si cu coarda libera pregatita pana la urmatorul. Simt cum ma-n valuie adrenalina. Stau putin sa-mi limpezesc gandurile apoi plec mai departe. O scurta portiune verticala cu iarba si cu jnepeni si ajung din nou pe linia crestei propriuzise pe un mic platouas. La nici cinci metri gasesc si regruparea.

   Strang langa mine capatul liber al corzii si mi se pare ca as mai avea suficienta ca sa ajung sub urmatorul obstacol al traseului: un horn aproape vertical, cu doua iesiri posibile in capat. Fixez coarda cu un cabestan in stand si plec mai departe. Terenul este usor, inaintez repede inca aproximativ 15-20 metri pana sub horn. Stiu ca trebuie sa fie aici o ancora dar n-o gasesc. Incep sa scotocesc disperat in zapada dar fara noroc. Am ajuns la capatul corzii si nu gasesc nici un piton! N-am ce sa fac, ma retrag suparat pana la stand - noroc ca terenul e relativ usor.

   Las toate bagajele in stand si cobor sa eliberez capatul corzii. Revenind in stand constat ca incepe sa fie cam tarziu. Nu mai uit la ceas, dar umbrele au devenit cam alungite. Plec in sus tot fara rucsac. Vreau sa trec de aceasta portiune cat mai repede. Este ultimul pas mai dificil. Daca l-am depasit, restul merge mai repede. Refac bucata pana sub horn si scotocesc disperat dupa ancora. N-as vrea sa ma bag fara nici un punct de asigurare intermediara. La nici jumatate de metru de locul unde m-am oprit acum jumatate de ora gasesc in sfarsit ancora sub zapada – nici nu stiu daca sa fiu suparat sau fericit.

   Pe fundul hornului e o fasie de 15-20 centimetri de zapada. Suficient sa nu mai gasesc urmatorul piton batut in fisura. Iara sunt cu metri multi sub mine fara asigurare. Ma ridic pe urmatorul pas mai comod si ma intind spre stanga dupa piton. Imi mai lipsesc douazeci de centimetri. Incerc sa gasesc o priza putin mai sus pentru picior dar stanca este neteda, coltarii nu prea stau pe conglomerat.

   Nu-i nimic, incercam varianta din dreapta, pe dupa colt. Poveste identica… imi lipsesc cativa centimetri pana la piton iar eu din pozitia asta fara asigurare un pas nu mai fac! Etic sau nu, pescuiesc inelul cu lama pioletului, ma las putin pe spate, ma intind dupa colt si reusesc sa asigur. Cu increderea restabilita parcurg ultimii metri si ies pe platouasul sub ultima mare surplomba. Aici stiu sigur ca nu exista nici o regrupare. Caut asada primul piton care e batut acolo mai mult ca un indicator decat punct de asigurare. Improvizez un stand, distribuind sarcina si pe pioletii batuti pe langa.

   Rapel, recuperez tot bagajul si inapoi pe coarda. De aici merge la liber, ma gandesc eu si bag coarda in sac. Aproape ca a mers… Urc frumos sub surplomba, mai am doi pasi pana pe brana din stanga care sa ma scoata pe creasta, dar e prea inclinat, prea multa zapada, plafonul de stanca prea aproape (sau sunt eu prea obosit?). Nu vreau sa gresesc chiar in linia de finis, asa ca scot pentru ultima oara coarda si depasesc suparat portiunea de 5-6 metri. Cred ca undeva aici am pierdut si tibloc-ul…

   Din acest punct creasta se ingusteaza, insa e fara portiuni foarte abrupte. Ma simt foarte obosit, dar inaintez fara pauze mari. Vreu sa ajung pe platou cat mai repede. Pana pe Brana Mare a Costilei vantul a maturat cam toata zapada de pe stanci, pioletii mai mult ma incomodeaza decat sa ma ajute. Peste brana pana pe platou e totul acoperit de zapada viscolita – scap vreo doua trei injuraturi printre dinti. Vroiam sa scap cat mai usor, nu mai am nici un chef de noi provocari.

   Hai ca pana la urma nu e atat de rau. Stanca fiind acoperita de zapada, parca e chiar mai usor sa inaintez. Coltarii stau in orice pozitie, nu mai trebuie sa caut unde sunt exact petecele de iarba. Urmez linia uzuala, chiar dealungul crestei, putin spre stanga, dupa colt. In sfarsit ajung sus. Ma asez pe sac, chiar la marginea platoului si scot telefonul. Este 16:10 – sapte ore mi-a luat de la refugiu, si noua ore din Busteni. Dau fir ca am iesit din traseu si incerc sa mananc ceva. De la refugiu n-am mancat nimic. Nu prea am chef nici de prune uscate, nici de arahide - altceva nu am la mine.

   Pornesc resemnat spre intrarea in Valea Alba. Ma dor ochii de atata lumina. Am dat jos ochelarii de schi chiar de la inceput, s-au aburit dupa nici zece minute. Este vreme perfecta, fara nici un nor pe cer, dar sa nu ma intrebati cum e privelistea… Nu stiu, nu ma intereseaza. Vreau doar sa cobor de pe munte. Vad doar campul intins de zapada si incerc sa ghicesc unde-I intarita si unde nu. Vantul inca nu a curatat platoul dupa ultimile ninsori asa ca ma infund destul de mult, cand pana la glezna cand pana la genunci. ENERVANT! Ma uit inapoi si ma amuza linia de urme indecisa care serpuieste in albul imaculat. Nu era mai simplu in linie dreapta…?

   Nici pe crucea rosie nu e poteca batuta. Noroc ca au mai trecut pe aici cu snow-mible si e oarecum mai usor de mers pe urmele lor. Multa zapada si la intrarea in Valea Alba… niste urme vechi viscolite. Un piolet pe umar, unul in mana - nu am reusit sa desfac nodul inghetat care lega cei doi pioleti - si plec la vale pe calcaie. Conditiile sunt excelente, nici urma de zapada proaspata, instabila. Pe alocuri intra doar ultimile doua colti. Chiar daca panta e continua pana jos, nu vreau sa ma asez pe fund – materialul pantalonilor este deja subtiat de atataea retrageri fulger pe aici. Sub saritoarea Carnului gasesc si putina zapada pulvar si nu rezist tentatiei – alunec pe fund pana la confluenta cu Blidul Uriaselor. S-au scurs cateva avalanse mai mari din Blid in ultimile zile, inaintez pe conul de avalansa inghetat pana la Verdeata. Profit de linia de urme care coboara spre Busteni si chiar inainte de lasarea intunericului, la 18:10 ajung la Caminul Alpin. 

   P.S.: intrucat tehnologia de varf reprezentata de o camera GoPro a cedat in primele 10 minute ale ascensiunii, din pacate nu am mai multe poze de adaugat jurnalului

Vineri, 1 martie 2013 - 20:13 
Afisari: 3,468 


marko