Ultima tură de Marte, prima tușă de Paște (Muntii Latoritei)

     Sau, cum bine grăiește o vorbă din popor, aciuată pe aci de prin te miri unde, și ieșită din gura lui te miri cui ... dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, spune-i planurile tale !

     Cam așa pornește și astă istorioară ce-și află obârșia într-un anunț tot de pe carpați.org, un picuț mai vechi, prin care se căuta bravi voluntari și destoinici munțomani pentru o prea cinstită acțiune de ecologizare a unei largi și prăvălite pante spre ruinele fostei odinioară frumoase cetăți, Orăția. O știți ? A din gios de DN-73, încaltea dintre Rucăr și Bran.

     Îi dădui ocol pe la poale și mă cocoțai pe ale sale bătrâne ziduri, cu niscaiva anișori în vale, când bunghii și drumul ăl vechi de care, dintre Ardeal și Muntenia. Se văd și amu în neagra piatră șanțurile săpate de roatele cele mari ale buților trase de boi. Iar dacă vii bine înhămat și încins cu o demnă coardă ... poți străbate în suspans cele chei și praguri ale Orății. Sau Orăției ?!

     Știu doar că prin cele meleaguri pitite în verdeață, mă trezii dintr-o dată smuls din timp și azvârlit în vreme. Se opriră. Insistentele și implacabilele secunde ale avidului ceasornicar se opriseră. Iar mie-mi venea să urlu: stai clipă, fii veșnică !

     https://www.carpati.org/jurnal/v%C3%A2rtoapele_din_leaota_piatra_dragoslavelor/3305/ 

     Iaca poznă doar, că-n ale noastre zile, cel înierbat versant spre cetățuie mi se află sufocat de tot felul de gunoaie prea moderne. Oameni iubitori de urât și cinstitori de rău, cu sârg îl îngropară sub un morman întins de mizerii. Pasă-mi-te în ton cu a lor mizerie lăuntrică. Ci mă gândeam tăt singurel, cum ce-ar fi să mă alătur și io celor strânși de chemarea Iancului. Radu, ăl de la Frasinu`.

     Ușor de zis și bine de spus ... dară cu cât se scurgeau zilele, cu atât treceau și nopțile. Iar cum firușorul nevăzut de apă, cel din adâncul pământului, unduie firav și se strecoară temător printre strâmbe rădăcini și sfărmate chietre, ca după multe zvârcoleli doar de el știute, să izbucnească la lumină într-un cristalin izvor ... tot așa un gând năstrușnic de zor în țeastă-mi se înfiripa. Măi, și ce parșiv tot el creștea !

     Porni alene. Cu o prognoză meteo ușor incitantă și deloc potrivită cu acalmia ternă dar primăvăratică cu care începuse de la o vreme vremea să ne obișnuiască. Și uite așa, ca un bulgăraș de zăpadă ce purcede zănatic la vale ... îmi pufni și mie o idee pitică, născută probabil dintr-o dendrită trecută și-un nevron puturos, încârligați sublim într-un puseu magneto-electric. Mdeh, se mai întâmplă. Des, în scăfârlia mea. Așadar și prin urmare, începui a scotoci prin hărțile-mi digitale, doar-doar oi da peste un munte ce de mult timp mă bântuie: Latorița. Cea frumos șezătoare între Lotrului și Căpățânii. În momentul ista, mi se cu totul șterse din minte orice Orăție ...

     După niscaiva trasee inițiale, chiar și prin rezervația naturală dinspre Ciungetu, mă hotărâi totuși asupra altor două circuite, incomplete, cu abordare și revenire din și în DN-7A. Ale lor detalii se regăsesc aici :  https://www.carpati.org/planificator_ture/latoritei/6420/ 

     Cu rezervarea cazării fu o țâră mai anevoios, deși primisem o binevenită sugestie despre o cabană strașnică, undeva pe culme, dar la care nădăjduiesc să ajung mai spre toamnă. După ce două zile căutat-am camere prin preajma Voinesei, luând la telefon vreo cinsprezece pensiuni cu prețuri accesibile, iată că abia în a treia zi de insistențe dădui de o adresă potrivită grupului numeros de participanți. Și grupul tot creștea ...

     În sfârșit, în ziua cu pricina, spre rușinea mea cea trecătoare, lăsai sârguincioasele furnicuțe să se strângă în cea vale a Orății, iar eu îmi luai lăuta - pardon, Loganu` - și fuguța nonșalant, într-un cântec și veselie mare către altă vale. A Oltului. Cea cu a bătrână monastire, loc de tihnă pentru Mircea.

     Și-apoi altă vale, a Lotrului. Plină de serpentine și ispite tot alpine !

     Ce să mai ... vreo paisprezece oameni în vreo patru mașini ajunseră în grabă, pe paisprezece a lui Avril, în Curmătura Vidruței. Aiasta după ce-am descălecat cu trombă în camerele Casei Tibi spre a ne descotorosi de calabalâcul inutil, și după câteva aranjamente și permutări de trupe și căruțe spre cele două capete ale traseului. Așa cum mă așteptam, șoseaua era degajată, probabil că până cel puțin la superba cabană Groapa Seacă, sau chiar mai departe spre Jieț ... Păcat că-n părțile acelea drumul îi foarte prost. Dar muntele dormea placid și mândru sub zăpadă. Albă și multă. Căci aiasta-mi era pohta ce-am tot poftit !

     Timpul ne cam ticăia în ceafă, ba din vale, ba la deal ... și iac-așa trecu ușurel de miezul ăl fix al zilei când dădurăm din bocanci pe-un forestier în sus.

     Vremea ne fu caldă și primitoare, iar ceriul senin pe ici, cu nori pe colo.

     Zăpada era atât cât trebuie și așa cum trebuie ... obligându-ne totuși la un striptease general de care ar fi fost mulțămită până și țanțoșa Baba Dochia.

     Citisem cândva într-un articol binișor documentat, că Dacia, din geto-dacă, este sinonim cu Dochia, din pelasgă, iar Baba este un arhaism indo-european pentru Vechi, Bătrân, de la începutul timpului și-al lumii. Hmm ... Dacia Veche, Novac ăl Bătrân, Ali cel Întâiu` ... Parcă are logică și potrivire. Zic io, Mișu Moșu` geto-dacul, și-același pelasgo-scitul Mișu Babacu` ... Haoleu, aferim de capu` meu !

     Pădurea se cam termină frumos cu o poiană dalbă lângă Dosul Noptesei, unde dăm și de o stână. Troienită. Cum vântul îi majestuos dar lipsește cu desăvârșire, ne oprim aici să înfulecăm ceva în tihnă. Unii fac plajă, cu spatele pe omăt și cu burta la soare. Cică priește digestiei.

     Cu benzen la motorel, ne urnim și noi, mai cu chiu, mai cu vai, spre urcușul către vârful Noptesei (?), de unde cam începem să înțelegem că itinerariul ales ne va delecta cu peisaje de vis. Este abia începutul !

     Ne vine greu să părăsim acest mic platou din golul alpin, dar trebuie să înaintăm pe traseu. Parcă ne zorește un pic și-un pui de vânt.

     Zăpada este tare și uscată. Încă.

     Ajungem imediat pe alt vârfușor pietros, traversând cu multă grijă o pantă mai înclinată și cu ceva gheață, pe ici, pe colo. Unii cu colțari, alții fără colțani. Adevărul e că dacă o luai la vale, ajungeai mai jos de stână. Dar nespus de repede. Și memorabil.

     De aici, alte deschideri, alte culmi ... albe și domoale. 

     Întinderi minunate de zăpadă imaculată peste care ne lăsăm urmele pașilor către vârful Frătoșteanu Mare.

     Sub noi scârțâie omătul, deasupră-ne se joacă norii, iar împrejur ... creste și coame de munți. Suntem în paradis !

     Suntem nici la jumătatea traseului, dar pe-aproape.

     Revenim la troița creștină ridicată în cinstea eroilor pieriți pe front.

     De acu` tot îi cam dăm la vale, ușurelu` și lunguțu`...

     Oprim și ne minunăm când și când pe câte-un pisc din munții Turcinu Mic, Părăginosul, Boarnescu.

     În apropiere, dar totuși atât de departe, strălucește la chindie, mândrul și impunătorul Puru.

     Vârful ista chiar emană puritate, semeție și respect. Mai ales acum, înveșmântat în odăjdiile ingenue ale iernii. Sub cerul ăsta hipnotizant !

     Puru` cesta ireal iluminat mă atrăgea ca un magnet. Parcă îmi deșira sufletul încercând să mi-l respire. Acum i-am lăsat doar privirile, sorbindu-l din ochi și luându-l cu mine în amintire. Căci pașii noștri cotiră brusc spre Nord, coborându-ne repejor din vârful Pietrile spre liziera pădurii din josul golului alpin.

     Ce fu frumos în astă zi se apropia de sfârșit. Cum îi dădeam la vale, cum ne afundam într-o zăpadă cam moale, cam mare și cam apoasă. Ba până la genunchi, ba până la șold. Mdeh, fiecare după stat. Se vede treaba că soarele de peste zi încinsese binișor văile Latoriței, înmuindu-le grozav omătul.

     Intrăm în pădure, la asfințitul soarelui, dând cu chin din picioare pe un forestier în jos, le lângă firul pârâului Pietrile Vidruței (?). În cele din urmă, și la lumina frontalelor, valea ne scoate exact în fața mașinilor parcate de dimineață într-un cot din DN-7A. Poftim, așa brodire spațială, mai rar !

     Încă puțin și ne vedem cu toți în pensiunea din Voineasa. Bineînțeles, într-un mod cu totul grupat și de-o disciplină exemplară ... fiecare tovarăș din cei paisprezece plimbăreți fuge care-ncotro și după ce-l doare cel mai tare: ba să facă un duș, ba să-și pregătească o cină, un sandwich, ba să ardă ceva tutun ori să tragă un pui de somnic ... uitând rând pe rând că mai deunăzi discutarăm în treacăt și incert despre o masă de taină, împreună, la vreun restaurant. Drept urmare a acestei dezorganizări de zile mari, evident că au fost niscaiva persoane un pic opărite ... și care au rămas așa în acea seară. Apoi, se mai întâmplă ...

     În fine, după vânzoleala mioritică și fără leac, ne strângem câțiva dornici de-o gustare caldă, servită prin apropiere. Timp era. Ne interesăm printre localnici și, cu ajutorul mașinilor, descindem poate în singurul restaurant deschis la vremea respectivă. Vremea iminentei încoronări a covidei, bat-o vina s-o bată ! Ce să spun ? O fost bine, gustos, iar la pungă păgubos. Și clandestin ?!?

     A doua zi, treziți dis-de-dimineață, încropim un mic-dejun în bucătăria utilată a pensiunii, strângem bagajele în mașini, plătim cazarea, și ... după vreo două bâlbe matinale - cum altfel ? - ne îndreptăm iar spre Obârșia Lotrului, de astă dată lăsând mașinile la pârtia Vidra și la coada lacului omonim, înainte de Lunca cu Funiile. Am lăsat în Voineasa și doi munțomani din grup, pe care traseul de Sâmbătă i-a cam scos din uz alpin. Urma să-i culegem de la pensiune în drumul de întoarcere.

     Itinerariul de azi era cam de aceeași lungime cu a celui de ieri, însă noi acum aveam la dispoziție mai mult timp. Totuși, după parcurgerea lui ne aștepta lungul drum spre casă ...

     Așadar, iată-ne la coada lacului Vidra, în locul unde pe hartă apare PA. Pe teren însă ioca marcaj. Suntem la o intersecție dintre un forestier larg și un drumeag pitit sub gheață. Avem norocul să aflăm taman aici, la răscruce, două izvoare captate și amenajate. Au debit mărișor. Dintr-unul curge apă rece-bocnă, din altul șiroaie apă fierbinte-bocnă.

     Ne uităm pe hartă, ne uităm pe GPS, și considerăm că drumeagul din stânga drumului îi cel potrivit. Hmm ... În principiu, cam așa a fost, doar că în scurt timp poteca noastră ce urca pe firul Pârâului de la Stână ... s-a înfundat în doborâtură. Sau căzătură. Din momentul ista început-a distracția ! Dă-i la stânga, ia-o la dreapta, urcă o țâră, coboară oleacă ... Și erau pe alocuri niște pante înclinate, de-ți tăiau orice urmă de entuziasm. Doar când le vedeai, dară-mi-te în timpul urcării. Fiindcă trebuit-a să le suim ... Mă și gândeam la cei doi dezertori de la cabană, și-mi închipuiam ce tandru m-ar fi boscorodit ei cu ocazia asta ...

     Norocul nostru, că fiind încă dimineață, în urma frigului de peste noapte, zăpada era înghețată și bine cimentată. Mai ales în vreo două locuri simțitor piezișe, pe unde cățaratu-ne-am cu năduf.

     Acuma, mie mi-o cam plăcu suișu` ista mai abrupt, însă m-a deranjat pierderea potecii, mai cu seamă că ne orientam după GPS. Atunci, știu bine c-or fost și munțomani puși în dificultate de astă bălăureală, care pe lângă efort fizic a solicitat din plin și aspectul psihic.

Una peste alta, după un zig-zag, și pe orizontală și pe verticală, iată-ne dând în forestierul cela lat care pornea de jos, de la izvoare. Țineți minte ? Unul rece, altul fierbinte ... Ce-i drept, conform GPS-ului, drumul ăsta ne-ar fi ocolit mult, foarte mult ... Și-am fi ratat și frumusețe de bălăureală !

     O scurtă bucată de drum mergem pe acest bulevard cu zăpada bătătorită de niște șenilate răzătoare de codru, doar că la o cotitură îl părăsim pentru a urca iarăși pe firul apei. Același ori altul nou. De astă dată, neaua îi cam moale. Și cam mare. Înaintăm cu opinteli prin pădure. Pentru cei mai cu greutate, este o adevărată plăcere. Îmi dau silința să păstrez o atmosferă calmă și optimistă, știind că se poate, și sperând ca starea zăpezii să se schimbe în bine când vom ieși în gol alpin. Nădăjduit-am cu folos !

     Vremea e superbă și cerul fotogenic. Încă un pic și dăm în poiana din susul Dosului Mierului, unde năvălim în stână și facem un popas pentru a mânca. De prânz.

     După hartă mai avem oleacă și ajungem în culmea Mierului. Doar că leaca aiasta îi tăt în sus. Zăpada e mult mai acceptabilă decât cea din pădure, deși pe ici, pe colo, piciorul se mai afundă-n ea. Însă puțin, până la gleznă. Urcușul ăsta îmi place la nebunie ! Parcă mă aflu într-un ocean imaculat și învolburat. Este aievea sau visez ?

     Care va să zică, ajunserăm și la curbura Pământului. Și-ncă ce dodoleață !

     Așadar îi rotundă, bucălată, trupeșă, bondoacă, durdulie, împlinită, dolofană și rubicondă. Astă mică și albastră, focoasă și năbădăioasă, a treia planetă de la Soare.

     Urcați pe vârful Mierul Mare suntem direct expuși unui șir de faine priveliști, ce se va derula sublim de-a lungul întregului traseu rămas.

     La reveria hibernală din Latoriței participă deplin și vertiginosul joc al norilor.

     Aici, pe coamă și în gol alpin, vântul suflă ... ca pe munte. Io îl găsesc rezonabil și suficient. De altfel, fără prezența lui, cerul ar fi fost mai puțin dramatic, ceea ce ar fi știrbit din frumusețea cestor două zile.

     Parângul ni se înfățișează grav și amenințător. Însă nourii ocolitu-ne-au cu îngăduință.

     Mergem aproape orizontal, atingând pe rând vârfurile Mieruțu, Ștefanu și Bora.

     Aflatu-ne noi sus, iar de jur împrejur ... creste și coame de munți. Suntem în paradis !

     Încetișor și răsfirați ne îndreptăm spre pârtia Vidra, trecând și pe lângă-i lacul artificial ce-i deservește tunurile de zăpadă.

     Deasupra noastră, un godac fuge de rupe ... cerul. Pe pământ, oamenii lacomi i-au rupt ... codrul.

     În cele din urmă înaintăm o țâră și pe Coasta Benghii, iar aproape de noi, și totuși atât de departe, strălucește la amiază, mândrul și impunătorul Puru.

     Vârful ista chiar degajă puritate, semeție și respect. Mai ales acum, împodobit cu veșmântul imaculat al iernii. Sub cerul ăsta halucinant !

     Dar pașii noștri cotesc din nou spre Nord, coborând pe lângă pârtia de schi foarte puțin animată.

     În trei sferturi de ceas ne regrupăm în jurul căruțelor, după o coborâre iscusită pe alocuri. Privind retrospectiv, cred că aș fi făcut mai bine dacă-i dădeam la vale cu telegondola: mi-aș fi cruțat cu înțelepciune prețioasele-mi meniscuri din genunchi. Pe de altă parte, doar luând la pas cea pantă semi-înghețată mi-am putut testa rezistența cartilagiilor și anduranța ligamentelor. Mdeh ...

     Finalizând acest traseu, iar cu el, și tura însăși, am repetat cu brio episodul de cu-o seară înainte, cel în care fiecare apucat-a care încotro. Mai bine spus, care la casa lui ... Bine că de astă dată avurăm totuși vreme să ne luăm rămas bun.

     Cei din vechea gardă, împrospătată acum și cu cel mai tânăr carpatist, s-au reunit solemn și regulamentar în jurul unei mese de pomină dintr-un han dichisit. Vâlcean.

     Și am încălecat pe un cal – pardon, Logan – și v-am scris vouă-ntr-un hal. Latorițean !

Post Scriptum

     Iar cum stam noi bine dispuși la ceas înaintat de seară, bucurându-ne gurița cu delicatese gastronomice, ochișorii cu scrieri meșteșugite, și urechile cu șlagăre lăutărești ... mă năpădi, așa, un gând răzleț către cei harnici gospodari din valea Orății. Vor fi curățit ei, drăguții, locurile cele de poveste ? Și dacă da, oare cât timp va trece până la următoarea ecologizare ? Fiindcă, stând io strâmb și drept judecând, zic că-i mai de folos și-o corectare a cauzelor, pe lângă cea a efectelor. Dar cauzele au rădăcini adânci ... în inima ființei umane. În fine, poate că amu, cu restricțiile oficiale de circulație, gunoaiele vor sta și ele acasă.

     Doar lotrii au dezlegare la codri ...

     Noapte bună, dragi traci !

Sâmbătă, 18 aprilie 2020 - 21:53 
Afisari: 975 


mihaita_39