Tura de libertate, cu bucluc. :) (Muntii Fagarasului)

Era in plan, de prea multa vreme. Vremea se vestea perfecta, caldura din oras devenea absurd de indurat si concediul, mult asteptat, sosise.

Planul, facut intocmai ca tiganul, era sa parcurg un drum mai laturalnic, de la Brasov la Balea Lac, ocolind nebunia de pe drumul national, si intoarcerea sa fie pe crestele Fagarasilor, de la Balea Lac pana in Plaiu Foii.

Chichita a fost ca, nici prin gand nu mi-a trecut sa ma apropii de vre-o gara sau autovehicul, iar cum imi place ciclismul de munte, si anul trecut mi-am reprosat, oarecum, ca n-am luat si "fierul" dupa mine, am pus bagajele pe bicicleta si am pornit-o pe traseul, planuit, de vre-o 400km. (poate ceva mai putin)

Ruta stabilita (si cu ajutorul catorva carpatisti de p'aci) era:

Brasov - Rasnov - Zarnesti - Poiana Marului - Sinca Noua - Sinca Veche - Sercaita - Sebes - Recea - Lisa - Sambata de Sus - Complex turistic Sambata - Victoria... si apoi pe valea Arpasului si Albotei pana la Transfagarasan. De aici, sus pe Fagaras pan' la Balea Lac.

La Balea urma sa fac o pauza de odihna poate si de doua zile, ca mai apoi sa o iau pe Saua Caprei cate est.

Absolut totul mergea conform planului. Provizii pe doua saptamani, bicicleta mergea brici (eh... aproape.)

Totul brici pana la vre-o cativa kilometrii dupa Sambata de Sus, unde am constatat ca genunchiul stang da rateuri si rotula ma atentioneaza ca am tras prea tare, prea mult si... In fine... cu greu am ajuns sa campez mai sus de statiunea turistica Sambata.

Cu bucurie, pe bucata aia de drum, am salutat o pereche de biciclisti nemnti care aveau in plan acelasi traseu ca mine, pana la Balea, doar intins pe ceva mai multe zile.

Am sperat sa-mi "treaca" genunchiul, pana a doua zi, dar... doar s-a ameliorat.

Nici gand sa intorc carma. Nu. A doua zi am presat mai departe spre Transfagarasan si Balea, inpingand de pedale mai mult cu dreptul.

Cu multe pauze si gustari ocazionale am ajuns la Transfagarasan urmarind ore bune un drum forester intortocheat si frumos, prin rezervatie, savurand si umorul deosebit al calugarilor de la manastirea Cartisoara. (cine a vazut sagetile indicatoare o sa inteleaga. Din respect nu postez acea fotografie, cine nu poate o saa aiba ocazia sa-l vada cu ochii lor )

Iesit in drumul lung si anevoios, de acuma, si dupa un pranz tarziu am inceput urcusul Fagarasilor.

Ultimii cinci kilometrii de drum i-am facut pe langa bicicleta. Ora unsprezece noaptea sosise parca prea curand si nici ceata nici genunchiul nu ma lasau sa incalec pe bicicleta. Orbecaind cu lanterna dupa un loc de cort, pe langa lac, gasesc un petec de iarba nu prea inclinat si parchez bicicleta langa un bolovan, iar cortul, parca se ridica singur si adorm instantaneu...

Dimineata, cam mult dupa rasaritul soarelui, ma trezesc bucuros si scot capul afara sa admir lacul scaldat in lumina diminetii si sa ascult cantecul vantului printre crestele semete.

Da... bine. Muzica nu alta. M-am trezit in mijlocul unu-i santier cu pickhammere, tractoare si buldozere, care zumzaiau intr-o veselie. Drumetii isi spala vasele in lac, se indreapta spre masini, probabil pentru dumul de plecare. Am avut oarecum noroc ca am campat mai sus de parcare, ca nu am vazut mare lucru noaptea si pe ceata aia, ca cine stie... care da in marsalier fara sa se uite.

Negru de furie, imi fierb ceva de mancare si o cafeluta, impachetez si cu tot cu genunchiul scartait cobor vre-o trei kilometrii pe vale. Vazusem acolo o pajiste mai intinsa si o mica cascada cu apa proaspata.

Si acolo masinisti cu corturi si gratare. Incerc sa ii ignor, si campez mai departe de ei, cu gandul la un pic de odihna si recuperarea genunchiului. Dupa inca o gustare si o gura de cafea ramasa de dimineata, admir fauna locala de mancatori de gratar, camperi la margine de sosea si altii asemenea.

A treia zi, constat ca gluma cu genunchiul se ingroasa, la fel si inchietura.

Continui sa sper la vindecare si imi petrec ziua in armonii de manele, motoare, mai facand cate o poza si plimbandu-ma usurel si grijuliu prin zona, ne pierzand din ochi, totusi, cortul si bagajele.

Bairamul cu muzici si chiuieli ca la nunta (nu mai spun d'a cui), din boxele masinii parcate langa cort continua pana tarziu in noapte, unde, ori eu am adormit si nu i-am mai auzit, ori li sa stricat "aparatul".

Ma aflu la aproximativ doua mii de metrii altitudine si nici aici nu scapasi de ce am lasat acasa chiar in vecini.

Genunchiul nu ma lasa nici a patra zi, asa ca il frec bine cu un leac babesc, sa ma lase durerea pana ajung acasa, si o iau la vale, mai scapand cate o vorba romaneasca, de rude si de familiile celor mentionati. Din nou, rotula decide in locul meu sa aleg drumul mai scurt si mai urat, spre casa, asa ca trec de accesul in forestierul pe care am venit si continui spre DN1. Macar de acolo m-au chinuit doar o suta de kilometrii de asfalt si tiruri, pana la Brasov, cu ceva mai putine urcusuri. Cu noroc si multumire ajung acasa pe lumina, ca mai apoi sa fiu tintuit, in oras, doua saptamani pana ce genunchiul a putut fi declarat recuperat suficient pentru a incaleca, indarat, pe doua roti.

Prostia-mi proprie ma costat, doua saptamani din concediu, pe care le puteam petrece fara sa cobor sub cota 1600, dar zilele libere imi sunt numarate asa ca razbunarea e planuita rapid.

Daca nu ma tin balamalele (oricum nu m-am vindecat 100%... poate la toamna) macar sa fac o tura scurta acolo unde stiu ca nu's nici masini, nici alte motoare si spargatori de seminte.

Mi-era dor de coama lerescului, de Vacarie si de Comis, asa ca am pus bagajele pentru trei zile, din cele patru ramase de concediu, pe bicicleta si am pornit-o pe drumul ala, putin umblat de turisti, cu mult mai linistit si mai ferit de calvar.

Plecai astfel, de dimineata, spre Plaiul Foii.

Continuand, pana pe la ora trei dupamasa, poposii in vechiul loc de campare, aflat la vre-o doi kilometrii de cantonul Rudarita, chiar inainte de urcusul pe Lerescu.

Liniste, padure si aer curat. In sfarsit! Doamne, ce bine poate sa fie.

Cobe... Nu puteam sa tac? nu trec doua ore dupa ce intinse-i cortul, ca, top, apare o dacie dintr-aia din care curge rugina pe drum si-si taraie toba dupa ea. Se dau jos, la zece pasi de mine, cinci "culegatori de afine" ...

Avui, totusi ceva noroc, de la Dumnezeu, ca astia n'aveau casetofon in rabla aia. Plus ca nu venira sa petreaca, si dupa ce aprinsera un foc cat o zi de post, in mijlocul padurii de molid si brad, povestira ei ce mai povestira si pana pe la zece se culcara, lasandu-ma si pe mine sa adorm.. cu grija si cu un par zdravan, la indemana.

O noapte linistita si calda asa cum numai in padure gasesc, imi reface moralul pentru urcusul cu fierul dupa mine, pe coama Lerescului.

Culegatorii au luat-o pe parau in sus, eu pe banda rosie, numa asa mai pierdeam din sanse sa ii reintalnesc. Si-au lasat si focul aprins, cand plecara. Bai nene.... Pana am plecat si eu, focul se stinse totusi din pricina umezelii din vale. Asa am pornit cu inima mai impacata.

Urcusul, impingand cele vre-o patru zeci e kilograme de fier, cauciuc, mancare si echipament, la deal, sa tot fi fost vre-o 4 ore, pana in coama, la raspantia ce impartea drumul spre Piatra Craiului, prin Curmatura Foii si spre Comis.

Mama natura e clar data peste cap. Cat am urcat, pana la vre-o 1500m, m-au mancat tantarii cum numai pe balta, la pescuit, in mijloc de vara am mai patit. Iar sus, puzderie de muste ce m-au urmarit pana in varful Comisului. Roiau in jurul meu de paraca eram uns cu miere (sau de altceva).

Totusi, cu ocazia asta, am avut o surpriza placuta. Un alt biciclist, urca coama Lerescului, intr-o tura de o zi. Ce credeam ca's baliverne ciobanesti, uite ca aveau si un sambure de adevar.

Dupa cateva minute de povesti, mers agale spre Comis, si un ochi aruncat pe harta, colegul biciclist, is recalculeaza traseul si ne salutam.

Treaba e ca drumul asta e tare putin batut de turisti. Si mai rar, vezi un roman. Nationalitatea predominanta, intre turistii care urca pe aici, pe Fagarasi, e germana, maghiara ori poloneza. Asta, pentru ce-i aproximativ unu-doi turisti pe zi, ce trec pe acolo.

Ajuns pe Comis, tot pe la trei dupamasa, rezem bicicleta de stalpul cu indicatoare si imi trag sufletul, ne mai saturandu-ma de aerul proaspat, soarele de munte si adierea aceea, regasita numai acolo.

Pot sa zic ca am loc'sorul meu de cort acolo, aproape si de izvorul Lerescului si cu "vedere" la Crai si Berevoi, la Papusa si Iezer.

Dar, daca drumul asta, de la Plaiu Foii ori Curmatura Foii e rar batut de turisti, drumul ales, la coboras spre casa e si mai rar calcat de om. Dupa un somn bun si odihnitor, un mic dejun zdravan si respectata cafeluta, pornesc spre satul Sebes, pe Valea Sebesului. Un drum lung, da' lung, dar cum nu se poate mai linistit si frumos.

Cu un popas scurt la acea stana parasita, din vale, careia cu drag i-as spune acasa, i-am dat bice la vale, sa ajung acasa pe lumina, urmand inca o ora de coama, din Vacarea Mare si o gramajoara de kilometrii de forestier si sosea pana inapoi in Brasov.

Loc curat si linistit ca valea asta, rar mi-a fost dat sa cutreier. Sper sa ramana asa curata si de-acu' inainte. Sa nu vad eu un pet, o conserva ruginita, o punga de mizerie? Intr-adevar minunat!

Uite ca pe druml asta, de la Comis pana'n Sebes n'am vazut nici urme de gheata ori bocanc. Doar ceva urme de copita... Si e marcat, destul de facil si la deal si la vale. Poate ii mai bine asa.

Macar, la intors am mai salutat cativa ciclisti straini, veniti din tarile vestice, practicand, aproape, acelasi mod

de deplasare ecologica si turism cum incerc si eu. Daca isi lasau si masina acasa, aveau chiar tot respectul meu, hehe...

Mai apoi, drumul acela din Sercaita pana in Poiana Marului e mai suportabil, masinile mai putine si padurea aproape, facand aerul mai respirabil si dogoarea soarelui mai induratoare.

Imi ramane Duminica, sa ma odihnesc, acasa, ca de luni sa incep din nou munca. Macar mi-am razbunat zilele pierdute din concediu, din propria-mi prostie si incapatanare, la care sa adaugat prostia altora si incapatanarea aferenta.

Morala mea, la toata povestea asta ar fi ca: Drumetului ii sade bine cu drumul. Dar, daca isi lasa acasa o lecuta din incapatanare, drumu-i sade si mai bine.

Salutari si drumuri frumoase.

Joi, 4 decembrie 2008 - 19:21 
Afisari: 6,291 


yo6ial