Tura de initiere pe platoul Bucegi (21-22 martie 2009) (Muntii Bucegi)

Traseul: Sinaia – Cota 2000 – Piatra Arsa – Babele si retur (21-22 martie 2009)

Echipa:

Mihai (odin)

Bogdan (sf_inx)

Decebal (decebal71)

Flori (floryna)

Dragos (dragosttt)

Victor (angelo)

Vali

Simona (simonav.)

Poze: odin, decebal71 si dragosttt

De obicei evit turele de initiere, probabil pentru ca le asociez cu experienta de la scoala de ghizi: multi participanti, majoritatea prost echipati, ritm de mers obositor de lent. Tura postata de Odin insa mi-a atras atentia in primul rand prin traseul propus, apoi prin limitarea numarului de participanti. Nu mai fusesem pe platoul Bucegi iarna si doream sa invat sa folosesc corect echipamentul de iarna. Asa ca decizia a fost usoara: VIN (cuvant cu dublu sens, indelung dezbatut pe discutia dedicata turei si, din pacate, nedegustat pe parcursul ei ).

Ne regrupam, asadar, in gara Sinaia si dupa o scurta sedinta, hotaram sa alegem telegondola ca mijloc de deplasare catre inaltimi. Ce nu stiam era ca punctul de plecare e putin mai departe decat cel al telecabinei. Hoinarim asadar pe stradutele din Sinaia aproape o ora, din indicator in indicator, pana o gasim in sfarsit. Macar ne-am facut incalzirea…

In cateva minute suntem la Cota 1400, de unde luam telecabina pana la cota 2000. Pe platou, soare si vant puternic. Cand sa ne echipam pentru plecare, constat ca ochelarii mei de soare au ramas sa se odihneasca acasa. Asta e, imi zic, ma descurc si fara. Si m-am descurcat, doar ca acum albul ochilor mi-a devenit rosul ochilor – macar acum se asorteaza cu windstopperul.

Scot lotiunea de plaja cu SPF 50+ (mai puternica de-atat n-am gasit) si ofer celorlalti. Ca de obicei, baietii refuza vitejeste (cu exceptia lui Victor). S-ar fi vazut si rezultatul, dar din pacate camera lui Dragos, care a facut cele mai multe poze, s-a dovedit a fi stricata, si nu s-au putut recupera decat cateva poze…

- prima poza, la Cota 2000 -

Planul era sa ajungem la Babele si sa ne cazam la micuta cabana Floare de Colt, despre care auzisem numai lucruri bune. Pornim inspre Piatra Arsa, coborand prima panta ca niste copii, alergand si cazand in zapada. Cand ajungem pe ultima culme, de pe care se vede baza sportiva, intreb mirata: „da’ unde sunt toti jnepenii?”. Intrebare naiva, de om crescut la campie; evident, jnepenii (care vara au cam 1,5–2 m inaltime) erau sub noi. Stalpii indicatori (2,20–2,40 m) ne ajungeau pe la genunchi.

La Piatra Arsa bem cate un ceai si luam o mica gustare, urmand sa ne ospatam la Floare de Colt. Din surse sigure stiam ca se mananca foarte bine acolo, asa ca nu ne-am adus prea multe provizii cu noi. Ceea ce n-am luat in calcul a fost defectiunea de la telecabina din Busteni, care a ingreunat aprovizionarea cabanelor din zona Babele. Astfel ca, odata ajunsi la nea Ginel, cabanierul de la Floare de Colt, am aflat ca abia aveau alimente pentru ei (situatia era aceeasi chiar si la cabana Babele).

Am stat la o ciocolata calda, ceai nu mai era, si o poveste cu nea Ginel; este unul din tot mai putinii care se pot numi cabanieri in Bucegi. Are un fel cald de a te primi si tolba plina de povesti de prin munti. Ii gasim acolo si pe Alex (alexus) si Petruta, sotia lui, care incercasera sa ajunga la Omu, dar s-au intors din cauza pericolului de avalansa. Trecem sa dam buna ziua lui Manoliu, care administreaza cabana statiei meteo. Ne intampina cu ceai cald si intamplari de pe munte. La fel ca nea Ginel, are multe de povestit din deceniile petrecute pe munte. La asa oameni sa te tot intorci.

- cu nea Ginel, cabanierul de la Floare de Colt -

Se insereaza si ceasornicele din stomacuri incep sa ne atraga atentia ca se apropie ora cinei. Asa cum am spus, veniseram cu prea putina mancare, bazandu-ne pe cornul abundentei de la cabane. S-a decis punerea la comun a tot ce aveam comestibil prin rucsaci si rationalizarea ca sa ne ajunga pana a doua zi, cand urma sa luam un pranz copios la Piatra Arsa.

Aici se impun cateva reflectii asupra echipei. Din informatiile de la profilele de pe carpati.org am putut observa de la inceput ca vom fi un grup destul de eterogen, parere care mi s-a intarit pe tren si pe traseu. Diferentele de varsta si experienta erau destul de mari si la inceput m-am temut ca nu ne vom „compacta” destul ca sa formam o echipa. Nu a fost insa deloc asa, si ne-am strans surprinzator de bine, mai ales dupa cina si micul dejun din firimituri.

Am iesit sa admiram apusul, din pacate n-am prins decat sfarsitul, de pe Vf. Baba Mare, apoi am stat la povesti si bancuri in sufrageria cabanei. Mai grava decat lipsa alimentelor a fost lipsa vinului fiert la gandul caruia salivam cu totii inca din faza de pregatire a turei. Dar si aceasta tragedie ne-a unit si mai tare. :)

Dimineata am avut program de exercitii cu pioletul de pe Baba Mare; desi zapada era cam tare si nu prea alunecam, am facut totusi cateva miscari de oprire in piolet. Am admirat si fenomenul „marea de nori”, tot de pe Baba Mare. Am renuntat sa mai urcam pana la Costila, in mare parte pentru ca incepea sa ne roada foamea si terminaseram toate proviziile).

Dupa un ramas bun prelungit de la gazdele noastre si cateva poze de grup in fata cabanei, am pornit in pas lejer catre Sfinx. Pentru mine a fost prima ocazie sa-l vad in toata splendoarea lui, fara zecile de pantofari cocotati pe el.

Am pornit apoi spre cabana Piatra Arsa, catre care se indreptau gandurile noastre pline de speranta, izvorate din adancul stomacurilor amagite cu batoane de ciocolata si bucatele de cascaval. Pe drum, ne intalnim cu un grup de 3-4 sportivi aflati probabil in cantonament la baza sportiva.

Am reusit greu sa-mi stapanesc rasul cand unul din ei, incaltat in adidasi, imbracat in pantaloni de trening, fara parazapezi si cu o geaca imensa, descheiata (se facuse deja cald) ne-a intrebat abia rasufland daca este ceva de baut la cabana Babele (alcool adica). Pentru cei care n-au parcurs inca traseul intre Piatra Arsa si Babele, trebuie sa mentionez ca dureaza in jur de o ora, cu pante destul de line si nu e deloc solicitant, daca nu ai zapada in incaltaminte.

Dupa ce o tentativa de a scurta drumul prin taierea unei vai s-a transformat intr-o ocazie de a cobori pe fund, am ajuns in sfarsit la Piatra Arsa, lihniti si pusi pe fapte mari. Desi initial speram sa putem ocoli Vf. Furnica, ne ingrozea gandul la panta pe care o coboraseram in fuga cu o zi inainte, am hotarat totusi in favoarea sigurantei si am mers pe drumul stiut.

La Cota 1400 am decis sa nu mai luam gondola ci sa coboram de-a dreptul, prin padure, ca sa mai variem putin peisajul. A fost o ultima aventura, nu pe de-a intregul placuta, pentru ca era mai mult noroi decat zapada. Dar am reusit sa ajungem jos fara sa stergem chiar toata poteca de noroi

In loc de incheiere si din lipsa de inspiratie, ii las pe colegii de tura sa-si scrie impresiile

Joi, 2 aprilie 2009 - 15:24 
Afisari: 5,848 


simonav.