Tur de forta in Bucegi, partea I - Valea Coltilor si Hornul Coamei (demo) (Muntii Bucegi)

O tendinţă naturală a individului este de a-i considera, la o primă vedere, pe aceia care fac lucruri peste puterile sale, supereroi sau nebuni. În timpul care se scurge după această primă impresie, contrastul dintre noi şi supraoameni se diminuează, de regulă temperat de găsirea unor breşe „omeneşti” la respectivii, sau a unor similitudini între acţiunile sau firile lor şi ale noastre, de tipul „aşa ceva am fost şi eu în stare să fac / am trăit şi eu asta”. Uităm, la momentul emiterii primei judecăţi despre nebuniile altora, că fix ruperile de ritm, ceva-urile inedite şi derapajele în aventuros sunt cele care împlântează un sens în rutina noastră ostilă.

De ce ai vrea să umbli prin nişte locuri unde moartea poate să-ţi pună piedică la fiecare pas, de ce ai vrea să atârni la câteva sute de metri deasupra hăului, de ce te-ai urzica, te-ai umple de noroi şi de julituri trăgându-te prin locuri pe unde şi caprele negre ezită să se avânte ? Aş putea răspunde tot cu întrebări – de ce să ieşim noaptea din casă, de ce să explorăm necunoscutul, de ce să descoperim America, de ce să ne aventurăm în spaţiu ? etcetera. Curiozitatea reprezintă esenţa existenţei umane, spune un citat. Şi moartea pisicii, vor replica alţii. Dar cea din urmă implică o teamă intrinsecă, iar depăşirea ei şi avântul în necunoscut aduc satisfacţii incomensurabile. Însă elanul de a descoperi şi a explora trebuie temperat de o bună cunoaştere a aspectelor adiacente care, în ceea ce priveşte arealul alpin, pot necesita ani buni de ucenicie până la a le avea complet şi corect în vedere.

Încă de acum doi ani am luat cunoştinţă de la distanţă, prin intermediul Carpati.org, cu incursiunile lui Mugurel Ilie şi ale lui Eugen Horjea prin nişte cotloane pe unde nu mulţi cutezau să se perinde. La început m-am minunat şi mi-am făcut cruce, apoi am devenit atras de locurile minunate prin care aceştia cotrobăiau cu drag şi chiar am atentat, în urmă cu un an, la faimoasa „lume de piatră a Craiului”, care mi-a fost la acea vreme refuzată, pe motive foarte raţionale şi bine întemeiate. Mi-am promis că voi face tot posibilul să ajung într-o astfel de ieşire şi, în ciuda lacătelor puse pe celebrul parc naţional de indivizi care au preferat să-şi menţină curiozitatea mai mult pe lângă decât în sfera montană, lumea de piatră mi-a garantat accesul într-o zonă aproape la fel de spectaculoasă – marele abrupt prahovean al Bucegilor, întreit în reprezentările Caraimanului, Coştilei şi Morarului.

Incursiunea pe tărâmul caprelor negre şi al vulturilor s-a desfăşurat sub forma a trei ture de o zi, cu durate cuprinse între 11 şi 13 ore. Tabăra de bază a fost stabilită, după îndelungi căutări, la pensiunea Casa Anduţu din Buşteni, care avea şi avantajul de a se afla la baza pârtiei Kalinderu, adică foarte aproape de punctul de plecare pentru traseul din prima zi. Cei mai romantici dintre noi se pot încălzi cu gândul că de pe budă se vedea foarte bine Crucea, băile fiind dispuse către abruptul sudic al Caraimanului.

După o selecţie riguroasă a participanţilor (de altfel, Mugur şi Eugen nu sunt oameni pe care să-i abureşti din vorbe), se formează şi echipa: Zelma, Ingrid, Dana, Paul şi cu mine. Din păcate, Zelma a fost nevoită să se retragă, aşa că în final am rămas patru plus organizatorii. Pe traseul din prima zi ni s-a alăturat Sorin Borza, un veteran la rândul său în ale nemarcatelor, însoţit de fiul cel mare – Emil. A însemnat mult faptul că nu le eram străini lui Mugur şi Eugen, aceştia cunoscându-ne din diverse ture alpine, dar şi faptul că ne ştiam cam toţi între noi, ceea ce a sporit coeziunea grupului. În cazul meu, în acordarea acceptului de participare a contat mult efortul depus în ultimul an precum şi dorinţa mea de a împărţi cu ceilalţi parte din cunoştinţele şi experienţele dobândite, concretizată prin activitatea de pe site unde am postat ture şi jurnale. De altfel, principala dorinţă a celor doi organizatori şi unul dintre motivele de bază al acestor ture alpine publice este de a transmite mai departe câte ceva din vasta lor experienţă, acumulată în zeci de ani de căţărare şi alpinism, şi de a forma montaniarzi de calitate care să abordeze cu siguranţă şi respect traseele alpine.

Urmează descrierea unui traseu alpin (deci NU turistic!) de dificultate 1B. Pentru parcurgerea sa echipa a folosit materiale specifice căţărării pe stâncă: hamuri, căşti, carabiniere, dispozitive de rapel, anouri iar ca echipament colectiv – semicorzi. Parcurgerea în siguranță a unor trasee nemarcate necesită o înțelegere realistă a priceperii și limitelor personale. Există în permaneță riscul de a fi rănit sau de a muri! Nu vă aventuraţi în abrupt fără a avea echipamentul şi pregătirea necesară, deopotrivă fizică şi mentală !!

Traseul propus pentru prima zi a fost următorul: Căminul Alpin - Plaiul Munticelu – Poiana Coştilei (TR) – Hornul cu Urzici - Hornul de la Scară – Valea Colţilor - Strunga Colţilor – Valea Gălbinele - Hornul Coamei – Valea Gălbinele (principal) (1B) - Plaiul Munticelu - Cabana Caminul Alpin (TR). Grad general de dificultate - 1B. Legat de asta, mă amuză în continuare cu câtă uşurinţă şi desconsiderare sunt tratate primele grade în căţărarea pe stâncă de către persoane care nu s-au plimbat în viaţa lor prin afara panoului de la sală. Aparent sunt oameni care nu realizează că a te căţăra într-un mediu deplin controlat unde vântul nu bate, ploaia nu udă prizele iar acestea în niciun caz nu ţi se rup sub degete, filat din centimetru în centimetru, este o treabă, în timp ce a ieşi la stâncă, fie şi pe trasee 1A-1B, şi a parcurge neasigurat săritori cu metri buni sub tine, e cu totul altă mâncare de peşte. De altfel, chiar şi în limitele aceluiaşi grad, unele trasee sunt mai egale ca altele; o alde Valea Coştilei bate cu mult Creasta Balaurului ca dificultate, deşi ambele sunt cotate 1B.

După o noapte pe care eu, Paul şi Dana am petrecut-o la o altă pensiune buşteneană, ne trezim pe la şase dimineaţa pentru ca o oră mai târziu să completăm formaţia cu restul membrilor – Eugen, Ingrid, Emil şi Sorin, ultimii doi veniţi din Braşov. Vremea deocamdată este stabilă, cu un cer predominant senin şi câţiva nori răzleţi. Voi reveni cu mai multe detalii după buletinul de ştiri. Andreea, ai legătura

E o dimineaţă minunată în Poiana Coştilei

Până la intrarea pe nemarcat avem de mers mai bine de o oră pe traseul TR, ce leagă Buşteniul de Mălăieşti. După ce trecem de Poiana Coştilei părăsim poteca şi începem să urcăm pe partea stângă, pe un scoc pământos şi destul de abrupt, ajutaţi de beţele de trekking şi de vegetaţia abundentă. Aceasta reprezintă partea inferioară din Vâlcelul Poieniţei. Articulaţiile încă amorţite după somnul precar sunt încălzite suplimentar cu înţepături directe de urzici care ne iau prin toate părţile. După douăzeci de minute de mers pe sub perete, ajungem într-o şeuţă de unde vom coborî pe Hornul Pământos în Valea Mălinului, la o sută cincizeci de metri de confluenţa cu Valea Colţilor. Aici ne echipăm cu hamuri şi căşti pentru că în următoarele minute treburile vor deveni serioase.

Până jos avem de descăţărat nişte porţiuni înclinate cu un sol foarte sfărâmicios. Pe la jumătatea acestor pasaje am solicitat lui Eugen să întindă o semicoardă, bocancii mei nefiind foarte încrezători în a mă purta în siguranţă deplină până la baza hornului.

Odată eliminaţi parte din morcovi, ajungem într-un punct din care se observă excelent firele celor două văi vizibile din acest loc – Colţilor, pe stânga, respectiv Mălinului, pe dreapta. Despre ultima am auzit spunându-se că ar fi cea mai lungă vale de abrupt din Bucegi, în orice caz, iarna cel puţin urci pe ea de albeşti.

Mălinul văzut de la firul… pietrei

Majoritatea traseelor alpine dintr-un masiv poartă o amprentă definitorie pentru muntele în care se află. În Piatra Craiului se remarcă imediat pragurile de rocă albă a calcarului, bogată în alveole şi prize care, deşi friabilă de multe ori, îmi pare foarte plăcută la căţărat. În Bucegi văile se prezintă mai degrabă sub forma unor v-uri de-a lungul cărora s-au îngrămădit bolovani uriaşi, preponderent lipsiţi de prize, care te invită la a învăţa şi exersa noi mişcări pentru înaintarea pe verticală, precum şpraiţul, ramonajul şi altele bazate pe opoziţie. De aglomerări de bolovani avem parte şi pe Valea Colţilor, o vale care te întinde suficient de mult fără a fi din cale afară de dificilă. Ea prezintă totuşi câteva săritori extrem de interesante, în special pentru cei al căror nivel se învârte în jurul 1B-ului. 

Valea începe cu câteva praguri „de încălzire”.

Aglomeraţie mare pe fir

Urcăm câteva trepte uşoare după care ajungem la o săritorică mai serioasă, marcată printr-un bolovan, aţi ghicit, care surplombează firul văii. Răspunsul la dilema continuării este dat pe partea dreaptă, unde pragurile înclinate şi spălate oferă totuşi o aderenţă satisfăcătoare. Mai întâi trimitem rucsacurile cu coarda, pentru uşurinţă. Înaintarea prin alte mijloace în afara clasicului mână – picior – mână – picior oferă căţărătorului anumite doze de emoţii, însă deprinderea stilurilor mai neconvenţionale de ascensiune sporeşte încrederea acestuia şi îi creşte nivelul de experienţă.

Dana pe un prag care precedă săritoarea cu bolovan

Săritoarea cu bolovan

Eugen urcă primul, după care trimitem rucsacurile

Apoi urcăm şi noi

Căţărarea pe vale este pe cât de solicitantă, pe atât de plăcută. Există două săritori mai delicate pe care le-am găsit suficient de uscate pentru a le urca în siguranţă. Am folosit asigurările destul de puţin, pregătirea membrilor echipei permiţând să urcăm într-un ritm bun şi destul de liber majoritatea secţiunilor delicate ale văii. 

Pe vale se află şi alpinişti mai înceţi

În jumătatea superioară, valea se deschide treptat

Privim şi spre punctele de reper care se deschid pe partea stângă, Colţul Măgarului fiind probabil cel mai uşor de identificat. Mai jos, apărat de doi străjeri vegetali

Până la capătul văii mai avem de escaladat câteva praguri de o dificultate moderată.

Singurul spectator avizat întâlnit în această zi

După vreo trei ore de urcat pe vale într-un ritm constant, atingem capătul ei identificat prin Strunga Colţilor. De aici se poate coborî rapid în firul principal al Gălbenelelor; din câte mi-amintesc, pentru aceasta nu a fost nevoie de rapel, dar asta depinde de la caz la caz.

Vedere din Strunga Colţilor

Impresionanta linie a Hornului Coamei se profilează prin ceaţa sinistră.

Pentru a ajunge la el traversăm mai întâi firul principal al Văii Gălbinele, cu care vom face cunoştinţă mai îndeaproape ceva mai târziu.

Organizatorul ne aşteaptă răbdător

Iar noi venim agale, încercând să desluşim împrejurimile prin ceaţă

Atenţia noastră se îndreaptă spre punctul culminant al zilei care se vrea a fi hornul. Din păcate acesta nu ne-a îngăduit o ascensiune completă ci doar un demo, urmând a-l aprofunda cu o altă ocazie. Pe lângă ceaţa care din acest moment ne-a devenit tovarăş de drum, continuarea traseului devine mai dificilă decât de regulă, hornul fiind foarte ud şi alunecos, firişoare de apă prelingânu-se pe pereţii lui. De fapt, zilele din an în care traseul se poate parcurge complet pe uscat sunt numărabile pe degete. 

Eugen la intrarea în Hornul Coamei

Hornul debutează plăcut, cu nişte lespezi căţărabile uşor dar aparenţele prietenoase vor fi rapid spulberate.

Urmează un prag nu foarte înclinat, dar spălat. Eugen urcă primul pe stânga şi reuşeşte să ajungă rapid deasupra lui. Eu sui următorul, neasigurat, însă mă blochez un pic mai sus de jumătate şi solicit coarda pentru un pas mai alunecos pe care nu mă simţeam sigur să-l trec la liber.

Mai sus nu ne mai încăpăţânăm şi îi lăsăm pe Eugen şi Sorin, veteranii grupului, să urce primii şi să ne asigure de deasupra. Cu fiecare pas în amonte înclinaţia pantei creşte şi mai mult.

Ajungem la o fereastră închisă printr-o lespede aparent fragilă. Depăşim săritoarea printr-un ramonaj scurt la capătul căruia eu am folosit lespedea drept sprijin pentru o mână. În cazul în care vă întrebaţi de unde vine termenul de ramonaj, ei bine, el a fost dat după o fată pe nume Ramona. Vă puteţi imagina singuri cum s-ar fi numit procedeul dacă pe tipă ar fi chemat-o Maria..  (de fapt vine din franţuzescul „ramonage”. Ramoneur înseamnă coşar. Explicaţia mea e mai plauzibilă, nu ? :) )

Deasupra săritorii cu fereastră, pereţii se îngustează enorm iar apa scursă pe ei ne transformă terenul de joacă în Horrorul Coamei. Totul este foarte ud, unele prize sunt spălate şi riscul de accidentare devine mai sporit. Variante de ocolire nu prea există, traseul ne obligă să ţinem firul pe aproape toată durata sa. Există un brâu care leagă Hornul Coamei de firul principal al Gălbinelelor însă noi ne aflăm sub el, iar de acolo până în Brâna Mare a Coştilei mai este destul de mers prin horn.

În aceste condiţii neprielnice şi fiind într-o formulă relativ numeroasă, decidem să nu insistăm mai mult decât e nevoie şi hotărâm în unanimitate să ne retragem. Dacă memoria nu mă înşeală, s-a făcut un sondaj să continuăm pe firul Gălbinelelor sau să îi dăm la vale, iar majoritatea am optat pentru varianta din urmă. Decizia a fost influenţată şi de faptul că a doua zi ne aştepta o tură, mai dură decât aceasta, cu focusul pe Acele Morarului, iar spaţiul de odihnă între ele nu era prea generos.

Nici părăsirea hornului nu este floare la ureche. De rapelat avem toate sculele necesare la noi, însă nu vedem niciun piton. Soluţii fericite nu se întrezăreau, aşa că s-a recurs la plăcuţa îndoielnică din alcătuirea ferestrei de mai devreme. Şi bineînţeles că persoana cea mai potrivită pentru a testa inovaţia este Eugen, convinşi fiind că dacă el se dă şi va ţine, noi vom putea coborî cu zero morcovi la bord. De altfel, a fost una din numeroasele situaţii în care organizatorul şi-a asumat riscuri pentru tot grupul în toate cele trei zile de bucegeală alpină. 

Eugen amenajând primul rapel

Cam firavă asigurarea la prima vedere, dar a funcţionat impecabil

După două sau trei rapeluri evacuăm hornul şi revenim în firul Gălbinelelor. Acum că peisajul s-a schimbat din nou şi ceaţa s-a milostivit de nişte petice senine, recunosc un pic locurile prin care mă aflu. Mugurel m-a dus pe aici în martie, când am făcut o traversare din Gălbinele în Scoruşi, chiar prin Strunga care se zăreşte timidă prin ceaţă, câteva zeci de metri mai sus. De fapt se zăresc două: Gălbenele şi Colţilor, prin care am coborât şi noi. Mai jos aveţi poze cu ambele, ghiciţi care-i una şi care-i alta ?

Bine, hai că vă spun. Prima poză este cu Strunga Colţilor (la baza peretelui din dreapta se găseşte faimosul Hotel Gălbinele), a doua cu Strunga Gălbinele. Iată şi o poză a Laurei Bejenaru în care situaţia este lămurită, ambele strungi fiind vizibile în detaliu - https://plus.google.com/photos/106083248741016880756/albums/5771771983247938577/5771773162069457474?pid=5771773162069457474&oid=106083248741016880756

Împrejurimile văii în talvegul căreia ne aflăm acum ne oferă perspective învăluite într-o aură mistică. După un scurt moment de respiro ne reorientăm în aval, unde câteva rapeluri ne vor asigura trecerea peste săritorile mai dificile.

Am rapelat de câteva ori pentru a nu pierde timp, observând că unele săritori ar fi fost destul de interesante la o parcurgere în sens invers. Ceaţa a rămas undeva sus, acum restul traseului s-a transformat într-o plimbare alpină cu sau fără coardă.

O fi parte din Coştila-Gălbinele ??

ceea ce credeam a fi Colţul Măgarului este de fapt un ţanc aflat pe stânga Hornului dintre Fire (mulţumesc Andrei Badea!)

Intrarea pe firul principal al Gălbinelelor. Parcă pe aici ne-am coborât prin dreapta imaginii.

Bătrânul refugiu Coştila la care ajung pentru prima oară. Îmi pare trist şi ruginit, dar câte generaţii de alpinişti nu au savurat aici odihna de după o zi în perete sau pe văi..

Am revenit în Buşteni în jurul orei 18.00 după care ne-am luat la revedere de la Sorin şi Emil şi am pornit spre pensiune sau spre Casa Magică pentru o masă caldă. Eugen a fost un coordonator excelent, iar echipa formată - una la înălţimea aşteptărilor. A fost tura de deschidere din seria de trei. A doua zi aveau să urmeze Acele, dar despre ele în partea a doua. Va urma

Sâmbătă, 11 octombrie 2014 - 16:34 
Afisari: 3,103 


victoranica