Trio antagonist pentru Bucsoiu. Un altfel de jurnal (Muntii Bucegi)

Trio antagonist pentru Bucșoiu. Un altfel de Jurnal

Povestea e interesantă, cel puțin, zic eu, executant pătimitor, autor și narator. Cine sunt eu? Nu are importanță, căci sunt doar o parte din mine, contează ce zic eu și că oricine se poate regasi în cele ce urmează.

Voi fi scurt și voi începe cu începutul. Veni, vidi, vici. Ei, nici chiar așa. La început, eram acolo de unde am plecat, apoi, la final, unde ajunsesem. Nici așa brief. De la Început. M-am născut în 19..., ei, nici chiar așa, omit părți importante, mai de la începutul Începutului. Deci, la început au fost Munții. Apoi, 205 milioane de ani mai târziu, după multă geologie și istorie, am apărut și eu, dar, pilda aceea - vorba lungă-i slăbirea tastaturii...

Suntem în iulie anul 1 d.c (după copil, mai exact la un an după nașterea copilului meu, în 2021, deci 2022) și mă hotăresc să plec solitar într-o tură la munte; decid sa fac Bucșoiu (străin pentru mine până atunci) și itinerez astfel: Bușteni - cabana Gura Diham - La Prepeleac - Bucșoiu - Omu - Valea Cerbului - Bușteni.

Decid să plec cu trenul de vineri Constanța - Bușteni, cazare la o pensiune în Bușteni, sâmbătă all day traseul, întâlnire iar cu moș Ene - seara la pensiune, duminică plecare cu trenul retur. Făcut, și înainte zis. Vine ziua plecării, bagajul e pregătit și compactat, dau să fac tranziția interior - exterior, dar femeia mă așteaptă la ușă de drum bun. O sărut tandru dar cenzurat, ca în „Casablanca” anilor ’40, căci după 10 ani de căsnicie nu se mai poate vorbi de „Fifty Shades of Grey”...

Ajuns în Bușteni, mă cazez la o pensiune modestă, în centru, între betoane și asfalt, dar asta găsisem last minute. Tensiunea, pardon - pensiunea, e atât de modestă încât atunci când intru, mi se pare că... ies.Odată intrat, mă apuc imediat să pregătesc... ieșirea, de mâine. Convins că cine se scoală de dimineață, are ceas deșteptător sau cocoș la fereastră, am pus vineri seara alarma la telefon pentru ora 7 fix, și, preventiv, achiziționez în plus și un wake up call de la un cocoș din preajmă, plătindu-l cu un poster cu Mihai Găinușă.

Dimineața, cocoșul începe să cânte. Mă trezesc, mă uit la ceas gândindu-mă că e ora 7 cum fixasem, când colo, Garminul meu cu ceas după cosmos arată 6:57, iar telefonul, fixat și el după ceasul galactico-lacteic, indică tot 6:57 și zic: „Paștele mă-sii, dai 5,000 de lei pe un ceas ultraperformant și 4,000 pe un telefon pretențios, și ele sunt în urmă cu timpul”. Modific imediat gadgeturile... păi nu se poate să fie un cronograf mai bun decât un cocoș. Mă gândesc apoi la proverbul „Cine se scoală de dimineață departe ajunge” și, realizând că nu merg prea departe totuși, mai bag un snooze de 15 minute. În fine, mă trezesc, mă pregătesc, dau să plec, și plec... întorcându-mă, căci uitasem bețele.

Iau un taxi de la pensiune ca să elimin 4 km de mers pe asfalt până la cabana Gura Diham. What? Cine nu a scurtat niciodată un drum inutil pe asfalt să arunce primu’ cu bocancu'...

Inițiez deci traseul, e fix opt - sau mai exact 8.03 după rooster time, cu un ușor urcuș de la cabană pe BR. Până la La („lalafonia” nu e ca-ca, dar tot aiurea sună parcă...) Prepeleac merg lejer, fără oprire, setând pentru fredonare un playlist armonizat cu ritmul. Încep cu un refren de la Țapinarii:

”Hai puneți bocancii cu toc, te scot la munte,

E seară latino, la Disco în Sinaia...

Șoptește-mi senzual la ureche că e minunat,

Să tragi din țigară, la aer curat”

Dar, să n-o lungim, căci zicătoarea aceea: vorba lungă-i sărăcirea gelului din pix...

Undeva, anterior, pe la cabana Poiana Izvoarelor, sună telefonul. E de pe fix, știu de unde e, dar răspund nesigur: „Alo?” „Nu, Ali sunt Dorule, unde ai pus gălețile cu maioneză comandate?” Ali, șeful meu de la șaormerie, continuă: „Avem un grup de oameni fugiți de la intervenția Dieteticienii Anonimi și ăștia vor șaorma cu de toate, și extra cartofi și maioneză, așa că zi, pe unde sunt?” Îi zic că am uitat să comand și el mă liniștește: „Dacă ai greșit, nu fi supărat, ești doar vinovat.” În fine, rezolv cu șeful și reiau playlist-ul când, ceva mai târziu ajung la La Prepeleac.

Începe adevăratul urcuș; îl abordez cu prea mult entuziasm, pulsul ajunge la 160 bpm, și atunci îi aud pentru prima dată în tură: 

„Mai ușor omule, că nu mai am 50 de ani...” Era... Corpul.

„Da, mă Dorule, ce te zorești așa? Lasă-mi ceva timp de acomodare procesuală...” zice și... Alter Ego.

Cei doi forever companioni ai mei s-au trezit, turând eu subit, și prea tare probabil. Liniștea mea s-a dus. „Iar mă ia ăsta cu sloganuri motivaționale de trupe de comando - eat the elephant, baby steps, brick by brick...” se plânge Corpul. „Ta-su lu’ mă-sa!” zice Celălalt, „Bucșoiu ăsta nu e dificil, e chiar trificil, să zic așa, ca să nu zic altfel... Ce zici, punem de un mutiny și calăm motoarele?”

Schimb playlist-ul ca să-i optimizez pe cei doi la urcuș și intră Tarja Turunen întrucât avem nevoie de octave mai ridicate la abordarea abruptului, moment în care Alter Ego mă trage de mânecă și mă informează că ”Dude, I like Chopin...” „Mie-mi place Brahms” zice corpul, „Că nu mă... mișcă...”

Urcușul e din ce în ce mai abrupt, plin de sârme și lanțuri - parcă-i un munte înrobit - iar vegetația se îndesește, și, înaintând, simt cum jepii ”mă zgârie răi și uscați”. Reduc motoarele și anulez - sau măcar amân - implicit și dorința de rebeliune a celorlalți doi turanți, care, ascultând-o subjugați pe Tarja, nu mai... turuie.

În cele din urmă, enter Bucșoiu. Priveliștea e simptomatică. Panoramic vorbind, un aflux de peisaje care te subjugă să taci, să zăbovești, să te odihnești și să contempli și... „Ia uite” zice Alter Ego arătând spre Corp, „Ăsta a făcut pe el!” Vine și replica: „Nu fraiere turnător, am secretat niște serotonină la vederea peisajelor, mă simt bine, ce știi tu?”... „Da’ ce mă, sunt peisaje orgasmice? În fine, eu nu sunt impresionat” zice Alter Ego, continuând cu „Parcă se petrece truismul acela - Vinul roșu e roșu doar dacă nu ești daltonist, sau muntele nu mai e munte dacă-l privești din vârful lui...” Nu mă interferez în feuda lor și îndrept echipa spre Omu...

Între vârfuri, joncțiune în sfârșit cu alți oameni. Un grup compact, din care, la un moment dat cineva cade, alunecând ușor și favorizând un moment de gag. „E de râs” zice Celălalt, „E de plâns” zice Corpul, mai empatic. Eu ce să mai zic?

Ajuns la Vf. Omu remarc imediat pe Jimny. Nu personajul din Seinfeld (Jimmy, mai corect) care vorbea la persoana a 3a despre el, ci mașina, Suzuki Jimny. Mai rar vezi un autovehicul la 2,500 m, și, simțind insistența cu care remarc asta, mașina pare că îmi vorbește: „Jimny nu te place, te uiți ca fraieru’ de parcă n-ai mai văzut mașină pe Omu. Deasemenea Jimny nu place pe ăia care vin în teniși la munte și nici pe ăia care aruncă coji de banane pe munte - era să derapez periculos de la una...” 

Dau finalitate discuției cu Jimny și mă îndrept către conglomerata și mult râvnita sală de mese din cabană. E weekend dar am noroc și găsesc o cincime de loc pe o bancuță. Decid că două beri ca aperitiv, meniu complet și un suc ca desert, vor mai produce benefic niște serotonină. Mâncarea de la cabana Omu (meniul zilei respective: soup du jour cu legume sezonale / barabule blanșate în zeamă oligominerală / cabanoși reciclați în sos scăzut și răzuit din tigăi nespălate) e desculță de orice cauciuc Michelin, dar e exact necesarul când ți-e foame, intră și se topește în stomac ca ochii unui marinar la vederea unei femei (sau bărbat?) după luni de navigare solitară. 

Plătesc neofensat și mulțumit, obscena sumă de 55 lei - chiar 60 dacă pun și cei 5 lăsați ca taxă de servire „cabanoasei”, și, cu gândul deja la exterior, extrag și fizicul din încăpere. Afară, în fața cabanei, un mare studio foto e în desfășurare, încropit ad-hoc de dorința lui omu’ de a-și face poză cu... Omu.

Undeva, două pițipoance se „instagramează”. Una din ele, către cealaltă: „Auzi fată, ai văzut aseară la tv emisiunea aceea care-mi place mie mult, Visuri la cheie?” „Nu fată”, veni răspunsul, „O nimfomană muntofilă ca mine se uită doar la Penisuri la Cheia...” Alter ego se întreabă înspre ele: „Oare știu să facă sarmale la primus la 2,000 m și să umfle o saltea autogonflabilă la un refugiu?” Altundeva doi misogini comentează versurile din cântecul Deliei - Ce are ea și nu am eu? „Sâni siliconați și fund botoxat, fraiero!” zice unul din ei rezolvând dilema... Și mai altundeva doi cocalari dialoghează premergător ședintei foto cu ciomagul de selfie: „Ce mai face aia mică?” zice unul, „Nu mai e mică” zice celălalt, „Am făcut un enlargement...”

Nu mai zăbovesc în zonă și trag echipa hăis în direcția Valea Cerbului - traseu BG. Avem mult de mers, dar drumul de întoarcere sau de final - când ai bifat cu succes traseul propus - e ca un drum spre casă după un dinner and movie cu femeia, dacă astea au fost reușite atunci restul doar completează starea de bine. Plus că ai ocazie și timp de review - „Cum au fost pastele? Dar filmul Tăcerea mieilor?”... „Pastele au fost criminale dar filmul nu, sunt vegetariană...”

Valea Cerbului e destul de interesantă chiar și la coborâre, areal bogat cromatic, viu, remarcant, lung si... „Booooring!” mă completează Alter Ego. În fine, nu e chiar așa întrucât... „Booooring!” insistă Celălalt Eu. Măresc pasul, dar prea puțin, cât să dau o falsă senzație de grabă, suficient însă cât să alunec și să cad în graba subit creată. Corpul se ridică, și, redresându-se în mersul continuat, scapă câteva eufemisme gen „Insera-mi-aș și introduce-mi-aș... etc.” la care Alter Ego îl apostrofează: „Băi, băi, vorbește urât, se poate? Asta e o situație care cere o refulare mai necuviincioasă, să zic așa.” „Dar chiar”, zice Bipedul, „De ce nu luăm un cascador să ne dubleze în astfel de momente, de oboseală si uzură?”

Încerc să-mi încurajez camarazii dar greșesc la cantitate: „Hai băieți, că muuult a fost, ăhăă cât mai avem...”

Mă aflam cu ceilalți în derivă oarecum, pradă relaxării și oboselii deopotrivă, când fix în zona La Numărătoarea Urșilor parcă văd un... urs. Mă uit mai bine, se uită și ei mai bine, ursul nu știu dacă se uită, neclar încă totul. Să dau înapoi e prea târziu, să dau înainte e sepuku, așa că articulez să mă fac auzit ca fostul pesedist Ceaușescu la ultima apariție la balcon: „Aalloo, aalloo...” Ursul nu ridică receptorul se pare. Mă gândesc că poate mă înșel și constat că am dreptate, nu. M-am înșelat, era un buștean plasat natural strategic, ca Sfinxul din Bucegi, care văzut dinspre Sud-Vest e ditamai monumentul naturii, dar în rest e doar o simplă stâncă numai bună de pișoar. Deși suspansul a părut ieftin și artificial creat, discuțiile tot au apărut. „Să vezi ce-i dădeam două după ceafă și făceam un țuga hara triplu ștulup cu el, de nu-l mai vedeai!” zice Corpul. „Eu îi dădeam cu niște piper dintr-un pliculeț rămas de la McDonalds” zice celălalt, care mă face atent: „Ia uite la Corp, ăsta iar a făcut pe el!” „Nu fraiere...” veni replica, „Am secretat puțină adrenalină să ne petrecem cu ursul mai adecvat...” Eu zic că dacă ăla era un urs, în realitate, și de mărimea crezută inițial, aplicam refrenul epitaf din cântecul lui Doru Stănculescu - N-ar ști nimeni că m-am dus, numa’ m-or vedea că nu-s...

Continui drumul cu adrenalina încă uscându-se de pe noi, și asigur camarazii că nu mai avem mult, ca răspuns la deja pateticele „Are we there yet? Are we...?” Poteca e mai domestică, peisajul mai de tărâm, și, parcă completând cupajul idilic, pe neașteptate dăm și de un cioban. Pare cioban după strai și după port, dar nu se văd oile, și mai ales cerberii - probabil o fi ciobanul valah din Miorița, cel cu oile prădate. Corpul nu se abține și-l întreabă curat elaborat, mai degrabă împrăștiat: „Nea ciobanu’, mai avem mult până la Bușteni? Că tare mult ne-am chinuit astăzi, și am și căzut, și ursul, care uite-l nu-i... ne-a speriat și deci traseul ăsta ne-a omorât înainte de a ne omorî ursul, dacă era, dar n-a fost, dar dacă ar fi fost, mă-nțelegi...” Ciobanul ne dă metodic un scan filozofic, aprinde tacticos un tutun, exhalează excentric câteva rotocoale, și ne oferă o maximă abisală: „Omule, dacă vrei să fii nemuritor, nu te naște...”

Ajuns înapoi la Bușteni, la 17.30 după măsurile lui Cronos, consider închis circuitul turistic și mă îndrept apoi spre centru, în căutarea unei mâncătorii to go. Pe drum, mai dau câte o ocheadă în spate, căutând muntele cu privirea, cum te-ntorci către femeia cu care doar ce ai avut o întâlnire reușită, știind că-ți este deja dor de ea. În cazul de față, idilă - necontenită - cu o Piatră prețioasă.

Întors la pensiune, și odată ajuns indoor, răsplătesc Corpul cu niște merinde și o îmbăiere, pe mine cu un pahar de vin, și pe Celălalt cu șah și rebus. Nimeni însă nu mănâncă, bea sau gândește prea mult timp, căci amurgul se configurează deja, Zen-ul umple încăperea, iar eu - văzându-ne relaxați - trag obloanele la propriu și la figurat, și deschid apoi cămara Sufletului - subconștientul - lăsând să zburde oniricul.

A doua zi, în gara Bușteni, se petrece așteptarea trenului de întoarcere acasă. Ceilalți doi încep să tragă grăbiți cortina de final a turei alpine, nu înainte de a-mi oferi un manifest: „Ne-ai eludat iar vrerile, dar data viitoare, când ne vom întoarce ca inevitabili participanți, vom vâsli și mai aprig împotriva curentului tău...” Înteleg, și nimic mai adevărat, activitățile motrice solitare se doresc a fi un team building pentru trioul Minte - Trup - Suflet, dar ajung uneori a se metamorfoza într-o dinlăuntrică disensiune.

Trenul vine și pleacă continuându-se, și odată cu el și primii doi grăbiți din triumvirat. Succed iminent și eu, tras de curentul trenului - dar mai ales pentru că nu pot altfel decât a întregi entitatea-mi.

Sâmbătă, 7 octombrie 2023 - 01:08 
Afisari: 891 


dorudragan