Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Calendar

Septembrie 2022
LMMJVSD
1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930

Octombrie 2022
LMMJVSD
12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31

Online

Vremea
Saua Batrana
Muntii Bucegi

Voluntar in Carpati

Homepage

Lista de discutii

Trei pasuri, trei saptamani, trei calatori (Nepal-Himalaya 27.09-16.10.2010) (Muntii -- Munti din afara Romaniei --)


Totul a început cu șase luni înainte de cele povestite mai jos, când am aflat că Irina și Laviniu Crăciun plănuiesc o călătorie în Nepal: „Vreau și eu!” Zis și făcut. Au urmat pregătirile: citit ghidul Lonely Planet despre Nepal, căutat pe internet informații, completat echipamentul necesar, schimb de mailuri cu reprezentantul unei agenții de turism din Nepal, care ne-a ajutat cu biletele de avion la o cursă internă și cu permisele de acces în zona pe care am vizitat-o, alergat în parc în cursul săptămânii și ieșiri la munte în weekend, pe trasee care trebuiau să adune cât mai mulți metri diferență de nivel și cu un rucsac cât mai greu (15 kg. de persoană), pentru că luasem decizia să mergem pe cont propriu, fără ghid și porteri, pentru o mai mare libertate de mișcare și pentru că mi s-ar fi părut ciudat și m-aș fi simțit oarecum vinovată să-mi care altcineva rucsacul.


Traseul ales, „Three passes trek”, este un circuit în cadrul parcului național Sagarmatha (denumirea nepaleză a Everestului), ce durează cam trei săptămâni, cu tot cu zilele folosite ca pauză de aclimatizare. În aceste zile se fac ture cu bagaj ușor, prin împrejurimi. Ghidul Lonely Planet cota acest traseu ca fiind greu, „only for the truly adventurous”, iar timpii erau calculați de ei pentru o persoană cu bagaj ușor.Obiectivele principale ale acestui circuit erau cele trei pasuri: Kongma La (5535 m), Cho La (5420 m) și Renjo La (5345 m), taberele de bază ale vârfurilor Island Peak și Everest și câteva vârfuri: Chhukung Ri (5546 m), Kala Pattar, Gokyo Ri (5360 m).Punctul cel mai înalt al traseului urma să fie vârful Kala Pattar, a cărui altitudine este un subiect controversat. El apare înregistrat cu înălțimi între 5545 – 5550 m, dar cercetări recente arată că ar avea 5643 m.


Și iată că după multe planuri pe hârtie, vise, emoții, vine și vremea primei întâlniri cu munții Himalaya, mult mai repede decât mă așteptam.


Când eram mică, eram convinsă că deasupra norilor nu mai este nimic, că acolo se termină lumea, iar norii sunt casa lui Dumnezeu. Apropiindu-mă de Kathmandu (capitala Nepalului), de la hubloul avionului am zărit pentru prima dată câteva dintre vârfurile înzăpezite ale Himalayei. A fost foarte ciudată senzația, să mă aflu în avion și la același nivel cu mine să văd munți.

/Nepal/nepal_istanbul_2022.jpg

Ajunsă în Kathmandu, prima impresie pe care am avut-o a fost că mă uit de fapt la unul din documentarele pe care le vazusesem despre Nepal. Încă nu conștientizam că acum eu trăiesc ceea ce văd și nu sunt doar niște imagini ce se derulează în fața ochilor.


Călătoria noastră în munți începe cu celebrul zbor dinspre Kathmandu spre Lukla. De ce e celebru? Păi aeroportul pentru cursele interne nu seamănă deloc a aeroport, avionul este unul micuț, de 15 persoane, care îți inspiră orice numai siguranță nu, stewardesa îți oferă o bombonică și niște vată de pus în urechi pentru a nu te asurzi motorul avionului (ce, dacă e zgomotos înseamnă că nu e bun?), pilotul se ghidează după un GPS ce seamănă cu unul de mașină, iar pista de aterizare din Lukla are cam 50 m, o înclinație de 12 grade, la un capăt are un gard de beton (de care chiar s-a izbit unul din avioane chiar la o săptămână după zborul nostru), iar la celalalt capăt al pistei este hăul. Iar dacă ai ghinionul să prinzi vreme proastă când trebuie să zbori cu avionul... devine chiar interesant, pentru că s-ar putea să nu mai pleci prea curând de acolo, dacă n-ai bani pentru elicopter.Ne dăm jos din avion fericiți că am ajuns cu bine și noi și bagajele, ba chiar fără prea mare întârziere, ceea ce e cam raritate pentru aeroportul din Lukla, trecem de grămada de porteri ce-și așteptau clienții cățărați pe gardul aeroportului și ne oprim la un lodge (căbănuță unde poți dormi și mânca), pentru a lua micul dejun și a ne reorganiza rucsacurile.Lukla se află la 2860 m, așa că nu făcusem nimic altceva decât să coborâm din avion și deja eram mai sus decât Moldoveanu.


Pornesc la drum cu nerăbdare, pașii-mi sunt pe cărare, dar privirea scrutează depărtările, luând-o înaintea pașilor.Pe poteca noastră întâlnim pietre „mani”, pe care sunt sculptate rugăciuni budiste, unele așezate sub formă de zid ce trebuie ocolit prin partea stângă, în sensul acelor de ceas, sens în care, conform doctrinei budiste, Pământul și Universul se rotesc. De multe ori poteca e mai abruptă pe partea stângă, dar urmăm conștiincioși regula, deși mulți nepalezi nu o mai respectă.Poate nu or fi budiști, sau doar poate e greu să fii religios când ești un porter ce cară în spate vreo 60 – 80 de kilograme!

/Nepal/nepal_istanbul_2142.jpg

Traversăm câteva poduri suspendate deasupra râului Dudh Kosi și ne oprim să mâncăm de prânz în Phakding. Aici rămân să înnopteze majoritatea grupurilor organizate, dar noi hotărâm să mergem mai departe cât vom putea, mai ales că deja se adunau niște nori. Ne întâlnim cu două fete din Israel, care erau în drum spre Lukla. Pentru ele călătoria se termina și erau dornice să răspundă întrebărilor noastre curioase. Ne-au dat și niște sfaturi ce ne-au fost de folos, printre care cel mai important: prețurile se pot negocia, exceptându-le pe cele la mâncare în lodge-uri.   


Prima noapte am petrecut-o în Monjo, chiar înainte de intrarea în parcul național Sagarmatha.

Pe o tăbliță aflată pe poarta de piatră ce marchează intrarea în parc, sunt scrise următoarele sfaturi:

1. Abține-te să ucizi

2. Abține-te să fii mânios

3. Abține-te să fii gelos

4. Abține-te să-i ofensezi pe ceilalți

5. Abține-te să iei intoxicanți în exces,

amintindu-ți că urcușul spre munți nu trebuie să fie doar efort fizic, ci și purificare spirituală.


Ne continuăm drumul spre Namche Bazar, situat la 3420 m, centrul administrativ al regiunii Khumbu. Începem să zărim și vârfuri acoperite de zăpadă, la vederea cărora ne bucurăm ca niște copii, exclamând într-una „uite, uite-acolo!” și arătând cu degetul ba într-o direcție, ba în alta. Peisajele din jur păreau poze desprinse din calendare și mi se părea ciudat la început să fac un lucru atât de familiar ca mersul cu rucsacul în spate pe cărări de munte, dar în niște locuri care nu semănau cu ceea ce știam. Aici găsești copaci până la 4000 m, iar linia de zăpadă permanentă în Himalaya este la 5750 m. În Namche aveam să petrecem două zile, pentru o bună aclimatizare, profitând pentru a vedea și satele sherpa Kunde și Khumjung și făcând primele poze cu Ama Dablam, Nuptse, Everest.

/Nepal/nepal_istanbul_2168.jpg

/Nepal/nepal_istanbul_2174.jpg

După Namche, următoarea oprire o facem în Tengboche, unde se află cea mai mare mănăstire budistă din regiunea Khumbu. Aici asistăm și la o ceremonie de rugăciune, deși în mănăstire era așa frig că până și călugării erau răciți, mai presărând din când în când rugăciunile cu strănuturi.

/Nepal/nepal_istanbul_2200.jpg

Următoarele două nopți le petrecem în Dingboche (4360 m). Aici experimentăm pentru prima oară și senzația dată de scăderea concentrației de oxigen din aer. Aveam de urcat un „deal” de vreo 5100 m (căci aici parcă nu le poți spune vârfurilor sub 6000 de metri decât dealuri, comparativ cu cele de peste 8000 m). Dar să nu credeți că dacă le spun dealuri puteți zburda pe ele. Peste 4900-5000 m deja altitudinea își spune cuvântul, simțind nevoia ca după cel mult 20 de pași (și nici ăia foarte mari și rapizi), să mă opresc doar pentru a respira și nu pentru că aș fi obosit.

/Nepal/nepal_istanbul_2203.jpg

Varful Island Peak, vazut de pe ''dealul'' din Dingboche

/Nepal/nepal_istanbul_2209.jpg

Celebrul Ama Dablam

/Nepal/nepal_istanbul_2211.jpg

Călătoria noastră continuă pe valea Imje, spre Chukkung (4730 m). De aici, o zi va fi rezervată taberei de bază a vârfului Island Peak (6198 m), o zi urcării pe Chukkung Ri (5546 m), urmând ca apoi să pornim spre Kongma La, primul pas din cele trei pe care le aveam de trecut.


/Nepal/nepal_istanbul_2223.jpg

/Nepal/nepal_istanbul_2237.jpg

Tabara de baza Island Peak


/Nepal/nepal_istanbul_2240_exposure.jpg

/Nepal/nepal_istanbul_2244.jpg


/Nepal/nepal_istanbul_2248.jpg

Privelisti de pe Chukkung Ri:

/Nepal/nepal_istanbul_2265.jpg

/Nepal/nepal_istanbul_2293.jpg

/Nepal/nepal_istanbul_2297.jpg

Iată că a venit și ziua programată pentru primul pas din traseul nostru, Kongma La. Acesta va fi și pasul situat la cea mai mare altitudine dintre cele trei, precum și cel mai puțin frecventat de turiști, drept dovadă nu vom întâlni pe nimeni de-a lungul acestei zile.


Deasemenea, trebuia să avem suficientă apă și mâncare la noi, deci și rucsac mai greu, pentru că nu mai era niciun lodge în drumul nostru până în Lobuche, unde aveam să înnoptăm.

Am plecat cum s-a luminat, pentru că știam că ne așteaptă o zi lungă. 

Vremea era propice acestui traseu: senin, nu bătea vântul, așa că alternăm urcușurile susținute cu pauze destul de lungi, în care ne bucurăm de priveliștea vârfurilor înzăpezite ce se vedeau în depărtări.

Ajungem și la lacul de dinaintea pasului și nu pot să nu mă minunez de culoarea apei. Cred că ar trebui inventată o culoare pentru a o putea descrie. Lacul pare un ochi mare ce te privește curios, de parcă ar fi adunat curiozitatea tuturor celor ce s-au mirat de culoarea lui de-a lungul timpului.     

Începe și urcușul spre pas, o porțiune mai expusă, ce face pasul greu accesibil pentru porteri sau turiști neexperimentați.


Las și eu un semn al trecerii mele prin pas, agățând niște stegulețe budiste conform obiceiului locului. Acum, când scriu aceste rânduri, îmi imaginez cum flutură acele stegulețe în bătaia vântului, chemându-mă să mă reîntorc la ele. Deja nu mai sunt ca atunci când le-am încredințat vântului, le văd decolorate de soare, sfâșiate de vânt, udate de ploaie, atinse de fulgi de nea, amintindu-mi că toate sunt trecătoare, ca și trecerea mea prin acel loc, prin această lume. Așa cum ele nu mai sunt ca atunci când și-au început menirea pentru care au fost hărăzite, nici eu nu mai sunt ca atunci când am început această călătorie.

Agățând stegulețele alături de cele lăsate de alți călători ce s-au oprit din drum în același loc a fost ca și cum între noi s-a creat o conexiune în timp și spațiu, indiferent unde ne aflăm acum, ceva ne-a unit la un moment dat.

 

Din pas, se vede locul unde trebuie să ajungem în seara asta. Cât avea să ne folosească mai târziu faptul că știm unde se află! Urmează o coborâre care parcă nu se mai termina: ba pe bolovani, ba pe grohotiș, pietriș, nisip, toate menite să ne ducă la vale.


Simt pe obraz atingerea unor fulgi de nea, nu durează mult, câteva minute și interpretez acest lucru ca o binecuvântare a zeilor ce-și au sălașul în Casa Zăpezilor (Hima = zăpadă; alaya = locuința, în sanscrită).

/Nepal/nepal_istanbul_2310.jpg

Și ca orice coborâre care se respectă, e urmată de o urcare. De data asta trebuie să traversăm morena ghețarului Khumbu. Era prima dată când făceam cunoștință cu urmele lăsate de un ghețar în drumul lui, iar prima impresia nu a fost una tocmai bună.Ajunsă sus pe morenă, am rămas zgâindu-mă la ce mi se arăta în fața ochilor. O adunătură de bolovani așezați claie peste grămadă, printre care mai vedeai lăculețe rezultate din topirea gheții și pe marginea cărora n-ai fi vrut să nimerești, iar din loc în loc zăpadă netopită. Și ca să fie totul complet se mai auzeau și bolovani prăbușindu-se undeva la câțiva metri sub picioarele tale. Plus senzația că nu ai pe unde să ajungi pe partea cealaltă. Atunci mi-a părut rău că nu sunt blondă, ca să fiu deja pe partea cealaltă (pentru cei care nu au înțeles ce-am vrut să spun, să caute morala într-unul din bancurile cu blonde).

Nici urmă de potecă, așa cum povesteau frumos cei din ghid. Mai erau vreo două ore până să se întunece și văzând ce ne aștepta în față eram conștientă că dacă nu traversăm ghețarul pe lumină, vor fi slabe șansele să ne găsim un drum în întuneric. Bine măcar că văzusem unde trebuie să ajungem.


/Nepal/nepal_istanbul_2315.jpg

 Inițial se conturau două poteci, una în stânga, alta în dreapta și ceva momâi. Laviniu testează varianta din stânga, dar aceasta ajungea pe marginea unui lăculeț, așa că nu ne inspiră să continuăm pe acolo și alegem varianta din dreapta. Se pare că înaintea noastră cineva încercase să găsească o potecă, dar a renunțat să mai facă momâi la un moment dat, probabil gândind ca și noi că nu e tocmai bună varianta pe care încercăm să o conturăm cu fiecare pas, de parcă am fi construit un puzzle și mai bine să nu îi dezorientăm și pe alții. Plus că nu aveam timp să facem momâi, trebuia să traversăm cât mai vedeam pe unde ar fi mai bine să o luăm.

Deși eram deja obosiți după 10 ore de mers (cu tot cu pauze), am reușit să ne mobilizăm și să traversăm morena în 2 ore, exact când se înserase. Pe acest ghețar au fost turiști care au bântuit ore întregi pe ceață fără să mai găsească ieșirea. Bănuiesc că și pe întuneric ar fi fost la fel de interesant.

Dacă în momentul începerii traversării ghețarului nu simțeam cine știe ce oboseală, la sfârșitul zilei m-am simțit și eu epuizată și am răsuflat ușurată când am ajuns la cabană. A fost prima dată când m-am simțit la capătul puterilor. Deci a fost nevoie de un ghețar ca să mă doboare! Mda, numai cineva din aceeași categorie cu mine putea face asta!


Următoarea destinație: Gorak Shep (5160 m), aceasta fiind cea mai mare altitudine la care am dormit. Majoritatea turiștilor nu reușesc să doarmă bine, din cauza altitudinii. Aici se află și câteva monumente dedicate alpiniștilor decedați încercând să escaladeze Everestul. Tot aici se găsește și cafe-internetul situat la cea mai mare altitudine. Există chiar și un releu al unei rețele de telefonie mobilă. De aici își fac ultimele provizii expedițiile ce pleacă spre Everest, fiind ultima așezare de lodge-uri înainte de Everest Base Câmp, locul unde se termină călătoria pentru trekkeri și unde începe pentru alpiniști.


A doua zi, aveam în plan dimineața urcarea pe Kala Pattar, urmând să atingem și altitudinea maximă pentru noi în această călătorie (5643 m), iar după-amiaza traseul spre Everest Base Câmp.

La ora 4:50 a.m. începem și noi să urcăm pe Kala Pattar, pentru a prinde răsăritul pe vârf. De aici poți vedea în întregime fața sudică a Everestului, precum și pasul Lho La, ce face legătura între Nepal și Tibet.

Înaintea noastră se vedeau deja luminile unor frontale și părea că toată lumea care se afla în Gorak Shep se îndreaptă spre Kala Pattar.

Pe măsură ce urc parcă se face tot mai frig și încep să-mi simt mâinile și nasul înghețate. Scot mâinile din mănuși și nasul din bandană și constat că au devenit vineții. Mă cert că mi-am luat doar mănușile de polar, dar chiar nu mă așteptam să fie așa frig. Mișc puțin din degete, regret încă o dată că nu a inventat nimeni căciulița pentru nas la care visez de mult și merg mai departe. Începe să se simtă și scăderea concentrației de oxigen pe măsură ce înaintez, de parcă mi se pare că nu mai înaintez. Mă opresc să mai respir (deja obișnuită senzația de a fi nevoit să te oprești doar ca să respiri normal, fără să fii obosit de fapt) și să-mi mai studiez degetele și nasul. La un moment dat chiar mă gândeam să mă întorc, că nu prea îmi surâdea ideea unei degerături.Mă depășește un ghid înfofolit, însoțit de un grup. Mă uit la ei și observ că și ei au nasurile vineții, dar nu se îngrijorează nimeni. Ok, deci n-o să-mi cadă nasul precum lui Michael Jackson. Mă alipesc și eu șirului indian (sau nepalez?) și merg în ritmul grupului, ascultând explicațiile ghidului despre vârfurile care ne înconjoară, asta în bine-venitele pauze de respirat. Urcușul e din ce în ce mai greu și nu pentru că s-ar mai fi accentuat panta, ci pentru că eram deja la peste 5500 m, iar faptul că plecasem nemâncată se simțea. Mai aveam puțin până pe vârf, o porțiune formată din stânci, dar începusem să mă simt un pic amețită, așa că hotărăsc să mă opresc să mănânc ceva. Printre înghițituri mai fac și ceva poze cu Everestul, împart orezul și cartofii cu un câine nepalez ce venise să ia micul dejun pe vârf („Nu ai și tu o butelie cu oxigen, ceva, așa cum au saint-bernardzii butelcuța la gât?”).Pe vârf era deja înghesuială, așa că fac câteva poze și mă retrag un pic mai jos, spre a admira în liniște Everestul, în lumina răsăritului. Apoi fuga la cabană, de unde pornim spre Everest Base Camp, după ce mâncăm.

/Nepal/nepal_istanbul_2323.jpg

Everestul in lumina rasaritului

/Nepal/nepal_istanbul_2326.jpg

Pumo Ri vazut de pe Kala Pattar

/Nepal/nepal_istanbul_2328.jpg

Traseul spre tabăra de bază a Everestului nu a fost așa aglomerat ca urcarea pe Kala Pattar, mai ales că la ora la care am plecat noi ne-am intersectat numai cu grupuri care se întorceau. 

/Nepal/nepal_istanbul_2342.jpg/Nepal/nepal_istanbul_2344.jpg

Înainte de tabără trebuie să traversez iar o morenă, moment în care reușesc să ratez poteca ce trecea pe partea dreaptă. E drept că și pe unde o luasem eu era o potecă și momâi, dar la un moment dat dispărea, exact ca la traversarea dinspre Kongma La. Mai țopăi puțin din bolovan în bolovan (că doar aveam experiență) și văd că în față nu arată deloc încurajator. Îmi dau seama că nu sunt pe poteca bună, pentru că pe aici clar nu și-ar fi băgat ghizii grupurile de simandicoși, iar iacii nici atât nu cred că fac echilibristică pe bolovani. Văd un ghid cu 2 turiști în dreapta mea. Îmi face semn să mă întorc. Nu prea eram convinsă, dar mă gândeam că știa mai bine ghidul ăla pe unde e poteca bună. Noroc că nu trebuia să mă întorc prea mult. Îi văd și pe Laviniu și Irina pe potecă, ajungem în „Everest Base Camp”, facem ceva poze, dar fără Everest, pentru că de aici nu se vede. În tabăra de bază erau doar două expediții, una pentru Lhotse, căci se pare că mai multe expediții ar fi primăvara, când zăpada e mai propice escaladării Everestului.

/Nepal/nepal_istanbul_2352.jpg

La intorcere stabilim să o iau înainte, pentru că Irina și Laviniu mergeau mai încet și oricum urma să se întunece până când ajungeam la cabană, măcar să merg cât mai mult pe lumină și să mai apuc să comand cina pentru toți.Mă opresc câteva clipe să admir crestele înzăpezite. În lumină albastră a amurgului, acești uriași par reci, de neatins, impun un anumit respect. Trebuie să fie așa liniște acolo sus, între ghețurile veșnice, dar simt că sunt frumoși doar priviți de la distanță.Scot frontală și îmi continui drumul. În depărtare văd deja luminile lodge-urilor, precum și frontalele celor ce coboară de pe Kala Pattar (era invazia de seară, cei ce urcaseră să vadă apusul).E așa reconfortant să vezi lumini în depărtare atunci când tu bâjbâi prin întuneric căutând calea spre lumină, să știi că acolo te așteaptă căldură după ce ai tremurat de frig.


Drumul spre Dzongla, următoarea destinație, ni s-a părut nesfârșit, tot mergeam și părea că nu mai ajungem nicăieri. Ceața nu mă inspira nici ea la popasuri dese, așa că mergeam înainte cu capul în jos și pași apăsați, sperând la fiecare pantă pe care o urcam că voi vedea în sfârșit lodge-urile. Când Laviniu ne anunță că am ajuns, aproape că nu-mi venea să cred. Era destul de târziu, ceilalți turiști erau deja instalați și a fost cam greu să găsim un loc unde să ne odihnim, mai ales că sunt doar trei lodge-uri și toți cei ce traversează pasul Cho La înnoptează aici. După ce la primele două lodge-uri ne ziseseră că nu mai au locuri, cei de la al treilea lodge ne spun că nu mai au decât locuri în cort. Oricum nu prea aveam altă alternativă, așa că mergem să vedem "dormitorul".Cort, cort, da' ce cort! Era ca cele de nuntă, adică un pătrat de material pe bețe, fără prea mare izolare... dar măcar aveai loc să te schimbi stând în picioare!

Hotărâm că a doua zi să fie de odihnă, pentru că Irina nu se simțea bine, rămânând să stabilim seara următoare ce aveam de făcut în continuare.

Am avut ceva emoții cu dormitul în cortul de nuntă, dar a fost chiar bine, deși dimineața aveam gheață pe sacii de dormit. Până la urmă a fost cea mai bună variantă, deoarece cei din lodge s-au plâns că nu au putut dormi, fiind prea mare înghesuială în camerele la comun. Așa că deși a doua noapte ne-am fi putut muta în lodge, am decis să rămânem tot în cort.


Irina încă se simțea rău, așa că ea și Laviniu hotărăsc ca a doua zi să înceapă să coboare. Aveam de ales între a mă întoarce cu ei sau a continua traseul stabilit. În același lodge cu noi era un grup de băieți, cu porteri și ghid, ce urma să traverseze Cho La în dimineața următoare. Un gând începe să-mi încolțească în minte: aș putea să mă alătur grupului. Îi explic situația unuia din băieți, Dave, un neo-zeelandez (băieții fiind adunați din mai multe țări: Australia, Marea Britanie, Noua Zeelandă) și este încântat să îi însoțesc.


Cu ceva îndoieli în suflet, pentru că rămâneam singură cu niște străini, pornesc spre Cho La, cel de-al doilea pas din traseu, asta după ce facem o poză de grup (nu de alta, dar în caz că mă răpesc să rămână o dovadă cu tovarășii de drum!)Pe prima porțiune a drumului ne însoțește și ceața, motiv de mers întins, fără pauze de poze. Câștig și admirația băieților, care probabil nu se așteptau să merg așa repede, mai ales că aveam ditamai rucsacul și mai eram și fată! Vine și momentul traversării unui râu, când în timp ce se chinuiau să treacă ajutați de ghid, eu țopăi relaxată pe lângă ei, din bolovan în bolovan. Astfel mă aleg cu apelativul „Romanian mountain girl’’ (adică un fel de Heidi a României) și cu privilegiul de a merge în capul șirului.Ajungem și la intrarea spre pas, cățărăm niște stânci și ieșim la ghețarul ce trebuia traversat. Zăpada era înghețată, dar cu puțină atenție puteai merge doar în bocanci, ajutat de bețe. Îmi place combinația de culori între zăpada imaculată și stânca roșiatică.

/Nepal/nepal_istanbul_2386.jpg/Nepal/nepal_istanbul_2418.jpg

După ce traversăm ghețarul, urmează coborârea, destul de abruptă și lungă, noroc că pe potecă nu era zăpadă, căci altfel ar fi fost nevoie de colțari și piolet. Cu câteva săptămâni în urmă aici muriseră doi americani ce se aventuraseră pe zăpada fără echipament adecvat. Dar acum știam că nu mai e zăpada și că pasul poate fi trecut în siguranță.La început coborârea e mai ușoară, mai ales dacă ești obișnuit cu mersul pe grohotiș, așa că o iau la vale cu grohotișul după mine, sub privirile speriate ale băieților, care bâjbâiau fiecare pas, încordându-se când simțeau grohotișul fugindu-le de sub tălpi.

Le explic că trebuie să simtă pământul sub picioare, să fie una cu el, să-l asculte și să-l înțeleagă, să nu se teamă și atunci vor avea aceeași cale, ajutându-se să ajungă fiecare unde-i e locul. Dar cred că s-a pierdut ceva din filozofia asta la traducerea în engleză, că ei tot în urmă au rămas!

Fac slalom printre cei ce vin spre pas, felicitându-mă în gând că nu trebuie să urc pe aici!

 /Nepal/nepal_istanbul_2443.jpg


Ne oprim la prima așezare de lodge-uri (după ce ghidul îi păcălea de o oră pe băieți că mai avem 10 minute și ajungem) și comandăm prânzul. După ce termin de mâncat, mă apuc conștiincioasă să mă dau cu cremă de soare, știind că mai avem vreo 2-3 ore până în Gokyo. Când văd că ghidul le aduce băieților cheile de la camere. La nedumerirea mea:,, Cum, rămânem aici? Nu mergem până în Gokyo azi?’’, băieții răspund un ,,Noooo!’’ hotărât. Că doar le ajunsese traseul de azi. Și iată-mă pe mine mergând la somn cu tenul protejat de radiații UV!

În zori pornim la drum, după ce asistăm la evacuarea cu elicopterul a unui turist ce se pare că nu mai era în stare să coboare pe propriile picioare, având ceva probleme de la altitudine. Mai văzusem și pe drumul dinspre Lobuche spre Dzongla un turist pe care îl introduseseră într-o cameră hiperbarică și parcă ai așa o strângere de inimă doar văzând că aceste lucruri nu sunt doar povești, că unora chiar li se întâmplă și aproape că mă simțeam vinovată că nu am nimic, măcar acolo, o durere de cap, ceva, să simt că sunt și eu un om normal, că până și nepalezii povesteau că au probleme cu aclimatizarea după câteva luni petrecute în oraș.


/Nepal/nepal_istanbul_2478.jpg

Și iată-ne ajunși în fața morenei. Zona era des tranzitată de turiști și porteri, poteca era ușor de urmărit și nu se auzeau bolovani surpându-se în jurul tău. După ce îmi dau duhul pe o pantă, dând vina pe unul din băieți, care-și pierduse căciula și pe care o adunasem eu, fiind în spatele lui, zicând că din cauza greutății căciulii lui am mers mai încet, înaintea ochilor ni se dezvăluie o adevărată minunăție: un lac de un albastru ireal, de pare umplut cu vopsea, nu cu apă. Și nu aveai cum să pleci de aici fără poze pentru album!


/Nepal/nepal_istanbul_2485.jpg

/Nepal/nepal_istanbul_2490.jpg

Pe malul lacului Dudh Pokhari sunt lodge-urile din Gokyo, unde voi poposi două nopți, pentru că a doua zi vreau să fac un traseu spre celelalte lacuri din zonă.

Nu reușesc să mă cazez în același lodge cu băieții, dar găsesc loc într-unul învecinat, îmi las bagajul și mă reîntâlnesc cu ghidul și trei dintre băieți pentru a urca pe Gokyo Ri.


/Nepal/nepal_istanbul_2494.jpg

Încep să cred că ghidul ăsta are ceva cu mine: intenționat ne aleargă, numai să mă vadă pe mine cu limba scoasă. Și băieții recunosc că de când sunt eu cu ei îi aleargă mai rău! Săracii, nici timp să facă poze nu aveau. Știam eu de ce e mai bine fără ghid!Ceața nu se abate de la regulă și începe să tragă cortina peste peisajul ce trebuia să-l vedem de pe vârf, inclusiv Everestul, încât încep să mă gândesc dacă să mai urc până pe vârf, că doar aceeași ceață o puteam vedea și cu o sută de metri mai jos. Dar nu-i pot da ghidului satisfacția că renunț și nici mie nu-mi vine să mă întorc acum, deși urcușul era destul de solicitant. Așa că ajung până la stegulețele ce marcau vârful, arunc o privire spre ceața ce acoperea Everestul și o iau la fugă spre cabană.


/Nepal/nepal_istanbul_2504.jpg

Seara o petrec în compania băieților, mai ales că era ziua lui Dave. Ghidul i-a făcut o surpriză, rugându-i pe cei de la lodge să-i facă un fel de tort, pe care l-a împărțit cu toți cei aflați în sala de mese. Avea până și lumânare! Frumos loc pentru o aniversare!Cât fusesem noi pe vârf, ceilalți se împrieteniseră cu Ryan și Alder, un cuplu de americani ce lucrau de vreo opt luni la ambasada SUA din Nepal. Și ei erau pe cont propriu și nu mică mi-a fost bucuria aflând că vroiau să merga spre Renjo La, ultimul pas din cele trei. Cum se aranjează lucrurile de la sine! Chiar când trebuia să mă despart de băieți, ei plecând a doua zi spre Lukla, îi întâlnesc pe cei cu care hotărăsc să-mi continui călătoria.


A doua zi era plănuită tura spre,,The sacred lakes’’. Nu prea erau turiști pe aici, iar cei care se aventurau pe traseul ăsta se opreau la al doilea lac de la Gokyo (care de fapt era al cincilea din salba de lacuri).


/Nepal/nepal_istanbul_2510.jpg

Aici era și un punct de belvedere spre Everest (Scoundrel’s view point). Continui spre Cho Oyu base camp, care de fapt nu este chiar o tabără de bază, pentru că ascensiunea pe acest vârf se face dinspre Tibet. Drumul devine din ce în ce mai dificil, pentru că iar mergeam pe o morenă, iar vechea potecă nu mai exista. În față îmi atrage atenția o creastă ce-mi aduce aminte de Acele Morarului. Și cum o morenă nu era suficientă, ajung la intersecția a doi ghețari: Ngozumba, de-a lungul căruia mersesem până acum și Gyazumba.


/Nepal/nepal_istanbul_2537.jpg

/Nepal/nepal_istanbul_2544.jpg

Ar trebui să dau de ultimul lac, Gyazumba Tsho, dar tot nu mai apare, iar morenele astea nu mă încurajează deloc să continui, mai ales că în urma mea nu mai văzusem pe nimeni de mult timp. Stau puțin aici și contemplu măreția pereților de gheață și stâncă, ce păreau de netrecut, ca un fel de barieră către o altă lume. Mă resemnez cu ideea că trebuie să mă limitez la lumea mea, cea de dincoace de bariera de netrecut și hotărăsc să mă întorc. După zece minute întâlnesc un călător în căutare de necunoscut, cu care port următorul dialog:

-  How does it looks like?

- Looks like the End of the World.

- That’s what i’m looking for!’’

Îmi spune că soția lui și un porter îl așteaptă la punctul de belvedere și mă roagă să-i transmit că este bine și că mai zăbovește puțin pentru niște poze.Îmi iau la revedere de la el și de la ghidul lui și mă grăbesc să-i dau soției lui vestea liniștitoare. Când ajung în dreptul punctului de belvedere o recunosc pe cea căreia trebuie să-i transmit mesajul după neliniștea cu care scruta depărtările în speranța că-și va vedea soțul. Deoarece eram mai jos de punctul de belvedere și mai bătea și un vânt puternic, reușesc să-i țip mesajul și-mi dau seama că m-a înțeles pentru că brusc fața i s-a luminat cu un zâmbet. Și cum să nu cauți capătul lumii, știind că ai pe cineva drag la care să te întorci, care te poartă în gând și în suflet, întrebându-se mereu cum îți e.

Aș fi vrut să întâlnesc și eu pe cineva care să ajungă la cei dragi de acasă cu vești de la mine, dar m-am mulțumit să trimit un mail când am ajuns înapoi în Gokyo.


La sfârșitul zilei de trekking toată lumea se adună în sala de mese a lodge-ului. E multă lume, agitație, gălăgie, porterii așezați ca de obicei în jurul sobei. Stau cu o cană de ceai fierbinte în față, în jurul meu sunt numai grupuri, dar niciunul pe aceeași lungime de undă cu mine.

Simt că nu-mi găsesc locul printre ei, așa că mă îndrept spre camera mea. De fapt, nu e camera mea, e doar un loc unde să-ți poți odihni trupul ostenit pentru că a doua zi să-ți poți vedea de drumul tău. Noaptea următoare alt călător va face la fel în același loc.

Îmi fac rucsacul, pentru că a doua zi voi pleca spre ultimul pas, Renjo La. E interesant ce dragi îți devin lucrurile pe care le cari cu tine! Pentru o perioadă de timp doar rucsacul devine lumea ta, doar acolo găsești lucruri care-ți aparțin, pe care le cunoști și le apreciezi, care sunt ale tale. E curios cu câtă grijă îți scoți și aranjezi lucrurile din rucsac, cât de rău îți pare când constați că ai pierdut fie și un banal ac de siguranță!

Camerele sunt despărțite doar de un placaj, așa că de fapt e ca și cum ai sta cu toți ceilalți la un loc, doar că nu îi vezi. Dar oricum, e mai bine să auzi un necunoscut sforăind în camera de alături, decât să îți țiuie urechile de atâta singurătate. Mă rog, în noaptea aia chiar n-a fost cazul de liniște, deoarece un iac și-a zdrăngănit talanga exact sub geamul meu câteva ore bune, când probabil a terminat iarba și a plecat să,, cante’’ sub altă fereastră!Am adormit ascultând liniștea singurătății!


Vine și ziua programată pentru Renjo La. Mă întâlnesc cu Ryan și Alder, așa cum stabilisem. Ryan deschide drumul, ca un adevărat cavaler. În fața noastră se afla deja un grup organizat. În primele 15 minute Ryan impune un ritm destul de alert, chiar mă gândeam că o să scoată sufletul din mine. Dar nu mă las! Mă țin scai de el, deși Alder rămăsese în urmă. Ryan se oprește să reorganizeze straturile de haine. Îmi văd de drum în continuare și mă mai opresc pentru poze din când în când. Pe măsură ce urcăm, priveliștea ce ni se dezvăluie în urmă e din ce mai uimitoare, păcat că nu e foarte senin, din vale se înghesuie ceva nori. Între timp Ryan mă strigă și îmi spune că Alder nu se simte prea bine și că ei vor merge mai încet. Stabilim să merg înainte și să îi aștept din când în când să ne regrupăm. Din păcate nu ne-am mai întâlnit, ei întorcându-se din drum în scurt timp.


Și iată-mă singură! Odată plecată pe traseu nici prin gând nu-mi trecea să mă întorc, acum că vedeam ce priveliști mă așteaptă.

Începe un urcuș solicitant, pe care mă depășește un cuplu ce erau și ei cu un ghid, dar fără porter. Mă țin după ei, pentru că nu mă încântă ideea de a nu mai fi nimeni în urma mea. Chiar dacă nu mergeam împreună, simplul contact vizual al altor persoane îmi dădea încredere să merg mai departe.

/Nepal/nepal_istanbul_2574.jpg

La sfârșitul pantei, (de parcă pantele de aici ar avea un sfârșit! De unde, fiecare sfârșit e un nou început... de pantă și mai abruptă de obicei!), ajung din urmă grupul mai mare, care de fericire că urcaseră până acolo încinseseră un dans. Mă invită și pe mine să mă alătur, dar nu am timp de stat, trebuie să iau ceva avans pentru că nu vreau să rămân mult în urma lor. E reconfortant să știi că în spatele tău mai vine cineva, fie și după o oră.

Mormăi în gând ceva de genul:,, Normal că vă arde de dansat și de pauze lungi cu borsetele alea în spinare!’’ și îmi văd de drum în continuare. Bineînțeles că mă depășesc pe următoarea urcare, iar ghidul lor se oprește în dreptul meu să mă țină de vorbă. De parcă mi-ar fi ușor să și urc, să și conversez în engleză în același timp! Noroc că ei fac iar pauză și profit să mai câștig ceva avans.Încep să se vadă și stegulețele ce marchează pasul, dar deja m-am obișnuit să văd locul unde trebuie să ajung și să mai fac mult drum până să și ajung efectiv acolo. Nu de alta, dar și acum dacă mă întorceam vedeam vârful Cholatse, ce părea destul de aproape, iar eu dormisem la poalele lui acum trei zile! Și dacă n-ar fi fost nori aș fi văzut și Everestul!  

       Dar timp este, așa că petrec vreo 45 de minute în pas, așteptând să treacă norii, căci ar fi fost păcat să fii acolo și să nu te bucuri de priveliște în întregime. 


Trebuie să recunosc că Renjo La a fost pasul meu preferat. La cât de tristă fusesem în seara de dinainte, așa eram acum de recunoscătoare că mă aflu acolo și mă pot bucura de acele momente. E așa subțire limita între încântare și dezamăgire și lacrimile sunt așa repede înlocuite de zâmbet! Trebuia să fii zâmbăreț și cu inimă deschisă și curată ca să alungi norii de deasupra Everestului, cum altfel!

/Nepal/nepal_istanbul_2596.jpg

/Nepal/nepal_istanbul_2616.jpg

/Nepal/nepal_istanbul_2617.jpg

     Dinspre Lungden (direcția în care mă îndreptam eu), vin unul câte unul niște germani însoțiți de un ghid. Sunt așa încântată de locul în care mă aflu și am atâta bucurie în suflet încât vreau s-o împărtășesc și celor din jur, care, brusc, nu mai par niște necunoscuți. Îi întâmpin cu celebrul salut nepalez,,Namasteeee!" (cu e lung bineînțeles) și cu felicitări că au ajuns aici, de ziceai că tocmai urcaseră pe Everest. Mai stau de vorbă vreo 30 de minute cu ei, facem poze, mă laud iar că sunt din România, ei se miră iar că sunt singură și tot așa. Între timp grupul de francezi plecase (dansatorii), iar ghidul lor mă întrebase dacă mai stau. Le-am răspuns zâmbitoare că îi ajung din urmă, că la coborâre o să fiu mai rapidă.  

Îmi iau la revedere de la grupul de germani și încep să țopăi zglobie pe scările ce coborau spre lacul Angladumbla. Mda, oamenii ăștia au făcut și scări la 5450 m.

Mă întâlnesc cu un grup ce urca, iar ghidul mă salută și mă întreabă de ce sunt singură. Răspunsul vine spontan, lăsându-l pe ghid fără drept la replică:,,Pentru că pot!’

Îi ajung din urmă și pe,,dansatori’’, iar ultimul din șir aproape că se sperie când mă vede, deoarece nu se aștepta să cobor așa repede. Ghidul se uită și el surprins la mine:,,Wow! You’re fast!’’, ceea ce e un adevărat compliment, venind de la un șerpaș nepalez.

Îi văd înainte și pe ceilalți doi francezi, cuplul însoțit de ghid și ne continuăm drumul împreună până la cabană, măcar să stau cu cineva cât de cât cunoscut, iar de grupul mare nu aveam chef, că erau prea gălăgioși.


Traseul de la Lungden la Lukla era planificat în 3-4 zile, dar având în vedere că acum nu mai erau probleme de condiționare a diferenței de nivel și că puteam respira din ce în ce mai ușor, nu a fost o problemă să fac distanța asta în două zile, mai ales că vroiam să ajung cât mai repede în Kathmandu, pentru că ne aștepta un alt traseu de trekking în zona Helambu.

Trebuia să ajung cât mai repede la o zonă cu semnal pentru a lua legătura cu Irina și Laviniu. Din mailul primit de la ei în Gokyo știam că se îndreptau spre Lukla, urmând ca apoi să se plimbe prin satele aflate mai jos, spre Jiri, drumul pe unde veneau vechii exploratori până să se construiască aeroportul din Lukla.

Pe drumul dintre Lungden și Thame m-am bucurat în liniște de priveliștea din jur, neintalnind decât câțiva iaci care mi-au dat ceva emoții, neștiind cum să interpretez privirea lor fixă și un călugăr ce mormăia niște rugăciuni.Poteca străbate valea râului Bhote Kosi, trecând și pe lângă două sate în care nu mai părea să locuiască nimeni.


/Nepal/nepal_istanbul_2655.jpg

După ce fac un ocol în Thame pe la mănăstirea budistă, îmi continui drumul spre Namche Bazar. La ieșirea din Thame se află o stupă, un monument religios, întruchipare arhitecturală a legii lui Buddha. Din orice direcție ai privi stupa, ochii lui Buddha sunt ațintiți asupra ta, amintindu-ți că nu te poți ascunde de divinitate, faptele tale fiind în permanență observate. Această privire-mi pare încruntată, sfredelitoare, plină de mustrări, dar în același timp și blândă și înțelegătoare, fiind alegerea ta care din acestea ți se adresează.


/Nepal/nepal_istanbul_2677.jpg

/Nepal/nepal_istanbul_2679.jpg

Reușesc să iau legătura cu Irina și Laviniu, aflând că ei își programaseră a doua zi zborul spre Kathmandu, stabilind să ne vedem acolo, eu fiind cu o zi în urma lor.Mă răsfăț cu un duș fierbinte și un Dal Bhat (mâncare tradițională nepaleză pe bază de orez și supă de linte, singura mâncare nepaleză de altfel, ei mâncând doar Dal Bhat, de două ori pe zi, în fiecare zi).


Ciudată firea omului, care apreciază lucrurile simple doar după ce le simte lipsa. Ce încântare să răsucești robinetul și într-un moment să te poți bucura de apă caldă! Un gest banal, ignorat în viața de zi cu zi a omului modern, devenit reflex ... ți se pare natural să deschizi robinetul și să curgă apă caldă că nu mai conștientizezi ce greu ar fi dacă mâine te-ai trezi și nu ai mai putea beneficia de confortul cu care ai fost obișnuit.


Din Namche Bazar plec destul de devreme, pentru a evita mulțimea de porteri, turiști, iaci, de care ar fi trebuit să mă împiedic la coborâre. Curios! De jos nu venea nimeni și încep să mă întreb de ce. Aveam eu o bănuială, văzând norii ce mă așteptau înainte! Îmi amintesc cu nostalgie cum acum trei săptămâni urcam nerăbdătoare pe acest drum. Acum nu mai eram curioasă, ci privirea-mi zăbovea pe fiecare detaliu, memorându-l cu grijă, căci știam că nu-mi va fi la fel de ușor să mă întorc aici așa cum fac când mi-e dor de un traseu anume din munții noștri.    

Mi-ar plăcea să revin într-o primăvară, să văd magnoliile și pădurile de rododendroni înflorite!

/Nepal/nepal_istanbul_2692.jpg

/Nepal/nepal_istanbul_2693.jpg

De mult timp nu mă mai intersectasem cu nimeni și când văd venind din față un turist solitar, îl opresc pentru a-mi confirma bănuiala. Într-adevăr, din cauza vremii, azi nu fusese decât un zbor de pe aeroportul din Lukla, așa că Irina și Laviniu se aflau tot acolo, mai mult ca sigur.

Măresc pasul, nu de alta, dar sunt nerăbdătoare să ajung în Lukla, mi-era dor să mai schimb câteva cuvinte în română, că de șase zile vorbeam numai engleză, încât ajunsesem să și gândesc în limba asta!

Mai aveam o oră și jumătate până la Lukla, dar o ploaie torențială m-a ținut pe loc mai bine de o oră. Noroc că eram în apropierea unui lodge și am profitat de ploaie ca să mai iau și eu o pauză și să mănânc ceva, căci altfel nu m-aș fi îndurat să mă opresc. Pe de o parte vroiam să mă întâlnesc cu Irina și Laviniu, pe de alta eram conștientă că odată ajunsă în Lukla se încheia și călătoria în zona Khumbu. Cel puțin așa era planul, dar se pare că soarta nu era de acord cu planurile mele!

Ajung în sfârșit, udă fleașcă, la lodge-ul de unde începuse călătoria noastră, căci aici lăsasem biletul de avion ca să-mi confirme zborul proprietarul lodge-ului.

Dau de proprietar, dau și de Irina și Laviniu, care erau tot aici, supărați că aflaseră că tipul de bilet de avion pe care îl aveam noi, open ticket, adică fără dată fixă, era cea mai proastă variantă în condițiile date, în sensul că prioritate la zbor aveau cei cu bilete cu data plecării în ziua respectivă, iar noi eram trecuți mereu în coada listei de așteptare. Nu aveam decât să sperăm că mâine va fi vreme bună și că vor fi suficiente zboruri cât să vină și rândul nostru.


Cu speranța asta ne îndreptăm spre aeroportul din Lukla dimineața următoare. Petrecem câteva ore bune tot uitându-ne după cursele companiei la care aveam noi bilete și care din nefericire mai avea doar două avioane pe ruta Kathmandu-Lukla și cum vremea nu era deloc încurajatoare șansele noastre de a pleca din Lukla scădeau vertiginos. Vedem cum înaintea noastră pleacă cei ce aveau bilete în ziua respectivă, dar și persoane care făcuseră ceva aranjamente astfel încât să ajungă în capul listei. Suntem anunțați că în acea zi nu vor mai fi zboruri din cauza ceții ce venea din vale și plecăm spășiți spre un alt lodge.Afară ploua neîntrerupt, dar timpul a trecut repede, tot făcând haz de necaz despre cum să facem să prindem și noi locuri la primele zboruri, căci la agenția companiei aeriene era o adevărată mafie.


O nouă zi în aeroportul din Lukla. Deja suntem de-ai casei, le povestim celor noi cum stau lucrurile pe aici, reușim să ocupăm niște locuri la un zbor mai devreme, ceața părea și ea mai îngăduitoare ... aproape că mă vedeam în Kathmandu. Mai ales că dacă nu zburam nici azi din Lukla nu am mai fi avut timp pentru cealaltă excursie. 

Și pentru a doua oară pentru mine și a treia pentru Irina și Laviniu suntem anunțați că zborurile s-au anulat. De data asta fusesem la un pas de a pleca de acolo și vremea fusese prietenoasă mult timp, așa că vestea asta mă făcea să caut o altă soluție de a ajunge în Kathmandu. Ploaia se oprise, Irina și Laviniu deja se săturaseră să tot aștepte să zboare din Lukla, încă o noapte aici și încă o zi în aeroport nu mă încântau deloc, mai ales că degeaba ajungeam în Kathmandu, nu mai era timp pentru celălalt plan. Trebuia luată o decizie! 

Dar despre cum am ajuns până la urmă în Kathmandu, probabil într-un alt jurnal!


Pentru cei interesați de o astfel de călătorie, vă las mai jos câteva din cheltuielile necesare. Toată aventura a durat aproximativ cinci săptămâni, din care trei zile le-am petrecut în Istanbul, profitând de escală pentru a vizita și câte ceva din acest oraș. Costurile totale, incluzând transport, cazare, masă, vizitat obiective turistice, suveniruri au fost de aproximativ 1500 de euro.


Cheltuieli:

- Asigurare medicală pentru toată perioadă, încheiată în țara 300 ron

- Vaccinuri împotriva hepatitei A și B, febră tifoidă (nu sunt obligatorii, dar sunt recomandate) 400 ron

- 700 euro transportul cu avionul București-Kathmandu și retur

- 125 dolari transportul cu avionul Kathmandu-Lukla

- 11 euro permisul de acces în parcul național Sagarmatha (se mai adaugă câțiva euro dacă vi-l procură un agent de turism din Nepal. Dacă vreți să îl obțineți singuri, pierdeți ceva timp și nu se merită)

- Viza pentru 30 de zile costă 40 de dolari și se obține în aeroportul din Kathmandu. Viza se poate lua pe 30 sau 90 de zile, așa că dacă stați mai mult de 30 de zile, plătiți o taxă de 39 de dolari, ca un fel de prelungire a vizei de 30 de zile, căci așa e mai ieftin oricum decât viză de 90 de zile

- În parcul național Sagarmatha masa și cazarea au fost în medie 10 euro pe zi, prețurile crescând cu altitudinea, deci în zonele mai puțin turistice sau la altitudini mai mici fiind sub 10 euro pe zi.


Alte informații utile:

- Apa îmbuteliata este destul de scumpă, așa că este de preferat să vă sterilizați și dezinfectați singuri apa de băut, folosind preparate speciale pentru așa ceva, sub formă de lichid sau pastile. Noi am avut și un filtru, dar se putea foarte bine și fără. Dacă nu vă place gustul de clor al acestor preparate, puteți pune și niște vitamine în apă

- Este bine să aveți la voi Diamox, un medicament pentru probleme date de altitudine (documentați-vă despre AMS = acute mountain sickness). Se găsește la farmaciile din Kathmandu.

- Urmați un plan din ghidul,,Lonely Planet’’; nu săriți peste zilele de aclimatizare. Eventual dacă apar ceva simptome ale AMS, mai luați-vă o zi de pauză.

- Beți cât mai multe lichide, mai ales peste 3000 m

- Găsiți internet și telefon în aproape toate zonele turistice. Semnal la mobil nu prea am avut cu rețeaua noastră locală de telefonie și costă destul de mult un apel internațional.

- Curentul electric de la prize se poate folosi contra cost. Și aici prețurile cresc cu altitudinea

- Dușurile se plătesc separat, iar în unele locuri cabina de duș este o dugheană cu un butoi deasupra, în care apa se încălzește de la soare.

- Prețurile se negociază, pentru turiști totul este mai scump. Numai mâncarea din meniul lodge-urilor are preț fix

- Dacă stați mai multe nopți într-un loc, cazarea e gratuită dacă știți să negociați (oricum, cazarea era maxim trei euro de persoană, în general doi euro camera dublă)

- Mâncare veți găsi destul de variată, dar majoritatea sunt instant: supe, ceaiuri. Nu vă recomand să mâncați carne, după ce am văzut cum e transportată. Iar dacă nu vedeți găini prin preajmă, nici ouăle nu sunt prea indicate.

- Dacă veți călători cu o cursă de avion locală, luați-vă un bilet cu dată fixă (se poate modifica în caz că aveți nevoie de mai multe zile decât ați plănuit) și la o companie care să aibă cât mai multe avioane pe ruta respectivă

- Plecați la drum cât mai devreme, deoarece după orele 12 - 13 încep să se adune norii. Oricum, după orele 16 - 17 se cam încheie ziua de trekking

- Mâncarea se comandă scriind într-un caiet ce vrea fiecare, inclusiv ora la care vreți să mâncați. Se plătește totul la sfârșit, când plecați. Evitați să mâncați la aceleași ore cu grupurile mari, căci va dura mai mult

- E bine să purtați la gură o bandană, atât în Kathmandu, care este un oraș foarte poluat, cât și pe munte (vă protejați de aerul rece și de praf)

- Să aveți la voi poze tip pașaport: vă trebuie la viză, la permisele de acces

- Puteți să vă luați pliculețe de ceai, ness etc, deoarece apă fiartă se poate cumpăra separat. Ceaiul de mentă e chiar util.






Sâmbătă, 1 octombrie 2011 - 15:08 
Afisari: 5,912 


Postari similare:





Comentariile membrilor (26)

ratza
ratza
Busola
 
1
Uluitor! Rar mă impresionează modul în care e scris un jurnal. Scriitoare trebuia să te faci. Scrie mai des, că scrii bine.


Sâmbătă, 1 octombrie 2011 - 16:32  

andrei.st
andrei.st
(admin)

 
2
Super Carpati.org Dupa Joe Simpson - Umbre intunecate, m-am tot intrebat si eu daca merita si e benefica o tura comerciala. Dupa citirea jurnalului tau cred ca as vrea si eu asa ceva. Super imaginile si descrierea calatoriei, multumiri si felicitari, viata asta merita sa fie traita Carpati.org


Sâmbătă, 1 octombrie 2011 - 17:11  

octave
octave

 
3
Foarte frumoasa aventura ! Multumim si felicitari !

Sant convins ca santem foarte multi pe aici care ne dorim o astfel de tura , iar eu personal intotdeauna am crezut ca ar costa cu mult , mult mai mult decat ne-ai prezentat . Acum pot sa "visez" mai realist .


Sâmbătă, 1 octombrie 2011 - 18:51  

lauramatei
lauramatei
(admin)

 
4
Bine, Cristinaaaaaaaaa, "Romanian mountain girl"! Carpati.org . Minunata "plimbare" ai facut! Felicitari pentru vointa si curajul de a continua singura. Mereu am crezut ca atunci cand e bine ce facem, lucrurile se aseaza singure in favoarea actiunilor noastre si tot ce avem de facut este sa ne urmam instinctul. Asta ai facut, ai simtit ca poti, ai intalnit oameni carora sa te alaturi, iar peisajele vazute si emotiile traite au venit ca o rasplata.

Imi place cum ai scris jurnalul, de poze ce sa mai zic. Descrii foarte frumos intamplarile, dar si trairile personale. Asteptam continuarea.

Si multumiri pentru generozitatea cu care imparti cu noi toti bucuria acestei excursii, dar si atatea sfaturi utile oricui ar dori sa urmeze traseul tau. Cine stie, ...cand o sa ma fac mare, poate....Promit sa nu stric imaginea "Romanian mountain girl" Carpati.org


Sâmbătă, 1 octombrie 2011 - 19:12  

zentai
zentai
Coarda
 
5
Felicitari!Mereu ma bucur pentru mine insumi cand ma mira cate ceva pe lumea asta!Mi se pare extraordinar,atat tura in sine,cat si setea ta de haladuit!Ma bucur pentru tine de parca as fi fost si eu pe acolo!Esti o curajoasa...in sensul romantic si bun al cuvatului!Bravo tie!


Duminică, 2 octombrie 2011 - 00:28  

drumetu71
drumetu71
Busola
 
6
Iti multumesc ! Visez sa vad Everestul macar de la poale si jurnalul tau atat de bine scris m-a purtat acolo. Inca ma mai doare capul de la emotiile traite citindu-l. O sa-l copiez si o sa-l pun pe desktop si din cand in cand o sa-l deschid o sa-l frunzaresc si o sa-mi zic " se poate, ete ca sa poate" si poate ca intr-o zi visul va deveni realitate.


Duminică, 2 octombrie 2011 - 00:45  

kya
kya
Coarda
 
7
In sfarsit, a povestit cineva despre o destinatie care ma atrage cu adevarat de multa vreme si la care tot mai visez, desi este atat de departe si nici costurile nu sunt de neglijat. Felicitari pentru ca ai ajuns in acele locuri!


Duminică, 2 octombrie 2011 - 02:18  

oleg
oleg
Coarda
 
8
Impresionant atat jurnalul cat si curajul de care ai dat dovada. Pozele sunt fascinante.Carpati.org
E clar ca a meritat toti baniCarpati.org
Felicitari Cristina!!! Carpati.org


Duminică, 2 octombrie 2011 - 07:22  

vasile.popescu
vasile.popes..
Caraba
 
9
Frumos povestit si superbe fotografii... Cred ca il mai citesc o data pana diseara. Carpati.org Asteptam si continuarea acestuia.. Carpati.org


Duminică, 2 octombrie 2011 - 14:16  

petreu
petreu

 
10
Inspirat si inspirant jurnal. F frumos povestit. Bravo. Noi destinatii te asteapta...Carpati.org


Luni, 3 octombrie 2011 - 11:48  

enderb
enderb

 
11
Foarte frumos jurnalul; locuri la care multi viseaza. Felicitari.


Luni, 3 octombrie 2011 - 14:26  

mkcp
mkcp
Busola
 
12
Tot citesc si citesc si recitesc. Felicitari!


Luni, 3 octombrie 2011 - 14:30  

tesla4536
tesla4536
Caraba
 
13
Felicitari! Pentru tura, pentru curajul de a te aventura singura si pentru jurnal.
Probabil te-ai saturat sa tot fii intrebata "Cum a fost in Himalaya?" asa ca te-ai pus pe scris jurnalul. Sper sa urmeze si continuarea Carpati.org Pentru aceasta tura si pentru viitoarele ture


Luni, 3 octombrie 2011 - 14:49  

leovit
leovit
Busola
 
14
Wow ceva superbbbb,Felicitari.Carpati.org


Luni, 3 octombrie 2011 - 15:34  

miparv
miparv
Rucsac
 
15
Super tura, se mai poarta sacul Gamow ?


Luni, 3 octombrie 2011 - 17:42  

amadeuss
amadeuss

 
16
Unul dintre cele mai spectaculoase si mai interesante jurnale de pe acest site..... Ceea ce ma framanta pe mine este cum de ati rezistat atata timp fara sa vedeti un copac sau un arbust sau vreun petec de iarba. Din ce vad din poze, dupa Chukkung Ri si pana in Thame este doar stanca, grohotis si pamant. Carpati.org


Luni, 3 octombrie 2011 - 22:29  

crissie
crissie

 
17
Va multumesc tuturor pentru aprecieri!

Am scris acest jurnal pentru ca am simtit ca am ceva mai deosebit de spus si pentru ca am inteles ca unele lucruri merita impartasite si altora, mai ales cand e vorba de oameni de care ma leaga o pasiune comuna. De asemenea, m-am gandit ca aceste informatii le vor fi utile celor ce au in plan o astfel de calatorie. Nu incetati sa visati si nu uitati ca ''imposibil este doar ceea ce nu ai curajul sa abordezi.''

Postarea acestui jurnal aici este si felul meu de a multumi acestui site si acestei comunitati, fara de care nu as fi ajuns unde sunt azi si fara de care mai mult ca sigur nici acest jurnal nu ar fi existat!

Si nu in ultimul rand, am scris acest jurnal pentru mine.Imi va face mare drag sa rememorez acele momente cand amintirile se vor estompa!

Pt miparv: se poarta orice atunci cand calatoresti cu o agentie de turism care iti cere 1500 de euro pentru doua saptamani si asta fara biletul de avion pana in Nepal!


Marți, 4 octombrie 2011 - 15:11  

cretzu
cretzu

 
18
Superb, felicitari!


Duminică, 9 octombrie 2011 - 13:18  

madalina.melinte
madalina.mel..

 
19
Multumesc c-ai impartasit! Inspirational de-a dreptulCarpati.org


Vineri, 21 octombrie 2011 - 14:07  

conrad
conrad
(admin)

 
20
Se pare ca n-a fost suficient de puternica chemarea steguletelor lasate de tine in Himalaya, ori poate ca vantul n-a batut cand a trebuit, de ai refuzat posibilitatea reintoarcerii acolo, in primavara ce a trecut de ceva vreme, cand rododendronul era inflorit... Carpati.org
Intr-adevar, nu mai suntem ca atunci cand ai inceput calatoria povestita aici. Am evoluat, asimiland din toate cele pe langa care am trecut, precum si din ceea ce am trait.

Daca niste stegulete pot uni, la un moment dat, niste persoane ce nici macar nu s-au cunoscut, inchipuie-ti cat poate face o vreme traita impreuna, cu nopti in cort sau sub cerul liber, ori in camere pline de noi doi, sau o alergare in doi, pe munte... Carpati.org
Ne stim de atata vreme! De atatea ceturi pe munte, de atatea vijelii si furtuni, de atatea creste si vai urcate, de atata soare pe stanca sau pe plaja, de un vant prin plete intr-o barca alergand prin delta, de un accident, de atatea furtuni interioare, de o mana intinsa, cu sfiala, de zile petrecute intr-un sat plin de amintiri, de atatia fulgi de zapada in par, de primii pasi pe partie si de atatea imbratisari in inghetatele telescaune austriece, de multe fire de par de matza pe haine, de atatea inghetate savurate la sfarsit de traseu, de o chiuveta si un sifonier stricate, de un drum forestier lung, de Fagaras, inlantuiti de mana...
De atata vreme ne stim si inca nu incetezi sa ma surprinzi!
Imi doresc atat de mult sa nu incetezi sa scrii!

Mi-a placut mult intelegerea ta, in ceea ce priveste mersul pe grohotis: "Le explic că trebuie să simtă pământul sub picioare, să fie una cu el, să-l asculte și să-l înțeleagă, să nu se teamă și atunci vor avea aceeași cale, ajutându-se să ajungă fiecare unde-i e locul."

Dar, de departe, cele mai calde si mai frumoase cuvinte, raman acestea:
"Și cum să nu cauți capătul lumii, știind că ai pe cineva drag la care să te întorci, care te poartă în gând și în suflet, întrebându-se mereu cum îți e.
Aș fi vrut să întâlnesc și eu pe cineva care să ajungă la cei dragi de acasă cu vești de la mine, dar m-am mulțumit să trimit un mail când am ajuns înapoi în Gokyo."

Eu inca mai cobor pe drumul ala, cu tine de mana...


Miercuri, 7 decembrie 2011 - 10:26  

andronic.ionel
andronic.ion..

 
21
Bine ca nu am stiut linga cine merg in Penteleu ,ca altfel nu mai scapai de intrebari ,,,,,,FELICITARI ,,ca ai indeplinit un vis ai crezut in el si l-ai atins ,multi dintre noi nici nu pot sa viseze asa ceva ,dar tu ai reusit si pentru asta esti demna de toata lauda ,jurnalul superb scris din inima si foarte bun ,la fel si pozele inca o data FELICITARI pentru asa realizare ,,,,si cine stie poate o sa urci mai sus,,,,,,,,,,,,,SUCCES,,,,


Vineri, 28 septembrie 2012 - 21:36  

wanderlust
wanderlust
Caraba
 
22
Superb jurnalul ! Unul din cele mai frumoase si patrunzatoare jurnale pe care le-am citit !
Felicitari pentru aceasta tura extrema, mai ales pentru decizia de a nu folosi ghid și mai ales porteri si curajul de a continua singura tura!

Multumesc pentru intamplarile si lucrurile utile impartasite prin interemediul acestui site.


Miercuri, 24 octombrie 2012 - 15:38  

victoranica
victoranica
Coarda
 
23
Foarte fain ce ai facut. Cat despre aeroportul din Lukla .. http://www.infobarrel.com/Worlds_Top_Most_Dangerous_Airports ai avut curaj, nu gluma


Marți, 30 octombrie 2012 - 20:33  

crissie
crissie

 
24
Cei interesati pot citi continuarea aici:

http://www.carpati.org/jurnal/cand_patruzeci_si_cinci_de_minute_s
e_transforma_intr-o_saptamana_nepal-himalaya_19.10-25.10.2010_/28
35/


Luni, 5 noiembrie 2012 - 13:13  

ottohauck
ottohauck

 
25
Bravo Cristina!

Am citit jurnalul fara sa ma opresc. Tu ai scris descriere calatorii tau foarte bine in modul interesant. Am avut amintiri de calatorie mea prin acelasi locuri in Sagarmatha National Parc in Noiembrie 1996.
Citind descriere de urcare spre Chola La am trait prin calatoria mea din nou!

Tu ai facut mai bine in zona pentru ca tu ai traversat cele trei pasuri. Am traversat doar unu (Chola La). Si tu ai fost singura pentru cateva zile in companie de straini. Am fost acolo cu un prieten.

E interesant cand s-au schimbat preturile. In jurnal meu din 1996 am notat ca ne am reusit sa scoatem la capat cu 5 dolari pe o zi. Acum este 10EUR!

Nu am scris niciun jurnal sa pun la internet despre calatoria mea, doar o sa fie interesant sa pun jurnalul scurt si eu, pentru ca lucru asta o sa pune realitate in perspectiva din punct de vedere unui jurnalist.

In 1996 accesul pe internet a fost mai rar de cat in 2010, doar am citit ghigul de la Lonely Planet in pregatire la drum. Si ne am facut Everest B.C. trek in cont propriu, fara un ghid si porter.

In 1997 am venit la Padis, si am indragostit cu Romania. Am le gasit multe zone acolo, care sunt la fel interesante ca niste zone din Casa Zapezilor.

Doar nu stiam asa fara visita mea in Nepal. Pot sa recomand fiecare om care iubeste munte sa fac calatoria pana la Capatul Lumii.


Marți, 11 decembrie 2012 - 00:18  

visiniu
visiniu

 
26
Superba tura.Felicitari atat pentru jurnal cat mai ales pentru curaj!


Duminică, 24 martie 2013 - 23:21  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,1012 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2022) www.carpati.org