Traversarea muntilor Vrancei de la est la vest. Patru zile de vara (Muntii Vrancei)
Pluteste ceva interesant in aerul muntilor mai scunzi si mai
putin cunoscuti ai tarii noastre. Asa
cum in jurul Everestului exista o forta de atractie ce te poate prinde fara
putere de scapare, aceeasi forta – poate intr-o alta forma – am descoperit-o si
eu in calatoriile mele de unul singur in muntii Vrancei. Este o liniste aparte
acolo, pe care nu toti muntii o au, este natura intr-o forma mult mai putin
atinsa de om decat in alte parti. Este... salbaticia la ea acasa, intinsa pe o
suprafata imensa pe care abia o poti cuprinde cu vederea, de pe vreun varf
golas ce se ridica deasupra padurii. Te face sa te simti mai singur si mai mic
ca niciodata dar in acelasi timp mai in mijlocul ei decat in orice alt loc.
Salbaticia si muntele te inconjoara lasandu-te fara grai, punandu-ti la
incercare curajul si scotand la suprafata adevaratul ”tu” din interior, de care
poate chiar si tu uitasei.
O calatorie intr-o astfel de zona poate fi in acelasi timp o
calatorie spre centrul padurii ca si una spre centrul propriei fiinte. O
calatorie plina de peripetii, de temeri
si de frumos, din care sa te intorci intelegand mult mai bine natura, muntele
si pe tine insuti. E greu sa nu iubesti muntele cand el te poate pune atat de
sincer fata in fata cu tine insuti, iar mie mi-e greu sa nu iubesc muntii
Vrancei cand acolo m-am simtit mai aproape de salbaticie si de mine insumi ca
niciodata. De aceea m-am intors acolo de mai multe ori singur. Dar singuratatea
mai are un lucru important sa te invete: ”fericirea e reala doar atunci cand o
imparti cu cineva”.
Desi am reusit de fiecare data sa impart si cu altii
trairile si frumusetile gasite de mine, prin intermediul jurnalelor si
fotografiilor mele, de data asta am gasit si omul potrivit alaturi de care sa
vreau sa merg in muntii Vrancei. Otto este din Cehia, are 41 de ani si cunoaste
muntii Romaniei mai bine poate si decat mine. Nu stiu care din noi doi ii
iubeste insa mai mult, dar asta nu e o competitie – ci o bucurie. Sa constati
ca sunt straini care ne iubesc muntii atat de mult incat sa vina in fiecare an,
sau chiar de mai multe ori pe an pentru a le cutreera potecile – marcate sau
nemarcate.
In plus, Otto este pasionat de animale salbatice, in Cehia
participa uneori la actiuni de identificare a habitatelor, gasirea de urme de urs
si masuratori. Dar sa vezi un urs in Cehia este aproape imposibil, avand in vedere
ca acolo traiesc doar vreo 2 ursi – din care unul e doar in vizita. Asa ca l-am
invitat pe Otto la o calatorie prin salbaticia muntilor Vrancei – unde traiesc
cateva sute de ursi – din care poate unul va binevoi sa ne incante ochii si
aparatele foto (prea putin dotate insa pentru acest gen de intalnire).
Eu sunt Ioan si va invit si pe voi sa traversati muntii
Vrancei de la est la vest, din Vrancea pana in Covasna, urmarind in acest
jurnal cele 4 zile petrecute de noi pe cararile umblate mai mult de animale
decat de oameni.
...
Sa aduc aminte si de ochiul meu de sticla, un al treilea
ochi ce ma insoteste oriunde si in orice conditii de mai bine de doi ani de
zile. E vorba de aparatul meu Nikon D90 cu un obiectiv Nikkor 18-70mm. Pentru
mine excursiile si experientele traite pe munte sunt mai importante decat
fotografia – fotografia nu este un scop in sine, ci un mijloc – un mijloc de a
lua o parte din natura inapoi cu mine, la oras, pentru a o oferi macar putin si
celor ce isi doresc sa o descopere mai mult. De aceea aparatul foto nu e cel
mai important lucru, dar trebuie sa-mi fie o unealta de incredere, care sa ma
ajute sa capturez cat mai fidel momentele si locurile prin care trec. Am nevoie
de o combinatie intre calitatea imaginii si usurinta de folosire, intre
rezistenta la conditii dificile si greutatea aparaturii, am nevoie de un aparat
pe care sa ma pot baza in cat mai multe situatii. De aceea dupa 2 ani de
folosiri intense pe munte pot spune ca sunt atat de multumit de combinatia
aleasa, D90 + 18-70mm. Cu avantaje dar si ceva lipsuri, aceasta combinatie a
fost si in muntii Vrancei martorul tacut si util, care-si lua notite cu gandul
la bucuria pe care ar putea sa o aduca si celor de acasa.
...
Am plecat la drum cu gandul ca vom merge circa 5 zile prin
munti, iar mie imi place sa acord atentie lucrurilor pe care le iau cu mine,
astfel incat bagajul sa-mi fie cat mai usor – fara sa fie ingreunat de lucruri
prea putin utile. Desi gentuta cu aparatul foto are vreo 2 kg (pe ea o port
separat, in fata), rucsacul a avut in jur de doar 12 kg, cu tot cu cort de doua
persoane si mancare pentru 5 zile. La asta a contribuit pozitiv si faptul ca am
avut un sac de dormit de vara Trimm, care are doar 1 kg. Asa ca am fost
multumit din punctul asta de vedere. Desi nu mi-ar strica uneori un trepied sau
mai multe obiective, aceasta greutate in plus nu ar face decat sa ma
incetineasca – si uneori chiar nu este cazul.
Excursia a avut loc in perioada 11 – 14 august 2011 si a
inceput din comuna Tulnici de pe valea raului Putna, in judetul Vrancea. De
dragul celor ce citesc acest jurnal special pentru a gasi informatii utile
despre traseu, sa spun de-acum care a fost traseul urmat:
Ziua 1: Tulnici – La
Stramtura – Carnituri – Saua Geamana – Golul Cozei (banda rosie)
Ziua 2: Golul Cozei –
saua Golici – Dealul Negru – Saua Tișiței (plus lacul Negru) (banda rosie)
Ziua 3: Saua Tișiței
– Poiana Șindrilița (pana aici traseele au fost remarcate recent) – Vf Păișaua Inalta – valea Zăbalei (zona
Betegosu) – valea Mîrdanu – stanele din Goru (nemarcat) – varful Goru (cruce
albastra) – inapoi la stana.
Ziua 4: stana Goru –
vf Lacauti (cruce albastra) – Poarta Vanturilor – vf Lujeru – pe sub vf Zarna
(punct albastru) – coborare lunga pana in Covasna (punct galben)
In Tulnici se poate ajunge atat din Brasov pe DN2d cat si
din Focsani – de unde pleaca mai multe microbuze in aceasta directie. Comuna se
afla de fapt pe soseaua ce leaga cele doua mari orase.
Din Tulnici traversam podul peste Putna si intram in satul
Coza, prin care mergem pana cand ajungem la marginea vestica a lui, pe valea
raului Coza. La ultimele gospodarii cerem putina apa unei femei, care ne
daruieste si cateva pere culese din gradina. De aici vedem si creasta muntelui
Coza – destinatia pentru prima zi.

Ne punem in acelasi timp si intrebarea celebra si
filosofica, ”de ce a traversat gaina strada?”.
Pentru ca este ora pranzului, ne oprim la iesirea din sat
pentru a manca ceva. Din Tulnici pana aici am mers deja o ora iar pauza a durat
si ea vreo 50 de minute – e destul de placut sa stai pe iarba sa privesti spre
muntii unde vei ajunge. Plus ca eram plecati din Bucuresti de dimineata, aveam
nevoie de energie pentru mai departe.
Parasim locul de pauza dar un alt lucru ne atrage imediat
atentia: chiar pe drumul pe care mergem si noi gasim primele urme de urs
imprimate in noroi! Semn ca ursii mai coboara seara spre sat in cautare de
mancare. Otto este in culmea fericirii, scoate rapid o ruleta si spune: ”daca
gaseam urmele astea in Cehia cumparam un camion de sampanie!” La el in tara e
un mare noroc sa gasesti si urmele de urs, ce sa mai spunem de urs.

Aici urmele de ursi sunt aproape pe toate drumurile si
potecile. Nu degeaba Romania este tara cu cel mai mare numar de ursi din Europa
(dupa Rusia) – iar asta pentru noi este o mare bucurie – ca inca avem natura
intacta si zone unde ursii sa poata si sa vrea sa traiasca. Din ce in ce mai
putin si la noi din pacate.
Dupa ce Otto termina de masurat urmele de urs, pornim in
sfarsit la drum, indepartandu-ne de oameni si de zonele locuite si afundandu-ne
tot mai mult in mijlocul naturii. Din cauza ploilor din zilele precedente, apa
raului este destul de furioasa – si de cateva ori trebuie sa traversam prin ea
– Otto descult, iar eu cu sandalele de munte luate special pentru astfel de
ocazii.

Ajungem rapid in zona La Stramtura, unde raul Dălhățaș se
uneste cu raul Coza. Acesta este un punct de reper important, de aici traseul
incepe sa urce – pe malul dintre cele doua rauri. Desi nu ne asteptam sa mai
intalnim oameni pe traseu, din spate vine un grup mare de tineri, studenti la
facultatea de geografie din Iasi. Aceasta zona are o importanta deosebita din
punct de vedere geologic, asa ca ei se opresc aici pentru a studia terenul in timp ce noi mergem
mai departe.

Daca prima oara cand am venit pe-aici marcajele erau vechi,
sterse si rare, acum muntii Vrancei ne intampina cu trasee proaspat marcate! In
aceasta vara (2011) a avut loc o actiune de remarcare a traseelor turistice din
Parcul Natural Putna – Vrancea, actiune la care am participat si eu. Asa ca am
scapat de grija orientarii si putem pur si simplu sa ne bucuram de peisaj,
urmarind in acelasi timp marcajul Banda Rosie. In dreapta noastra, raul
formeaza un mic canion foarte atragator.

Poteca ne poarta mai intai printr-o zona umbrita de fagi
inalti – zona pe care si Otto o recunoaste, amintindu-si de ea din albumul meu
foto din toamna trecuta. Trebuie sa recunosc ca, desi imi place mult verdele,
aceasta zona arata parca mai frumos imbracata in culori de octombrie.

Trecem pe langa o mica gospodarie parasita si dupa un urcus
mai accentuat iesim intr-o poiana prin care trece si un drum forestier. Aici ne
intampina si un stalp cu sageti, dar momentan il ignoram. Mie oricum timpii mi
se par un pic cam exagerati – in sensul ca se face mai putin. Dar e mai bine sa
fie trecuti asa, pentru ritmul oamenilor mai lenti. E mai rau sa scrii ca se
fac 2 ore si sa faci 4, decat invers.

Lasam rucsacii jos si urcam pana pe un varfulet
semi-impadurit aflat la est de aceasta poiana. Zarim de acolo Magura Odobesti
in departare (spre est), dar si culmile salbatice si impadurite ale muntilor
Vrancei (spre vest).

Continuam apoi traseul marcat pentru a ajunge pe Golul
Cozei, traversand drumul forestier perpendicular si urcand spre marginea
padurii. De aici urcusul devine mai accentuat. Poteca larga merge in serpentine
printr-o padure de fag si castigam altitudine tot mai mult.
Urcusul se mai domoleste cand ajungem pe culme, dar aceasta
portiune frumoasa, cu fagi batrani si grosi,
nu dureaza mult. Dupa ce traversam o poienita verde, urcusul continua si
pe poteca apar si bolovani mai mici sau mai mari. Padurea se schimba in jurul
nostru, apar braduti micuti care ne inghesuie privirea, dar avem parte si de
cate un mic punct de belvedere.

Iesirea din padure are loc in apropiere de stana Cârnituri.
Ajungem astfel la prima zona de pajiste, de unde, dupa ce mai urcam putin,
putem sa vedem in urma toata regiunea Vrancei.

Aici gasim si un panou informativ pe care l-am montat la
actiunea de remarcare – din pacate el avea picioarele deja rupte – dar din cate
stiu a fost refacut ulterior. Tot de aici se desparte spre dreapta un traseu
nou marcat cu Punct Rosu – care duce spre un izvor si mai departe spre Golul
Roibului – de unde se poate cobori spre valea Tișiței.
Inspectam putin si stana, dar am mers doar vreo 3 ore si
jumatate, asa ca ne continuam traseul spre saua Geamana. Nu uitam sa privim in
urma, pentru ca peisajele vazute de aici merita orice efort! De fapt frumos
este sa ramai sa dormi pe-aici, pentru ca soarele rasare din vaile de sub tine
– asa cum l-am vazut cand am participat la actiunea de remarcare.

Urcusul din spatele stanei este accentuat dar imediat intram
in padure pe curba de nivel. De fapt per total traseul e putin in urcare spre
saua Geamana, dar mergem destul de bine. Dupa o scurta portiune prin padure
iesim iarasi la gol, in zona Turnurile Cozei – o zona cu prapastii, stanci
uriase si privelisti salbatice spre departari. Si desigur, cu vant puternic.

E poate prima zona care sa-ti arate ca muntii Vrancei nu se
rezuma la paduri si culmi domoale. Exista prapastii, stanci si locuri cu
privelisti spre departari – locuri unde sa vrei sa te cateri sa vezi mai bine,
locuri unde sa simti dimensiunea salbaticiei ce te inconjoara.

Traversam doua portiuni mai alunecoase, cu pamant instabil
si reintram printre braduti. Pe-aici padurea e mult mai joasa, mai intunecoasa
– tin minte cand am venit singur pe-aici prima oara ca mergeam vorbind cu ursi
imaginari pe care incercam astfel sa-i tin la distanta. Si acum facem cate un
zgomot din cand in cand – nu vrem sa avem vreo surpriza.
Curand iesim in saua Geamana – un loc foarte evident. Aici
gasim si indicatoarele proaspat montate.

Pentru ca deja lumina e pe duca, folosesc fara adaptor,
direct din mana, unul din filtrele in degradee pe care Otto le are la el. Eu
inca nu aveam asa ceva, dar in situatii ca aceasta ele pot fi foarte utile.
Fara filtru nu puteam obtine dintr-o singura imagine si cerul in culori si
lumina naturala, dar si solul (partea de jos) suficient de luminat pentru a-si
pastra detaliile (si nu complet negru).

Din sa se poate urca si pe varful Cristianu pe marcaj
Triunghi Rosu – care se continua apoi spre Golul Roibului spre dreapta, dar noi
continuam pe Banda Rosie si coboram spre zona La Uluce. Pe aici poteca e destul
de friabila, pamantul umed poate pune probleme, dar cu atentie se traverseaza
rapid aceasta zona – mergand pe malul drept al vaii.
La Uluce gasim apa proaspata si multa, numai buna sa luam
provizii, pentru ca mai incolo nu se prea mai gaseste – decat daca parasesti
special poteca.
Urmeaza o portiune draguta pe la marginea padurii – pe-aici
sunt mai multe poteci facute de oi, merg etajat una langa alta, dar toate ies
in acelasi loc. Cand iesim din padure, traseul se bifurca. Marcajul coboara
putin pentru a merge pe curba de nivel spre saua Golici – dar cel mai
interesant e sa ramai pe culme, sa faci dreapta si sa urci si pe Golul Cozei.
Pe noi insa ne cam prinde noaptea, asa ca preferam sa
coboram pe un picior secundar de munte pana la un mic canton, pe care-l gasim
descuiat si-l consideram rapid un adapost perfect pentru o noapte linistita.

Am mers pana aici circa 7 ore de cand am plecat din Tulnici
(cu tot cu pauze) – dar am mers repejor. Trebuie avut grija, vara zilele sunt
lungi, am ajuns acolo pe lumina la ora 19 – dar daca ajungi la ora 19 iarna,
inseamna ca ai de mers vreo 3 ore pe intuneric – ceea ce poate pune serioase
probleme de orientare in unele zone. In acest caz poate e mai bine sa inoptezi
la stana de la Carnituri, chiar daca nu e la fel de bine izolata. Sa nu uitam
nici faptul ca noi am plecat din Tulnici abia la ora 12. De preferat e sa pleci
cat mai devreme posibil pe traseu – dar daca pleci din Bucuresti cu
tren/microbuz nu prea poti ajunge mai devreme.
Ne-am insirat ustensilele de gatit si mancarea pe toata
masa, nu-i chiar asa usor sa pregatesti ceva de baut si de mancat – dar toate
au un gust mai bun pe munte, asa ca nu ne plangem de aglomeratie. E bine ca
avem ce manca – orez, paste, supe instant, piure, slanina – dupa preferinta, ca
doar suntem abia in prima zi. Si desigur... ceai! Hidratarea e importanta si
parca niciodata nu bem suficienta apa pe traseu, asa ca seara trebuie
recuperat.

Cele doua priciuri de lemn erau acoperite cu crengute de
brad uscate si paie, dar am pus un plastic deasupra pentru a nu intepa sacii de
dormit prea rau. Si am dormit, din cate tin minte, destul de bine pana
dimineata! A fost o zi plina, dar abia de-acum intram cu adevarat in salbaticia
muntilor Vrancei!
(mentiune: cantonul a
fost refacut ulterior dar a ramas incuiat de atunci – alte adaposturi in zona
sunt Stana Haulestenilor – la care se poate ajunge si de la acest canton
mergand spre sud-est pe la marginea padurii circa 10-15 minute, dar si o alta
stana, mai buna, pe partea nordica a muntelui – sub Golul Cozei, pe partea
opusa a muntelui fata de prima stana – vezi harta. Ambele sunt active in timpul
verii).
Ziua 2. Spre
prapastiile de pe golul Cozei si in salbaticia varfului Bulboace.
Dimineata ne bucura cu un soare placut si norisori albi –
semn bun, avand in vedere furtunile care fusesera pe-aici cu cateva zile
inainte. Stiam ca vremea se va indrepta si ne-am bucurat sa vedem ca asa a
fost.

Bem ceaiul sau cafeaua de dimineata, rontaim ceva si pornim spre
golul Cozei pe la ora 7.30 – nu inainte de a improviza un trepied pentru o poza
de grup (Otto in stanga si eu, Ioan, in dreapta).

Turmele de oi au iesit si ele de la stane si se indreapta
spre poieni, asa ca stam atenti la cainii ce ne urmaresc momentan de la
distanta. De la casuta am urcat inapoi pana la marginea padurii, de unde o
poteca evidenta merge spre est, pana intr-o sa. Mai intai trebuie traversate
niste zone surpate, unde pamantul pare sa fi fugit la vale – din cate am
inteles cauza este pasunatul excesiv. Pe jos se vede poteca marcata Banda
Rosie, care merge pe curba de nivel – iar mai sus, poteca ce duce pe creasta –
si la stana din partea cealalta (pe ea am mers si noi). In dreapta se vine din
saua Geamana.

In valea de sub noi, pe partea stanga vedem stana Hăuleștenilor
– asezata tare frumos pe culmea verde – iar peisajul e cu atat mai dragut cu
cat cerul e albastru si presarat de nori albi. Pentru a evidentia si mai mult
frumusetea cerului, folosesc un filtru de polarizare montat pe obiectiv. Iata
imaginea fara filtru...

Si cea cu filtru – care elimina lumina polarizata pe care
norii sau iarba o reflecta si da culorilor o saturatie mai mare, mai placuta.

Ajungem apoi in saua de pe creasta. Un punct de reper este
crucea metalica aflata in aceasta sa – de unde avem vizibilitate si spre nord,
spre Lepsa.

In valea de sub noi se vede stana unde am dormit eu singur
in octombrie si de acolo urca in creasta cativa cai si un om. Profitam sa mai
intrebam despre ursi sau alte animale apoi incepem urcusul abrupt pana pe varf.
E un urcus destul de scurt dar solicitant – insa frumusetile care ti se deschid
peste tot in jur merita orice efort! Mi se pare locul cel mai frumos de pe
muntele Coza si unul din cele mai frumoase din muntii Vrancei.

Ceea ce ma impresioneaza cel mai mult la muntii Vrancei,
lucru usor de observat de pe acest varf, este intinderea lor mare si
salbatica... presarata din loc in loc cu cate un astfel de varfulet impunator
si golas.

Peste tot in jur se vad o multime de culmi impadurite,
salbatice, despartite de vai pe unde nu circula niciodata oameni (dar si vai pe
care exista drumuri forestiere) – si toate astea, tot ce vezi in jur – sunt
muntii Vrancei. Asa ca nu uit sa exclam bucuros: ”THIS – IS – VRANCEA!!”

Inaintam usurel pe creasta admirand peisajele si gasim apoi
un locsor ferit de vant pe partea sudica. Am stat putin acolo, sperand ca vom
vedea vreun urs iesind din tufisuri, asa cum mi s-a intamplat mie la actiunea
de remarcare. Nu am vazut urs, insa pe o culme indepartata am vazut coborand
spre padure un animal... pe care l-am identificat doar dupa poze ca fiind nu un
caine, ci un lup.

Asemanarile intre lupi si caini sunt foarte mari, dar exista
diferente usor de observat: lupii au urechile drepte, ciulite (cainii le au mai
pleostite); lupii au coada intre
picioare, cainii o au mai ridicata in vant. Ne-a parut rau ca nu avem obiective
cu zoom mai mare – dar chiar daca le aveam in geanta, nu am fi avut timp sa le
montam pe aparat pentru ca nu am vazut lupul decat vreo 5 secunde. M-am bucurat
ca am apucat sa fac chiar si asa o poza.
Frumos
locul de pauza si privelistile din jur, dar avem traseu lung de facut asa ca
pornim mai departe pe culme. Reamintesc ca traseul marcat nu merge pe aici pe
creasta ci pe curba de nivel, mai jos (pe partea sudica), prin padure. El
reprezinta o foarte buna scurtatura spre saua Golici – dar creasta merita cu
siguranta parcursa – diferenta de timp este cred de mai putin de o ora din
aceasta directie.
Traversam o
scurta portiune de padure si iesim in zona unde vazusem lupul. Mergem in
liniste chiar si asa, desi stim ca el e departe deja probabil si nu avem sanse
sa-l vedem. Poate vreun urs. Urcam chiar si pe un varfulet unde nici eu nu
fusesem – pe harta nu are denumirea trecuta, ci doar altitudinea – in jur de
1590m. Tare salbatic, desi privelistile sunt obturate de copaci in mare parte.

Avem insa
vizibilitate foarte buna spre sud-vest, toata partea aceasta a muntilor Vrancei
se vede de aici – chiar si varful Goru – unde vrem sa ajungem zilele urmatoare,
ba chiar si varful Lacauti – mai greu de deosebit pentru ca este plat – dar se
vede pe el statia meteo. Iar sub noi, cateva poieni – intre care si poiana din
saua Golici – prima noastra tinta.

Zona imi
starneste amintiri placute de cand am vazut un urs aici, dar imi amintesc cum a
fost si sa merg singur prima oara, fara sa stiu traseul, fara sa stiu daca voi
mai regasi vreodata un marcaj – sau voi fi nevoit sa merg la nimereala spre
saua Tisitei...
Ajungem in
saua Golici, o poiana intinsa cu ramasitele unei stani – nu chiar in mijloc.

Lasam
rucsacii si coboram spre nord pentru a lua apa. Am avut noroc si am gasit apa
la doar vreo 40 de metri mai la vale – dar asta nu e valabil tot timpul. Eu am
revenit acolo in septembrie si apa era la vreo 200 de metri mai la vale, din
cauza secetei.
In poiana
au fost montate si niste indicatoare care arata spre izvor (un altul). In
partea sudica ar trebui sa existe un izvor amenajat, dar din pacate el este
infundat si apa nu e potabila – tot in vale trebuie coborat si recomand valea
dinspre nord – fiind mai accesibila, mai putin abrupta.
Continuam
traseul, reintrand in padurea frumoasa si salbatica. Poate folosesc prea des
termenul acesta, “salbatic” – cand e vorba de muntii Vrancei. Dar asta a fost
impresia cea mai puternica pe care acesti munti mi-au lasat-o. Cu siguranta
paduri salbatice si pline de animale exista si in alti munti, dar aici parca
esti mai in mijlocul lor ca in alte parti... esti mai departe de sate,
suprafata salbatica din jurul tau e mai mare – iar drumurile forestiere sunt
mai mult pe vai, nu urca pana in culmi – asa ca daca mergi doar pe culmi, poti
merge cateva zile fara sa vezi niciun om.

Prin padure
gasim si Hribi sau Bureti, ciuperci comestibile de care eu nu m-as fi atins
daca Otto nu le-ar fi cunoscut asa bine. Am cules si noi, nu strica ceva bun
pentru cina. Dar atentie! Daca nu sunteti absolut siguri in privinta unei
ciuperci, nu o mancati!
Inainte sa
incepem urcusul cel mare spre varful Bulboace, zarim undeva in stanga un mic
luminis – pe care nici eu nu-l stiam. Lasam rucsacii intr-un fel de sant
natural si urcam un pic pe margine. Am descoperit astfel un punct de belvedere
aflat pe marginea unei vai abrupte – cu privelisti spre muntele Coza, de unde
venisem.

Pentru ca
soarele e in dreapta noastra, pot sa folosesc cu succes filtrul de polarizare,
care imbunatateste mult imaginea.De fapt pe asta mi-a facut-o Otto, dar nu asta conteaza.

Tare
frumoasa aceasta margine nisipoasa, aflata deasupra vailor verzi...
Continuam
apoi prin padure, urcusul incepe sa fie mai accentuat – semn ca ne apropiem de
varf. Trecem si pe langa pietrele pe care scrie cu vopsea rosie “Parcul Natural
Putna-Vrancea” (in care ne aflam) si ne ferim cu grija de toate crengile de
brad ce incearca sa ne scoata ochii – poteca e destul de inghesuita.

Dupa circa o ora si jumatate de cand am plecat din poiana
Golici ajungem la varful Bulboace (1548m). Despre acest varf mi-e greu sa va
spun... pentru ca mi se pare poate cel mai frumos varf din muntii Vrancei – cel
mai salbatic, cel mai putin umblat de oameni... si-atunci cum sa fiu obiectiv?
E un varf incredibil!

E un varf stancos, dar intre stanci au crescut multi braduti
care dau farmec zonei. Iar stancile acelea nu sunt cuminti undeva pe un teren
plat ci formeaza o ditamai prapastia pe
partea nordica. Acolo poti vedea sub tine vai imense, verzi, valea Tisitei si o
multime de culmi impadurite...

Spre est vedem muntele Coza dar si valea Cozei...

E o mare bucurie sa poti sta pe aceste stanci sa privesti
sub tine si in jur, mai ales cand afara
e soare si senin...

Continuam traseul pe culme, potecuta ramane foarte frumoasa
si salbatica – mai ales ca trebuie uneori sa-ti faci loc printre crengile de
brad – si asta inseamna ca nu poti sa vezi prea mult ce se ascunde in jur. Iesim
insa la o zona mai deschisa, cu privelisti spre sud-vest. E o margine
sfaramicioasa, cum am mai intalnit.

Ceea ce ne-a bucurat insa cel mai mult aici, dar ne-a si
uimit in acelasi timp, a fost creatura micuta pe care am zarit-o pe marginea
potecii.

E vorba de o vipera comuna, pe care am trezit-o din somnul
de frumusete, fara sa o suparam insa prea mult. A stat cuminte la cateva poze –
dar si aparatul trebuie manevrat cu atentie daca te apropii prea mult... sa nu
te prinda de deget.

Nu ne asteptam deloc sa vedem vipere in Vrancea, eram cu
gandul la animale mai mari – dar a fost o supriza placuta. Totusi trebuie tinut
cont ca viperele exista, asa ca trebuie atentie sporita in zonele cu stanci
arse de soare mai ales. Pericolul apare doar daca o calci pe coada, sau calci
chiar langa ea – fara sa o vezi. Altfel... daca te simte, se indeparteaza
singura. Ca sa o ajuti sa te simta nu strica sa ai un bat in mana, cu care sa
sondezi terenul in fata ta – mai ales atunci cand mergi pe pietre sau prin
iarba si nu vezi prea bine pe ce calci. Oricum, momentan suntem in Vrancea, nu
pe cheile Nerei – unde am vazut 3 vipere cu corn pe poteca.
Creasta Dealului Negru, pe care ne aflam, e acoperita si de
flori mov, nu doar de stanci si braduti.

Ba gasim chiar si afine sau merisoare – delicioase! Cam putine oricum in zona asta, mai multe sunt pe Goru.

Aceasta zona a crestei, precum si coborarea spre saua
Tisitei, ramasesera nemarcate atunci cand am fost noi. Din cate stiu au fost
remarcate ulterior, deci traseul este complet marcat acum pana in Poiana
Sindrilita. Daca nu ar exista marcajele, coborarea din Dealul Negru ar putea
pune probleme de orientare – zona e destul de incalcita si potecuta firava se
pierde printre braduti. Dar cum eu cunosteam traseul, ne descurcam bine,
urmarind potecuta printre braduti si pe langa lespezile verzi ale Dealului
Negru.

Iesim la capatul unui drumulet forestier – aici e o zona
deschisa destul de mare, unde vedem si cativa caluti. De aici se poate ajunge
la lacul Negru, dar noi inca nu stiam asta. Urmam drumuletul pana in zona Saua
Tisitei, unde gasim si cativa oameni la baracile din zona – si desigur caini
care sa ne latre.

Rugam sa lasam rucsacii acolo si cerem informatii despre cum
sa ajungem la lacul Negru – pe care nici eu nu-l vazusem. Oamenii ne explica si
ca ar exista niste marcaje – benzi albastre, dar explicatiile nu au fost foarte
clare (sau nu am inteles noi), asa ca a urmat cam o ora de rataciri in cautare
de lacuri fantoma.

E greu de explicat cum se ajunge acolo pentru ca terenul e
destul de intortocheat. Noi am mers evident spre est, am trecut pe langa
izvorul amenajat in spatele casutei din zona si am inceput sa urcam pe la
marginea padurii spre stanga. Parca am si traversat o portiune de padure pe
unde parea sa fie un drumulet, dar n-am facut decat sa ajungem in zona drumului
pe care am coborat de pe creasta, unde erau calutii.
De-aici facem dreapta tot prin poiana si gasim o bancuta de
lemn cu o masuta sub un copac. Noi nu am stiut, dar acesta este un reper
important! De aici se formeaza o potecuta care intra in padure spre dreapta si
incepe si coboara usor pe o culme – exista si marcaje banda bleu (nu sunt chiar
marcaje turistice, dar bune de urmat). Noi insa n-am stiut de potecuta asta asa
ca am mers tot spre est, prin acea fasie de poiana.
Am ajuns astfel intr-o zona unde parea sa fi fost un lac,
care acum secase. Ne-am mirat putin, oare secase lacul Negru? Nu, nu se poate,
trebuie sa fie in alta parte. Sa mai cautam!

Si am mai urcat o culme spre est, dar dincolo de ea am gasit
doar lespezi verzi intr-o caldare ciudata in padure – oricum, o zona tare
intortocheata. Am stat si ne-am gandit, poate ar trebui sa urmam un fir de apa
spre deal – credeam ca lacul e mai sus. Dar daca era mai jos? Sa urmam
firicelul spre vale atunci! In ce parte sa mergi, cand harta nu te ajuta deloc?
Pana la urma am inceput sa coborim pe langa un fir de apa,
care ar fi putut sa se verse in lacul Negru. Zona ni s-a parut insa rapid prea
greu de strabatut si terenul nu ne dadea niciun indiciu favorabil – asa ca am
urcat inapoi in poiana si am incercat pe alta parte.
Nu mai stiu cum exact am intrat in poteca aceea corecta, dar
ne-am dat seama destul de rapid apoi ca ea este. Am inceput sa o urmam spre
vale – cu riscul de a cobori prea mult degeaba, in caz ca nu asta era poteca
buna.
Dar la un moment dat gasim o intersectie de poteci unde
apare si un marcaj turistic – cruce albastra sau rosie, nu mai tin minte. Numai
bine, ca incepusem sa ne gandim ca poate ar fi cazul sa ne intoarcem, am
pierdut oricum destul timp si voiam sa mai avansam pe traseu spre poiana
Sindrilita. Dar pentru ca am gasit marcajele acelea si cine stie cand am mai fi
ajuns in zona, am zis sa mergem totusi si pana la lac. Marcajele incep probabil
din valea Narujei, de la drumul forestier – dar cine vine vreodata pe-acolo nu
stiu, ca nu se poate ajunge decat cu un camion forestier in zona. Poate doar sa
vii special pentru lac.
Facem stanga si deja in valea impadurita se vedea printre
copaci suprafata lacului. Dar poteca ocoleste mult pana sa coboare pe malul lui
– asta si pentru ca malul este destul de abrupt. Ajungem astfel la rauletul ce porneste
din lac si-l urmam in sus pana cand ajungem la intrarea in rezervatia naturala
Lacul Negru.
Gasim cateva amenajari pe cale de disparitie – podete de
lemn surpate, dar fara care nu ai putea merge pe suprafata lacului.

Lacul este acoperit de muschi si de iarba, ba chiar si de
copaci – e o zona de turba, daca pasesti putin pe muschii de sub podetul de
lemn, vei simti cum te afunzi – macar cativa cm. Dar exista riscul sa te afunzi
si mai mult, asa ca nu recomand. E ca si cand ai calca pe un burete ud.
Zona imi aminteste desigur de Tinovul Mohos, o rezervatie
naturala minunata aflata langa lacul Sfanta Ana. Aici lacul este mult mai
salbatic si putin cunoscut, dar parca tot mai frumos mi s-a parut la Tinovul
Mohos.

Am gasit si cateva plantute de Roua Cerului – plante
carnivore de care in copilarie eram tare uimit – si poate putin speriat.

Ne intoarcem apoi pe poteca marcata si vedem astfel ca banda
bleu de care ne ziceau oamenii iese in zona cu masa si bancuta de lemn pe care
le-am vazut mai devreme.
Recuperam rucsacii si ne indreptam spre o stana parasita din
zona (pe care o vazusem si de pe creasta), urmarind un drum forestier extrem de
noroios. Era ora 17:40 si desi lumina ar mai fi fost, am hotarat sa ramanem
aici peste noapte. Fusese oricum o zi plina si lunga, mersesem circa 10 ore...

Casuta are doua camere, una pare mai bine izolata, dar
cineva a lasat vacile in interior si e plin de balega pe podea. Iar a doua
camera, cea din stanga, e mai putin intretinuta, dar are doua priciuri bune. Ne
gandim insa daca n-ar fi mai dragut sa dormim pe prispa.
Am gatit si ciupercutele cu slanina – o bunatate! In
excursia asta am avut fiecare cate o bucata de slanina la noi, cred ca a
contribuit mult la refacerea rezervelor consumate pe traseu.

Cand s-a lasat intunericul a mai venit un barbat sa doarma
aici – fusese la cules de afine pe versantii din jur. Am facut si un foculet si
am stat putin la caldura lui, apoi nenea s-a instalat in camera mai noua, asa
ca noi ne-am inchis si incuiat frumos in camera din stanga. Mai ales dupa ce
ne-a zis ca nu prea reuseste sa se angajeze nicaieri din cauza problemelor pe
care le are la cap – ca-l apuca uneori nebunia... Altfel el parea om cinstit,
dar nu poti sa stii, asa ca ne-am bucurat ca usa avea si un zavor.

Peste noapte a fost putin racoare in sacul de vara – eram
mai in vale si era mai frig aici decat daca am fi fost pe vreo creasta unde
batuse soarele toata ziua. Dar suntem atat de departe de localitati, in centrul
muntilor Vrancei, la izvoarele Narujei. Frigul trece, amintirile raman...
Ziua 3. Spre varful
Goru.
Dimineata nu m-am simtit prea bine – poate de la ciuperci.
Otto mi-a dat o gura de bitter – un fel de alcool medicinal care se bea in
anumite cazuri, bun sa-ti treaca greata in cazul asta. Mi-am revenit apoi pe
drum, dupa ce am inceput sa mergem.
De cum am pornit spre poiana Sindrilita, in noroiul de pe
drum am gasit urme de urs. Ba chiar... urme de ursulet! Otto pozeaza bucuros si
eu pe el.

Iesim intr-un mic punct de belvedere pe o margine de vale.
Vedem sub noi zona Izvoarele Narujei. Drumul forestier ocolea aceasta zona si
se unea cu traseul marcat putin mai sus - dar marcajele noi au fost date chiar
pe culme, astfel incat poti sa te bucuri si de aceste peisaje, chiar daca e
poate un pic mai greu de urcat.

Imi amintesc zona urmatoare din excursia mea din octombrie,
inainte sa fi fost remarcata. Era o zona atat de inghesuita de crengi, atat de
salbatica si infricosatoare... Acum traseul fusese curatat, era mult mai
vizibil si usor de parcurs – fara sa te umpli pe sub haine de sute de ace de
brad.

Intr-o mica poiana ne gandim cat de interesant ar fi sa stai
la panda de ursi acolo... sau sa lasi aparatul pe trepied si tu sa-l declansezi
prin telecomanda din copacul de deasupra.
Potecuta e in continuare ingusta, dar se merge bine acum si
urcusul pare mai usor cand ne gandim ca vom ajunge curand intr-o poiana
frumoasa.
Pana sa ajungem insa acolo gasim o zona plina de puiet de
brad... care a fost complet taiat. Nu am inteles ce s-a intamplat acolo, multi
braduti erau culcati la pamant – poate din dorinta oamenilor de a mentine acea
zona o poiana – fara sa o lase sa se transforme in padure. Pentru pasunat,
desigur. Oricum, mi s-a parut tare nepractic, macar daca taiau bradutii aia mai
de craciun, asa ar fi putut sa-i foloseasca la ceva... trist oricum. In spate
se vede culmea Dealului Negru, pe unde am coborat la izvoarele Narujei.

Un nou urcus si dupa o ora si 45 de minute ajungem la
indicatorul din poiana Sindrilita. Ne gandim putin pe ce traseu sa apucam. Avem
cateva variante pentru a ajunge la varful Goru, dar noi alegem o varianta nemarcata,
pe care o stiu eu de data trecuta.
In felul asta traversam si poiana Sindrilita – care de la
indicator nu se vede si care e tare frumoasa. Pe aici s-ar continua traseul
banda rosie, dar in aceasta zona el nu a fost refacut – pentru ca iese de pe
teritoriul Parcului Putna – Vrancea. Pe fundal vedem varful Lacauti, la care
vom ajunge a doua zi.

Ne oprim putin sa ne bucuram de peisaj, din astfel de locuri
nu e cazul sa te grabesti sa pleci.

Apoi continuam prin iarba inalta spre sud-est, spre capatul
poienii. Zarim in apropiere si doi caluti – veniti probabil de la una din
stanele aflate mai in vale.
Din aceasta poiana traseul banda rosie ar trebui sa se
continue pe culmea Paisele spre varful Pietrosu. Eu cand am fost singur nu l-am
gasit si acum stiu ca oricum este o culme destul de incalcita – cel putin asa arata
vazuta de pe varful Pietrosu. Voi reveni candva pentru a ma lamuri – si poate
pentru a o remarca.
Noi insa coboram pe o poteca nemarcata spre zona Betegosu.
In iarba inalta zarim la distanta doua caprioare.

Curand ajungem la parau si imediat in zona larga dintre
culmi. Unde, surpriza! Intalnim cativa muncitori forestieri pe care ii cunosc!
Romica, Madalin si tatal lor lucrau in aceasta perioada in zona aceasta – si
suntem bucurosi de revedere! Cu ei am petrecut Pastele in aprilie, de la ei am
plecat in excursia spre Zboina Frumoasa.

Stam putin de vorba, ne invita la un suc, povestim despre
actiunea de remarcare apoi noi doi mergem mai departe. Urmam de acum pe firul
raului Zabala spre izvoare – zona e destul de noroioasa pe-aici.

Cand ne departam putin de oameni si ajungem la intersectia
cu traseul Punct Albastru, ne oprim pentru o baie la rau – trecuse ceva vreme
si simteam nevoia sa ne racorim si sa ne curatim.
Tot aici am gasit unul din indicatoarele montate de noi -
rupt, facut bucatele – lovit poate de un camion. Spre dreapta se continua
traseul Punct Albastru care vine din satul Herastrau si merge la Lacauti. El a
fost insa refacut doar in aceasta zona, daca pleci din sate e posibil sa nu-l
nimeresti pana aici.
Noi insa mergem mai departe pe valea raului Mîrdanu, tinand
stanga la o intersectie si traversand de vreo 2 ori apa printr-o saritura
lunga.

Drumul se ingusteaza si pare tot mai parasit. Pe margine
gasim insa cateva vaci – semn ca nu avem de ce sa ne facem griji in privinta animalelor
salbatice pe-aici. Asta mi s-a parut ciudat, doar am intrat in rezervatia de
carnivore mari din zona varfului Goru. Ziua probabil stau ascunse...
Capatul drumului e greu de observat, el se transforma destul
de brusc in poteca si trece pe partea stanga a raului (cum urci). E o
scurtatura foarte buna spre stana de sub varful Goru, dar daca nu o stii e
posibil sa te ratacesti pe-aici. In principiu trebuie doar urcat spre sud –
poteca se vede daca reusesti sa intri pe ea la inceput.
Padurea insa arata incredibil, cu brazii inalti si linistea
ei adanca. In plus ai aici si sentimentul dat de gandul ca esti intr-o
rezervatie naturala a carnivorelor mari (urs, lup si ras). Nu ne facem insa
iluzii ca am putea vedea un animal pe-aici, sigur ne-au simtit deja toate
prezenta si s-au indepartat.

Dupa vreo 35 de minute prin aceasta padure ajungem pe poiana
stanei Goru. Era in jur de ora 16. Stana e invadata de vegetatie si ne croim cu
greu drum printre multimea de ștegi. Ne-am oprit sa mancam aproape o ora, timp
in care au ajuns in zona si vreo 5 ATV-uri zgomotoase, pe care le auzisem cu 10-15
minute inainte sa ajunga acolo. Oamenii s-au oprit sa ne salute, erau oameni de
treaba si inca erau pe drumul forestier, asa ca n-ai ce sa le zici. Ei au
luat-o inainte spre Goru si am plecat si noi in urma lor incetisor. Rucsacii
i-am pitit printre frunzele mari in spatele stanei pentru ca voiam sa revenim
aici sa petrecem noaptea.

Traseul pana pe varful Goru a fost remarcat recent, asa ca
urmam crucile albastre prin padure pana ii ajungem din urma pe cei cu
Atv-urile. Aveau probleme sa treaca niste zone noroioase. Eu speram sa nu
reuseasca, pentru a nu ajunge cu atv-urile chiar pana pe varf – ceea ce ar fi
presupus sa iasa de pe drumul forestier.
Cativa au hotarat sa se opreasca si sa continue pe jos, dar
un nene a insistat sa urce cu atv-ul. Cand am auzit ca vrea sa urce pana pe
varf pe atv, nu m-am putut abtine si l-am rugat sa nu o faca. Pentru ca in zona
este o rezervatie naturala ce trebuie protejata, atv-ul ar distruge ienupari,
jnepeni, afine, rododendron... ca sa nu spun de poluarea aerului si de zgomot.
Surprinzator dar omul a inteles si s-a oprit si el, nu fara sa treaca inca o
panta mai abrupta – ca sa fie nitel mai smecher decat restul.
Am inceput asadar urcusul abrupt si obositor spre varful
Goru. La baza acestui urcus e un izvor bun si de acolo se iese din padure. Nu
strica sa iei apa la tine, mai ales daca urci prin soarele inca puternic, asa
cum urcam noi. Pana la varf potecuta se strecoara printre brazi mai tineri si
mai rari, tufe de ienupar si palcuri de pietre – si peisajul se vede mai ales
spre inapoi – spre sud, unde in departare vedem si Penteleul.

Mancam pe saturate si afine, dar cei mai putin cunoscatori
mancau fara sa-si dea seama bobite de ienupar – care seamana cu afinele. Otto
le-a atras atentia in romana: “doamna,
va rog, astea nu sunt afine” - sau asa
ceva. Un copil care mancase mai multe astfel de bobite s-a speriat, crezand ca
s-a otravit, dar situatia nu era chiar asa grava.
Pe varf
admiram privelistile, mai ales spre est si sud. Spre est vedem varful
Pietrosu...

Iar spre
nord-est, muntele Coza, de la care am venit si noi – cu trei guguloaie undeva
departe in spate, in dreapta imaginii. In centru se vede Poiana Sindrilita.

Vorbim
despre actiunea de remarcare, ma laud si eu putin ca stalpul gros de metal
aflat pe varf l-am carat personal in spate pana acolo... Am vorbit si de ursi,
de importanta unei rezervatii, dar un nene a pus punctul pe i foarte simplu:
ce-mi pasa mie de ursi? Sau poate asta este i-ul de sub punct, faptul ca
oamenilor nu le pasa decat de propria bucurie – si daca ei se simt bine sa
mearga prin padure cu atv-ul, fara sa le pese ca ar putea distruge ceva... greu
sa ii inveti ceva. Copiii insa ar trebui educati de mici, ei inca pot sa
inteleaga importanta protejarii naturii.
Oamenii
s-au intors apoi la Atv-uri si noi am ramas sa ne bucuram si de putina liniste
in acest loc. Am continuat putin spre nord, pe potecuta de pe varf care se
strecoara printre jnepeni. Ceea ce a urmat ne-a acaparat atentia vreo 15 minute
in care nu ne venea sa credem ca dupa toata galagia care fusese, avem norocul
sa mai vedem ceea ce vedeam.

La circa
150 de metri de noi, printre tufele de afine, iesise pentru cina un urs brun!
l-am
urmarit in linisite, incercand sa ne apropiem cat de cat, stand ascunsi dupa
tufe si crengi si bucurandu-ne de minunea pe care natura ne-a scos-o in cale.
Pentru Otto era prima oara cand vedea un urs in salbaticie, asa ca, mai ales
dupa cat a umblat prin paduri pe urme de ursi, va dati seama ce sentiment apare
in astfel de momente.

Dupa ce
ursul a coborat inapoi in padure, ne-am mutat privirile spre cerul in culori de
apus si spre departarile tot mai movulii. Apoi, intorcandu-ne spre varful Goru,
zarim un alt animalut printre lespezile de piatra. O nevastuica!

Am
urmarit-o si pe ea vreo 5 minute – era foarte curioasa. Se uita la noi, apoi
intra pe sub pietre si iesea in alta parte si se uita iar la noi...
De la varf
am coborat apoi pe acelasi traseu pana la stana din poiana, unde ne-am pus pe
gatit si facut “patul”. Ba ne-am chinuit si sa improvizam trepiede ca sa pozam
luna plina, dar n-am prea reusit.

Si astfel
s-a incheiat o noua zi petrecuta in muntii Vrancei, o zi in care am avut ocazia
sa zarim un urs – si pe langa el, un bonus dragut – o nevastuica. Simteam ca
muntele ne-a rasplatit cu aceste mici “cadouri” pentru efortul de a ajunge pana
aici, sau poate pentru dragostea ce i-o purtam.
Ziua 4: Varful Lacauti si coborare spre
Covasna.
Dimineata a
fost calduta si nu ne-am mai grabit foarte tare sa plecam – mai ales ca ne
apropiam de finalul excursiei.

Am plecat
pe la 9 si un sfert, traversand prin padurea umbroasa ca sa ajungem la varful
Lacauti. Prin noroi gasim iar urme de urs si ne pare rau cand ne gandim ca
aceste urme sunt facute cel mai probabil noaptea – deci slabe sanse sa vedem un
urs pe-acolo.

Iesim
intr-o poiana mai mare, prin care trebuie sa urcam pe la marginea padurii.
Intr-un loc gasim afine multe, asa ca ne oprim sa mancam – si chiar sa culegem
in canite, sa avem pentru mai tarziu.

Dupa
aproape 2 ore ajungem la statia meteo de la Lacauti, adica pe varful cu acelasi
nume, la 1777m altitudine. Peisajele de aici sunt fantastice in toate partile,
mai ales cand ai noroc sa prinzi cerul limpede – sa poti sa vezi pana spre
Fagaras. Intr-o parte, spre est, vedem muntele Coza si toate culmile pe care trecusem
si noi pana aici – inclusiv poiana Sindrilita undeva in dreapta imaginii.

Inspre sud
vedem varful Goru (stanga) si Penteleul in departare – dar lumina nu e prea
buna in aceasta directie.

Ne place si
bisericuta aflata in apropiere – o mica troita ce a fost “renovata” de curand.
In spatele ei, in departare, masivul Ciucas.

Si statia
meteo Lacauti, albastra ca cerul.

Ne asezam
putin si la masa de pe poiana, unde ne facem plinul de vitamine in stil mare!

Stam putin
de vorba si cu meteorologul de serviciu, apoi hotaram sa ne indreptam spre
Covasna pe un traseu un pic mai lung –pe unde eu urcasem in noiembrie. Asa ca
pornim spre nord, spre Poarta Vanturilor si varful Lujeru.
Prin padure
gasim muschi de un verde fermecator in lumina soarelui...

Si dupa
circa o ora ajungem in zona La Butuci si la stana de pe varful Lujeru – care ar
putea fi numita si “stana din Pisa”. Aici am dormit o noapte candva – vedeti jurnalul
cu traversarea din Vrancea in Penteleu.

De aici
continuam mai mult pe curba de nivel, pe la marginea padurii sau chiar prin ea,
pana iesim sub varful Zîrna (aflat pe dreapta noastra). Nu mai urcam
pana acolo, dar ne bucuram sa vedem varful Lacauti si din partea aceasta,
dinspre vest. Nu iese deloc in evidenta de aici, nu-si tradeaza frumusetea, ca
sa nu ajunga oricine acolo.

Iesim intr-un forestier mai evident, pe care-l urmam spre
stanga. Ne oprim insa la niste tufe de zmeura ca sa ne crestem rezerva de
vitamine din organism (sau poate ne pasa doar de gustul bun!).
Ajungem rapid si la un canton pe care-l stiam si trecem si
pe sub stana unde urma sa dormim in excursia facuta in decembrie (despre care
deja am postat jurnal pe blog). O stana patriota, sa se vada ca suntem in
judetul Covasna.

Legat de asta, partea dinspre Covasna a muntilor Vrancei
arata ca dupa razboi, comparativ cu partea vranceana. In Covasna defrisarile
masive se vad pe orice culme muntoasa. Si in partea vranceana se scoate mult
lemn, dar parca se scoate mai cu cap: se taie un copac, se lasa cativa in jurul
celui taiat. Se mai si replanteaza (nu cat ar trebui), dar cert e ca mergand pe
poteci, nu vezi pante defrisate in partea de est cum vezi in vestul acestor
munti.

De la canton eu stiam o varianta pe Punct Albastru, spre
dreapta. Hotaram totusi sa incercam o varianta noua, spre stanga – pe Punct
Galben. Aceasta zona e in afara hartii, dar aveam o banuiala ca va fi mai scurt
pe-acolo.
De fapt am luat cea mai mare teapa din toate timpurile –
aceasta varianta mi s-a parut nu doar extrem de lunga, dar si plictisitoare -
comparativ cu cealalta. Am mers pe forestier de ne-am saturat, pe vale, nu pe
culme! Pe dincolo am fi mers pe culme, macar admiram peisajul.
Am gasit in schimb enorm de multa zmeura, asa ca am mancat
pana n-am mai putut. Si cand n-am mai putut, am mai mancat nitica, pentru ca
stiam ca mai tarziu am fi regretat daca n-am fi facut-o.

Am iesit intr-un tarziu la drumul ce leaga Covasna de
Comandau. Eram dupa circa 5 ore de cand plecasem de la Lacauti, plini de praf, transpirati si arsi de soare – dar ne indreptam
cu pas vioi spre Covasna, sperand sa mai gasim un mijloc de transport spre
Brasov.

Gasim si cateva vagoane de mocanita abandonate si ne amuza
semnul de „atentie la calea ferata” – stiind ca mocanita spre comandau nu mai
functioneaza. De fapt exista o mocanita care inca merge, era chiar plina de
turisti! Ea face un scurt traseu probabil in zona, dar nu am putut sa nu ne
miram de cat de multi turisti erau acolo!

Noi nu am reusit cu microbuzul decat sa ajungem undeva la marginea dinspre
Brasov a orasului, de unde am fi putut sa facem autostopul. Dar s-ar fi facut
deja tarziu, asa ca ne-am strecurat printre case pe ulitele de pamant pana am
ajuns pe malul raului din zona. Am intrebat un om unde-am putea sa punem si noi
cortul si ne-am instalat intr-o gradina frumoasa si plina de flori.

Am facut baie la rau, ca sa fim curati a doua zi la oras, am
admirat luna plina cum rasarea si ne-am bucurat ca am folosit si cortul macar
aici, daca pe munte l-am carat degeaba. A fost de fapt o seara foarte placuta,
relaxanta.

...
Ziua a 5-a
Otto
avea tren spre Budapesta si apoi spre casa. Dar daca tot am ajuns rapid in
Brasov facand cu mana la ocazii, ne-am dat seama ca avem timp sa urcam nitel
si-n Piatra Mare, mai ales ca Otto nu fusese niciodata si si-ar fi dorit asta.
De aceea ne grabeam de fapt in ziua precedenta sa ajungem in Brasov, am fi
dormit la poalele Pietrei Mari si aveam timp dimineata sa urcam pana la varf si
inapoi. Asa insa am apucat sa traversam canionul si sa mergem nitel prin padure
pe la Prapastia Ursului (sau era a lupului?).
Nu va recomand totusi sa mergeti in Piatra Mare in zi de
sarbatoare. Desi era luni, era zi libera ca era Sfanta Maria sau nu mai stiu ce
era, si canionul era plin, dar plin de oameni! Am stat la coada cred ca o ora
ca sa urcam scara mare. N-a fost o experienta prea placuta, dar canionul ne-a
placut.

...
Si astfel s-a incheiat o excursie lunga de 4 zile,
traversarea muntilor Vrancei de la est la vest. S-a incheiat cu un urcus “de relaxare” in Piatra Mare.
Am ramas cu
multe amintiri frumoase din aceasta excursie – e genul de experienta care are
multe sa te invete si care te ajuta mult sa cresti. Din punct de vedere al
iesirilor pe munte, sau din puncte de vedere care te privesc doar pe tine. Sa
fii departe de orase si de oameni poate fi o experienta importanta, in urma
careia inveti poate macar putin, sa iubesti mai mult oamenii si sa te bucuri
mai mult de prezenta ta printre ei. Pana la excursia viitoare, desigur. Cum am
spus si-n primul jurnal de Vrancea, “e interesant cum departarea de oameni te
face sa ti-i doresti aproape, la fel cum aproape de ei fiind te poate face
sa-ti doresti sa pleci cat mai departe.”
Sper ca
acest jurnal sa va inspire macar putin sa faceti si voi o astfel de calatorie.
Nu neaparat in Vrancea (mai ales daca sunteti incepatori), dar pe munte. Doua
zile prin paduri, poieni, pe creste si pe varfuri, iti pot oferi mai mult decat
peisaje frumoase.
Mai ramane de vazut apoi... ce le poti oferi tu lor!
...
Mai multe imagini din aceasta excursie gasiti in albumul de pe picasa:
https://picasaweb.google.com/Sunt.ioan/TraversareaMuntilorVranceiDeLaEstLaVest4ZileDeSalbaticie?authuser=0&feat=directlink
Si s-ar putea sa va placa si jurnalul cu traversarea de la vest la est, iarna!
http://www.carpati.org/jurnal/traversarea_muntilor_vrancei_de_la_vest_la_est._cinci_zile_de_iarna./2657/
(alte jurnale din muntii vrancei gasiti pe profilul meu - primele excursii pe care le-am facut in zona le-am facut de unul singur si au fost... foarte intense!)
...
Ioan Stoenică, 1 iulie 2012 (jurnalul a fost scris si
in 2011 si in 2012, pe bucati).
Duminică, 1 iulie 2012 - 11:04