Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Septembrie 2021
LMMJVSD
12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930

Octombrie 2021
LMMJVSD
123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

Online

Vremea
Varful Piatra Iorgovanului
Muntii Retezat

Voluntar in Carpati

Homepage

Lista de discutii

Traversarea muntilor Vrancei de la est la vest. Patru zile de vara (Muntii Vrancei)

Pluteste ceva interesant in aerul muntilor mai scunzi si mai putin cunoscuti ai tarii noastre.  Asa cum in jurul Everestului exista o forta de atractie ce te poate prinde fara putere de scapare, aceeasi forta – poate intr-o alta forma – am descoperit-o si eu in calatoriile mele de unul singur in muntii Vrancei. Este o liniste aparte acolo, pe care nu toti muntii o au, este natura intr-o forma mult mai putin atinsa de om decat in alte parti. Este... salbaticia la ea acasa, intinsa pe o suprafata imensa pe care abia o poti cuprinde cu vederea, de pe vreun varf golas ce se ridica deasupra padurii. Te face sa te simti mai singur si mai mic ca niciodata dar in acelasi timp mai in mijlocul ei decat in orice alt loc. Salbaticia si muntele te inconjoara lasandu-te fara grai, punandu-ti la incercare curajul si scotand la suprafata adevaratul ”tu” din interior, de care poate chiar si tu uitasei.


O calatorie intr-o astfel de zona poate fi in acelasi timp o calatorie spre centrul padurii ca si una spre centrul propriei fiinte. O calatorie plina de peripetii,  de temeri si de frumos, din care sa te intorci intelegand mult mai bine natura, muntele si pe tine insuti. E greu sa nu iubesti muntele cand el te poate pune atat de sincer fata in fata cu tine insuti, iar mie mi-e greu sa nu iubesc muntii Vrancei cand acolo m-am simtit mai aproape de salbaticie si de mine insumi ca niciodata. De aceea m-am intors acolo de mai multe ori singur. Dar singuratatea mai are un lucru important sa te invete: ”fericirea e reala doar atunci cand o imparti cu cineva”.


Desi am reusit de fiecare data sa impart si cu altii trairile si frumusetile gasite de mine, prin intermediul jurnalelor si fotografiilor mele, de data asta am gasit si omul potrivit alaturi de care sa vreau sa merg in muntii Vrancei. Otto este din Cehia, are 41 de ani si cunoaste muntii Romaniei mai bine poate si decat mine. Nu stiu care din noi doi ii iubeste insa mai mult, dar asta nu e o competitie – ci o bucurie. Sa constati ca sunt straini care ne iubesc muntii atat de mult incat sa vina in fiecare an, sau chiar de mai multe ori pe an pentru a le cutreera potecile – marcate sau nemarcate.


In plus, Otto este pasionat de animale salbatice, in Cehia participa uneori la actiuni de identificare a habitatelor, gasirea de urme de urs si masuratori. Dar sa vezi un urs in Cehia este aproape imposibil, avand in vedere ca acolo traiesc doar vreo 2 ursi – din care unul e doar in vizita. Asa ca l-am invitat pe Otto la o calatorie prin salbaticia muntilor Vrancei – unde traiesc cateva sute de ursi – din care poate unul va binevoi sa ne incante ochii si aparatele foto (prea putin dotate insa pentru acest gen de intalnire).


Eu sunt Ioan si va invit si pe voi sa traversati muntii Vrancei de la est la vest, din Vrancea pana in Covasna, urmarind in acest jurnal cele 4 zile petrecute de noi pe cararile umblate mai mult de animale decat de oameni.


...


Sa aduc aminte si de ochiul meu de sticla, un al treilea ochi ce ma insoteste oriunde si in orice conditii de mai bine de doi ani de zile. E vorba de aparatul meu Nikon D90 cu un obiectiv Nikkor 18-70mm. Pentru mine excursiile si experientele traite pe munte sunt mai importante decat fotografia – fotografia nu este un scop in sine, ci un mijloc – un mijloc de a lua o parte din natura inapoi cu mine, la oras, pentru a o oferi macar putin si celor ce isi doresc sa o descopere mai mult. De aceea aparatul foto nu e cel mai important lucru, dar trebuie sa-mi fie o unealta de incredere, care sa ma ajute sa capturez cat mai fidel momentele si locurile prin care trec. Am nevoie de o combinatie intre calitatea imaginii si usurinta de folosire, intre rezistenta la conditii dificile si greutatea aparaturii, am nevoie de un aparat pe care sa ma pot baza in cat mai multe situatii. De aceea dupa 2 ani de folosiri intense pe munte pot spune ca sunt atat de multumit de combinatia aleasa, D90 + 18-70mm. Cu avantaje dar si ceva lipsuri, aceasta combinatie a fost si in muntii Vrancei martorul tacut si util, care-si lua notite cu gandul la bucuria pe care ar putea sa o aduca si celor de acasa.


...


Am plecat la drum cu gandul ca vom merge circa 5 zile prin munti, iar mie imi place sa acord atentie lucrurilor pe care le iau cu mine, astfel incat bagajul sa-mi fie cat mai usor – fara sa fie ingreunat de lucruri prea putin utile. Desi gentuta cu aparatul foto are vreo 2 kg (pe ea o port separat, in fata), rucsacul a avut in jur de doar 12 kg, cu tot cu cort de doua persoane si mancare pentru 5 zile. La asta a contribuit pozitiv si faptul ca am avut un sac de dormit de vara Trimm, care are doar 1 kg. Asa ca am fost multumit din punctul asta de vedere. Desi nu mi-ar strica uneori un trepied sau mai multe obiective, aceasta greutate in plus nu ar face decat sa ma incetineasca – si uneori chiar nu este cazul.


Excursia a avut loc in perioada 11 – 14 august 2011 si a inceput din comuna Tulnici de pe valea raului Putna, in judetul Vrancea. De dragul celor ce citesc acest jurnal special pentru a gasi informatii utile despre traseu, sa spun de-acum care a fost traseul urmat:


Ziua 1: Tulnici – La Stramtura – Carnituri – Saua Geamana – Golul Cozei (banda rosie)

Ziua 2: Golul Cozei – saua Golici – Dealul Negru – Saua Tișiței (plus lacul Negru) (banda rosie)

Ziua 3: Saua Tișiței – Poiana Șindrilița (pana aici traseele au fost remarcate recent) –  Vf Păișaua Inalta – valea Zăbalei (zona Betegosu) – valea Mîrdanu – stanele din Goru (nemarcat) – varful Goru (cruce albastra) – inapoi la stana.

Ziua 4: stana Goru – vf Lacauti (cruce albastra) – Poarta Vanturilor – vf Lujeru – pe sub vf Zarna (punct albastru) – coborare lunga pana in Covasna (punct galben)


In Tulnici se poate ajunge atat din Brasov pe DN2d cat si din Focsani – de unde pleaca mai multe microbuze in aceasta directie. Comuna se afla de fapt pe soseaua ce leaga cele doua mari orase.


Din Tulnici traversam podul peste Putna si intram in satul Coza, prin care mergem pana cand ajungem la marginea vestica a lui, pe valea raului Coza. La ultimele gospodarii cerem putina apa unei femei, care ne daruieste si cateva pere culese din gradina. De aici vedem si creasta muntelui Coza – destinatia pentru prima zi.


/TraversareVrancea/dsc_2279.jpg


Ne punem in acelasi timp si intrebarea celebra si filosofica, ”de ce a traversat gaina strada?”.


Pentru ca este ora pranzului, ne oprim la iesirea din sat pentru a manca ceva. Din Tulnici pana aici am mers deja o ora iar pauza a durat si ea vreo 50 de minute – e destul de placut sa stai pe iarba sa privesti spre muntii unde vei ajunge. Plus ca eram plecati din Bucuresti de dimineata, aveam nevoie de energie pentru mai departe.


Parasim locul de pauza dar un alt lucru ne atrage imediat atentia: chiar pe drumul pe care mergem si noi gasim primele urme de urs imprimate in noroi! Semn ca ursii mai coboara seara spre sat in cautare de mancare. Otto este in culmea fericirii, scoate rapid o ruleta si spune: ”daca gaseam urmele astea in Cehia cumparam un camion de sampanie!” La el in tara e un mare noroc sa gasesti si urmele de urs, ce sa mai spunem de urs.


/TraversareVrancea/dsc_2285.jpg


Aici urmele de ursi sunt aproape pe toate drumurile si potecile. Nu degeaba Romania este tara cu cel mai mare numar de ursi din Europa (dupa Rusia) – iar asta pentru noi este o mare bucurie – ca inca avem natura intacta si zone unde ursii sa poata si sa vrea sa traiasca. Din ce in ce mai putin si la noi din pacate.  


Dupa ce Otto termina de masurat urmele de urs, pornim in sfarsit la drum, indepartandu-ne de oameni si de zonele locuite si afundandu-ne tot mai mult in mijlocul naturii. Din cauza ploilor din zilele precedente, apa raului este destul de furioasa – si de cateva ori trebuie sa traversam prin ea – Otto descult, iar eu cu sandalele de munte luate special pentru astfel de ocazii.


/TraversareVrancea/dsc_2290.jpg


Ajungem rapid in zona La Stramtura, unde raul Dălhățaș se uneste cu raul Coza. Acesta este un punct de reper important, de aici traseul incepe sa urce – pe malul dintre cele doua rauri. Desi nu ne asteptam sa mai intalnim oameni pe traseu, din spate vine un grup mare de tineri, studenti la facultatea de geografie din Iasi. Aceasta zona are o importanta deosebita din punct de vedere geologic, asa ca ei se opresc aici  pentru a studia terenul in timp ce noi mergem mai departe.


/TraversareVrancea/dsc_2302.jpg


Daca prima oara cand am venit pe-aici marcajele erau vechi, sterse si rare, acum muntii Vrancei ne intampina cu trasee proaspat marcate! In aceasta vara (2011) a avut loc o actiune de remarcare a traseelor turistice din Parcul Natural Putna – Vrancea, actiune la care am participat si eu. Asa ca am scapat de grija orientarii si putem pur si simplu sa ne bucuram de peisaj, urmarind in acelasi timp marcajul Banda Rosie. In dreapta noastra, raul formeaza un mic canion foarte atragator.


/TraversareVrancea/dsc_2312.jpg


Poteca ne poarta mai intai printr-o zona umbrita de fagi inalti – zona pe care si Otto o recunoaste, amintindu-si de ea din albumul meu foto din toamna trecuta. Trebuie sa recunosc ca, desi imi place mult verdele, aceasta zona arata parca mai frumos imbracata in culori de octombrie.


/TraversareVrancea/dsc_2318.jpg


Trecem pe langa o mica gospodarie parasita si dupa un urcus mai accentuat iesim intr-o poiana prin care trece si un drum forestier. Aici ne intampina si un stalp cu sageti, dar momentan il ignoram. Mie oricum timpii mi se par un pic cam exagerati – in sensul ca se face mai putin. Dar e mai bine sa fie trecuti asa, pentru ritmul oamenilor mai lenti. E mai rau sa scrii ca se fac 2 ore si sa faci 4, decat invers.


/TraversareVrancea/dsc_2336.jpg


Lasam rucsacii jos si urcam pana pe un varfulet semi-impadurit aflat la est de aceasta poiana. Zarim de acolo Magura Odobesti in departare (spre est), dar si culmile salbatice si impadurite ale muntilor Vrancei (spre vest).


/TraversareVrancea/dsc_2328.jpg


Continuam apoi traseul marcat pentru a ajunge pe Golul Cozei, traversand drumul forestier perpendicular si urcand spre marginea padurii. De aici urcusul devine mai accentuat. Poteca larga merge in serpentine printr-o padure de fag si castigam altitudine tot mai mult.


Urcusul se mai domoleste cand ajungem pe culme, dar aceasta portiune frumoasa, cu fagi batrani si grosi,  nu dureaza mult. Dupa ce traversam o poienita verde, urcusul continua si pe poteca apar si bolovani mai mici sau mai mari. Padurea se schimba in jurul nostru, apar braduti micuti care ne inghesuie privirea, dar avem parte si de cate un mic punct de belvedere.


/TraversareVrancea/dsc_2342.jpg


Iesirea din padure are loc in apropiere de stana Cârnituri. Ajungem astfel la prima zona de pajiste, de unde, dupa ce mai urcam putin, putem sa vedem in urma toata regiunea Vrancei.


/TraversareVrancea/dsc_2360.jpg


Aici gasim si un panou informativ pe care l-am montat la actiunea de remarcare – din pacate el avea picioarele deja rupte – dar din cate stiu a fost refacut ulterior. Tot de aici se desparte spre dreapta un traseu nou marcat cu Punct Rosu – care duce spre un izvor si mai departe spre Golul Roibului – de unde se poate cobori spre valea Tișiței.


Inspectam putin si stana, dar am mers doar vreo 3 ore si jumatate, asa ca ne continuam traseul spre saua Geamana. Nu uitam sa privim in urma, pentru ca peisajele vazute de aici merita orice efort! De fapt frumos este sa ramai sa dormi pe-aici, pentru ca soarele rasare din vaile de sub tine – asa cum l-am vazut cand am participat la actiunea de remarcare.


/TraversareVrancea/dsc_2367.jpg


Urcusul din spatele stanei este accentuat dar imediat intram in padure pe curba de nivel. De fapt per total traseul e putin in urcare spre saua Geamana, dar mergem destul de bine. Dupa o scurta portiune prin padure iesim iarasi la gol, in zona Turnurile Cozei – o zona cu prapastii, stanci uriase si privelisti salbatice spre departari. Si desigur, cu vant puternic.


/TraversareVrancea/dsc_2372.jpg


E poate prima zona care sa-ti arate ca muntii Vrancei nu se rezuma la paduri si culmi domoale. Exista prapastii, stanci si locuri cu privelisti spre departari – locuri unde sa vrei sa te cateri sa vezi mai bine, locuri unde sa simti dimensiunea salbaticiei ce te inconjoara.


/TraversareVrancea/dsc_2384.jpg


Traversam doua portiuni mai alunecoase, cu pamant instabil si reintram printre braduti. Pe-aici padurea e mult mai joasa, mai intunecoasa – tin minte cand am venit singur pe-aici prima oara ca mergeam vorbind cu ursi imaginari pe care incercam astfel sa-i tin la distanta. Si acum facem cate un zgomot din cand in cand – nu vrem sa avem vreo surpriza.


Curand iesim in saua Geamana – un loc foarte evident. Aici gasim si indicatoarele proaspat montate.


/TraversareVrancea/dsc_2386.jpg


Pentru ca deja lumina e pe duca, folosesc fara adaptor, direct din mana, unul din filtrele in degradee pe care Otto le are la el. Eu inca nu aveam asa ceva, dar in situatii ca aceasta ele pot fi foarte utile. Fara filtru nu puteam obtine dintr-o singura imagine si cerul in culori si lumina naturala, dar si solul (partea de jos) suficient de luminat pentru a-si pastra detaliile (si nu complet negru).


/TraversareVrancea/dsc_2394.jpg


Din sa se poate urca si pe varful Cristianu pe marcaj Triunghi Rosu – care se continua apoi spre Golul Roibului spre dreapta, dar noi continuam pe Banda Rosie si coboram spre zona La Uluce. Pe aici poteca e destul de friabila, pamantul umed poate pune probleme, dar cu atentie se traverseaza rapid aceasta zona – mergand pe malul drept al vaii.


La Uluce gasim apa proaspata si multa, numai buna sa luam provizii, pentru ca mai incolo nu se prea mai gaseste – decat daca parasesti special poteca.


Urmeaza o portiune draguta pe la marginea padurii – pe-aici sunt mai multe poteci facute de oi, merg etajat una langa alta, dar toate ies in acelasi loc. Cand iesim din padure, traseul se bifurca. Marcajul coboara putin pentru a merge pe curba de nivel spre saua Golici – dar cel mai interesant e sa ramai pe culme, sa faci dreapta si sa urci si pe Golul Cozei.


Pe noi insa ne cam prinde noaptea, asa ca preferam sa coboram pe un picior secundar de munte pana la un mic canton, pe care-l gasim descuiat si-l consideram rapid un adapost perfect pentru o noapte linistita.


/TraversareVrancea/dsc_2402.jpg


Am mers pana aici circa 7 ore de cand am plecat din Tulnici (cu tot cu pauze) – dar am mers repejor. Trebuie avut grija, vara zilele sunt lungi, am ajuns acolo pe lumina la ora 19 – dar daca ajungi la ora 19 iarna, inseamna ca ai de mers vreo 3 ore pe intuneric – ceea ce poate pune serioase probleme de orientare in unele zone. In acest caz poate e mai bine sa inoptezi la stana de la Carnituri, chiar daca nu e la fel de bine izolata. Sa nu uitam nici faptul ca noi am plecat din Tulnici abia la ora 12. De preferat e sa pleci cat mai devreme posibil pe traseu – dar daca pleci din Bucuresti cu tren/microbuz nu prea poti ajunge mai devreme.


Ne-am insirat ustensilele de gatit si mancarea pe toata masa, nu-i chiar asa usor sa pregatesti ceva de baut si de mancat – dar toate au un gust mai bun pe munte, asa ca nu ne plangem de aglomeratie. E bine ca avem ce manca – orez, paste, supe instant, piure, slanina – dupa preferinta, ca doar suntem abia in prima zi. Si desigur... ceai! Hidratarea e importanta si parca niciodata nu bem suficienta apa pe traseu, asa ca seara trebuie recuperat.


/TraversareVrancea/dsc_2415.jpg


Cele doua priciuri de lemn erau acoperite cu crengute de brad uscate si paie, dar am pus un plastic deasupra pentru a nu intepa sacii de dormit prea rau. Si am dormit, din cate tin minte, destul de bine pana dimineata! A fost o zi plina, dar abia de-acum intram cu adevarat in salbaticia muntilor Vrancei!


(mentiune: cantonul a fost refacut ulterior dar a ramas incuiat de atunci – alte adaposturi in zona sunt Stana Haulestenilor – la care se poate ajunge si de la acest canton mergand spre sud-est pe la marginea padurii circa 10-15 minute, dar si o alta stana, mai buna, pe partea nordica a muntelui – sub Golul Cozei, pe partea opusa a muntelui fata de prima stana – vezi harta. Ambele sunt active in timpul verii). 



Ziua 2. Spre prapastiile de pe golul Cozei si in salbaticia varfului Bulboace.

 


Dimineata ne bucura cu un soare placut si norisori albi – semn bun, avand in vedere furtunile care fusesera pe-aici cu cateva zile inainte. Stiam ca vremea se va indrepta si ne-am bucurat sa vedem ca asa a fost.


/TraversareVrancea/dsc_2426.jpg


Bem ceaiul sau cafeaua de dimineata, rontaim ceva si pornim spre golul Cozei pe la ora 7.30 – nu inainte de a improviza un trepied pentru o poza de grup (Otto in stanga si eu, Ioan, in dreapta).


/TraversareVrancea/dsc_2422.jpg


Turmele de oi au iesit si ele de la stane si se indreapta spre poieni, asa ca stam atenti la cainii ce ne urmaresc momentan de la distanta. De la casuta am urcat inapoi pana la marginea padurii, de unde o poteca evidenta merge spre est, pana intr-o sa. Mai intai trebuie traversate niste zone surpate, unde pamantul pare sa fi fugit la vale – din cate am inteles cauza este pasunatul excesiv. Pe jos se vede poteca marcata Banda Rosie, care merge pe curba de nivel – iar mai sus, poteca ce duce pe creasta – si la stana din partea cealalta (pe ea am mers si noi). In dreapta se vine din saua Geamana.


/TraversareVrancea/dsc_2429.jpg


In valea de sub noi, pe partea stanga vedem stana Hăuleștenilor – asezata tare frumos pe culmea verde – iar peisajul e cu atat mai dragut cu cat cerul e albastru si presarat de nori albi. Pentru a evidentia si mai mult frumusetea cerului, folosesc un filtru de polarizare montat pe obiectiv. Iata imaginea fara filtru...


/TraversareVrancea/dsc_2435.jpg


Si cea cu filtru – care elimina lumina polarizata pe care norii sau iarba o reflecta si da culorilor o saturatie mai mare, mai placuta.


/TraversareVrancea/dsc_2434.jpg


Ajungem apoi in saua de pe creasta. Un punct de reper este crucea metalica aflata in aceasta sa – de unde avem vizibilitate si spre nord, spre Lepsa.


/TraversareVrancea/dsc_2449.jpg


In valea de sub noi se vede stana unde am dormit eu singur in octombrie si de acolo urca in creasta cativa cai si un om. Profitam sa mai intrebam despre ursi sau alte animale apoi incepem urcusul abrupt pana pe varf. E un urcus destul de scurt dar solicitant – insa frumusetile care ti se deschid peste tot in jur merita orice efort! Mi se pare locul cel mai frumos de pe muntele Coza si unul din cele mai frumoase din muntii Vrancei.


/TraversareVrancea/dsc_2473.jpg


Ceea ce ma impresioneaza cel mai mult la muntii Vrancei, lucru usor de observat de pe acest varf, este intinderea lor mare si salbatica... presarata din loc in loc cu cate un astfel de varfulet impunator si golas.


/TraversareVrancea/dsc_2474.jpg


Peste tot in jur se vad o multime de culmi impadurite, salbatice, despartite de vai pe unde nu circula niciodata oameni (dar si vai pe care exista drumuri forestiere) – si toate astea, tot ce vezi in jur – sunt muntii Vrancei. Asa ca nu uit sa exclam bucuros: ”THIS – IS – VRANCEA!!”


/TraversareVrancea/dsc_2470.jpg


Inaintam usurel pe creasta admirand peisajele si gasim apoi un locsor ferit de vant pe partea sudica. Am stat putin acolo, sperand ca vom vedea vreun urs iesind din tufisuri, asa cum mi s-a intamplat mie la actiunea de remarcare. Nu am vazut urs, insa pe o culme indepartata am vazut coborand spre padure un animal... pe care l-am identificat doar dupa poze ca fiind nu un caine, ci un lup.


/TraversareVrancea/dsc_2485.jpg


Asemanarile intre lupi si caini sunt foarte mari, dar exista diferente usor de observat: lupii au urechile drepte, ciulite (cainii le au mai pleostite); lupii au coada intre picioare, cainii o au mai ridicata in vant. Ne-a parut rau ca nu avem obiective cu zoom mai mare – dar chiar daca le aveam in geanta, nu am fi avut timp sa le montam pe aparat pentru ca nu am vazut lupul decat vreo 5 secunde. M-am bucurat ca am apucat sa fac chiar si asa o poza.


Frumos locul de pauza si privelistile din jur, dar avem traseu lung de facut asa ca pornim mai departe pe culme. Reamintesc ca traseul marcat nu merge pe aici pe creasta ci pe curba de nivel, mai jos (pe partea sudica), prin padure. El reprezinta o foarte buna scurtatura spre saua Golici – dar creasta merita cu siguranta parcursa – diferenta de timp este cred de mai putin de o ora din aceasta directie.


Traversam o scurta portiune de padure si iesim in zona unde vazusem lupul. Mergem in liniste chiar si asa, desi stim ca el e departe deja probabil si nu avem sanse sa-l vedem. Poate vreun urs. Urcam chiar si pe un varfulet unde nici eu nu fusesem – pe harta nu are denumirea trecuta, ci doar altitudinea – in jur de 1590m. Tare salbatic, desi privelistile sunt obturate de copaci in mare parte.


/TraversareVrancea/dsc_2499.jpg


Avem insa vizibilitate foarte buna spre sud-vest, toata partea aceasta a muntilor Vrancei se vede de aici – chiar si varful Goru – unde vrem sa ajungem zilele urmatoare, ba chiar si varful Lacauti – mai greu de deosebit pentru ca este plat – dar se vede pe el statia meteo. Iar sub noi, cateva poieni – intre care si poiana din saua Golici – prima noastra tinta.


/TraversareVrancea/dsc_2496.jpg


Zona imi starneste amintiri placute de cand am vazut un urs aici, dar imi amintesc cum a fost si sa merg singur prima oara, fara sa stiu traseul, fara sa stiu daca voi mai regasi vreodata un marcaj – sau voi fi nevoit sa merg la nimereala spre saua Tisitei...


Ajungem in saua Golici, o poiana intinsa cu ramasitele unei stani – nu chiar in mijloc.


/TraversareVrancea/dsc_2523.jpg


Lasam rucsacii si coboram spre nord pentru a lua apa. Am avut noroc si am gasit apa la doar vreo 40 de metri mai la vale – dar asta nu e valabil tot timpul. Eu am revenit acolo in septembrie si apa era la vreo 200 de metri mai la vale, din cauza secetei.


In poiana au fost montate si niste indicatoare care arata spre izvor (un altul). In partea sudica ar trebui sa existe un izvor amenajat, dar din pacate el este infundat si apa nu e potabila – tot in vale trebuie coborat si recomand valea dinspre nord – fiind mai accesibila, mai putin abrupta.


Continuam traseul, reintrand in padurea frumoasa si salbatica. Poate folosesc prea des termenul acesta, “salbatic” – cand e vorba de muntii Vrancei. Dar asta a fost impresia cea mai puternica pe care acesti munti mi-au lasat-o. Cu siguranta paduri salbatice si pline de animale exista si in alti munti, dar aici parca esti mai in mijlocul lor ca in alte parti... esti mai departe de sate, suprafata salbatica din jurul tau e mai mare – iar drumurile forestiere sunt mai mult pe vai, nu urca pana in culmi – asa ca daca mergi doar pe culmi, poti merge cateva zile fara sa vezi niciun om.


/TraversareVrancea/dsc_2537.jpg


Prin padure gasim si Hribi sau Bureti, ciuperci comestibile de care eu nu m-as fi atins daca Otto nu le-ar fi cunoscut asa bine. Am cules si noi, nu strica ceva bun pentru cina. Dar atentie! Daca nu sunteti absolut siguri in privinta unei ciuperci, nu o mancati!


Inainte sa incepem urcusul cel mare spre varful Bulboace, zarim undeva in stanga un mic luminis – pe care nici eu nu-l stiam. Lasam rucsacii intr-un fel de sant natural si urcam un pic pe margine. Am descoperit astfel un punct de belvedere aflat pe marginea unei vai abrupte – cu privelisti spre muntele Coza, de unde venisem.


/TraversareVrancea/dsc_2543.jpg


Pentru ca soarele e in dreapta noastra, pot sa folosesc cu succes filtrul de polarizare, care imbunatateste mult imaginea.De fapt pe asta mi-a facut-o Otto, dar nu asta conteaza.


/TraversareVrancea/dsc_2564.jpg


Tare frumoasa aceasta margine nisipoasa, aflata deasupra vailor verzi...


Continuam apoi prin padure, urcusul incepe sa fie mai accentuat – semn ca ne apropiem de varf. Trecem si pe langa pietrele pe care scrie cu vopsea rosie “Parcul Natural Putna-Vrancea” (in care ne aflam) si ne ferim cu grija de toate crengile de brad ce incearca sa ne scoata ochii – poteca e destul de inghesuita.


/TraversareVrancea/dsc_2574.jpg


Dupa circa o ora si jumatate de cand am plecat din poiana Golici ajungem la varful Bulboace (1548m). Despre acest varf mi-e greu sa va spun... pentru ca mi se pare poate cel mai frumos varf din muntii Vrancei – cel mai salbatic, cel mai putin umblat de oameni... si-atunci cum sa fiu obiectiv? E un varf incredibil!


/TraversareVrancea/dsc_2587.jpg


E un varf stancos, dar intre stanci au crescut multi braduti care dau farmec zonei. Iar stancile acelea nu sunt cuminti undeva pe un teren plat ci formeaza  o ditamai prapastia pe partea nordica. Acolo poti vedea sub tine vai imense, verzi, valea Tisitei si o multime de culmi impadurite...


/TraversareVrancea/dsc_2589.jpg


Spre est vedem muntele Coza dar si valea Cozei...


/TraversareVrancea/dsc_2625.jpg


E o mare bucurie sa poti sta pe aceste stanci sa privesti sub tine  si in jur, mai ales cand afara e soare si senin...


/TraversareVrancea/ioan_pe_dealul_negru.jpg


Continuam traseul pe culme, potecuta ramane foarte frumoasa si salbatica – mai ales ca trebuie uneori sa-ti faci loc printre crengile de brad – si asta inseamna ca nu poti sa vezi prea mult ce se ascunde in jur. Iesim insa la o zona mai deschisa, cu privelisti spre sud-vest. E o margine sfaramicioasa, cum am mai intalnit.


/TraversareVrancea/dsc_2663.jpg


Ceea ce ne-a bucurat insa cel mai mult aici, dar ne-a si uimit in acelasi timp, a fost creatura micuta pe care am zarit-o pe marginea potecii.


/TraversareVrancea/dsc_2653.jpg


E vorba de o vipera comuna, pe care am trezit-o din somnul de frumusete, fara sa o suparam insa prea mult. A stat cuminte la cateva poze – dar si aparatul trebuie manevrat cu atentie daca te apropii prea mult... sa nu te prinda de deget.


/TraversareVrancea/vipera_comuna.jpg


Nu ne asteptam deloc sa vedem vipere in Vrancea, eram cu gandul la animale mai mari – dar a fost o supriza placuta. Totusi trebuie tinut cont ca viperele exista, asa ca trebuie atentie sporita in zonele cu stanci arse de soare mai ales. Pericolul apare doar daca o calci pe coada, sau calci chiar langa ea – fara sa o vezi. Altfel... daca te simte, se indeparteaza singura. Ca sa o ajuti sa te simta nu strica sa ai un bat in mana, cu care sa sondezi terenul in fata ta – mai ales atunci cand mergi pe pietre sau prin iarba si nu vezi prea bine pe ce calci. Oricum, momentan suntem in Vrancea, nu pe cheile Nerei – unde am vazut 3 vipere cu corn pe poteca.


Creasta Dealului Negru, pe care ne aflam, e acoperita si de flori mov, nu doar de stanci si braduti.


/TraversareVrancea/dsc_2683.jpg


Ba gasim chiar si afine sau merisoare – delicioase! Cam putine oricum in zona asta, mai multe sunt pe Goru.


/TraversareVrancea/dsc_2689.jpg


Aceasta zona a crestei, precum si coborarea spre saua Tisitei, ramasesera nemarcate atunci cand am fost noi. Din cate stiu au fost remarcate ulterior, deci traseul este complet marcat acum pana in Poiana Sindrilita. Daca nu ar exista marcajele, coborarea din Dealul Negru ar putea pune probleme de orientare – zona e destul de incalcita si potecuta firava se pierde printre braduti. Dar cum eu cunosteam traseul, ne descurcam bine, urmarind potecuta printre braduti si pe langa lespezile verzi ale Dealului Negru.


/TraversareVrancea/dsc_2690.jpg


Iesim la capatul unui drumulet forestier – aici e o zona deschisa destul de mare, unde vedem si cativa caluti. De aici se poate ajunge la lacul Negru, dar noi inca nu stiam asta. Urmam drumuletul pana in zona Saua Tisitei, unde gasim si cativa oameni la baracile din zona – si desigur caini care sa ne latre.


/TraversareVrancea/dsc_2696.jpg


Rugam sa lasam rucsacii acolo si cerem informatii despre cum sa ajungem la lacul Negru – pe care nici eu nu-l vazusem. Oamenii ne explica si ca ar exista niste marcaje – benzi albastre, dar explicatiile nu au fost foarte clare (sau nu am inteles noi), asa ca a urmat cam o ora de rataciri in cautare de lacuri fantoma.


/TraversareVrancea/dsc_2697.jpg


E greu de explicat cum se ajunge acolo pentru ca terenul e destul de intortocheat. Noi am mers evident spre est, am trecut pe langa izvorul amenajat in spatele casutei din zona si am inceput sa urcam pe la marginea padurii spre stanga. Parca am si traversat o portiune de padure pe unde parea sa fie un drumulet, dar n-am facut decat sa ajungem in zona drumului pe care am coborat de pe creasta, unde erau calutii.


De-aici facem dreapta tot prin poiana si gasim o bancuta de lemn cu o masuta sub un copac. Noi nu am stiut, dar acesta este un reper important! De aici se formeaza o potecuta care intra in padure spre dreapta si incepe si coboara usor pe o culme – exista si marcaje banda bleu (nu sunt chiar marcaje turistice, dar bune de urmat). Noi insa n-am stiut de potecuta asta asa ca am mers tot spre est, prin acea fasie de poiana.


Am ajuns astfel intr-o zona unde parea sa fi fost un lac, care acum secase. Ne-am mirat putin, oare secase lacul Negru? Nu, nu se poate, trebuie sa fie in alta parte. Sa mai cautam!


/TraversareVrancea/dsc_2699.jpg


Si am mai urcat o culme spre est, dar dincolo de ea am gasit doar lespezi verzi intr-o caldare ciudata in padure – oricum, o zona tare intortocheata. Am stat si ne-am gandit, poate ar trebui sa urmam un fir de apa spre deal – credeam ca lacul e mai sus. Dar daca era mai jos? Sa urmam firicelul spre vale atunci! In ce parte sa mergi, cand harta nu te ajuta deloc?


Pana la urma am inceput sa coborim pe langa un fir de apa, care ar fi putut sa se verse in lacul Negru. Zona ni s-a parut insa rapid prea greu de strabatut si terenul nu ne dadea niciun indiciu favorabil – asa ca am urcat inapoi in poiana si am incercat pe alta parte.


Nu mai stiu cum exact am intrat in poteca aceea corecta, dar ne-am dat seama destul de rapid apoi ca ea este. Am inceput sa o urmam spre vale – cu riscul de a cobori prea mult degeaba, in caz ca nu asta era poteca buna.


Dar la un moment dat gasim o intersectie de poteci unde apare si un marcaj turistic – cruce albastra sau rosie, nu mai tin minte. Numai bine, ca incepusem sa ne gandim ca poate ar fi cazul sa ne intoarcem, am pierdut oricum destul timp si voiam sa mai avansam pe traseu spre poiana Sindrilita. Dar pentru ca am gasit marcajele acelea si cine stie cand am mai fi ajuns in zona, am zis sa mergem totusi si pana la lac. Marcajele incep probabil din valea Narujei, de la drumul forestier – dar cine vine vreodata pe-acolo nu stiu, ca nu se poate ajunge decat cu un camion forestier in zona. Poate doar sa vii special pentru lac.


Facem stanga si deja in valea impadurita se vedea printre copaci suprafata lacului. Dar poteca ocoleste mult pana sa coboare pe malul lui – asta si pentru ca malul este destul de abrupt. Ajungem astfel la rauletul ce porneste din lac si-l urmam in sus pana cand ajungem la intrarea in rezervatia naturala Lacul Negru.


Gasim cateva amenajari pe cale de disparitie – podete de lemn surpate, dar fara care nu ai putea merge pe suprafata lacului.


/TraversareVrancea/dsc_2707.jpg


Lacul este acoperit de muschi si de iarba, ba chiar si de copaci – e o zona de turba, daca pasesti putin pe muschii de sub podetul de lemn, vei simti cum te afunzi – macar cativa cm. Dar exista riscul sa te afunzi si mai mult, asa ca nu recomand. E ca si cand ai calca pe un burete ud.


Zona imi aminteste desigur de Tinovul Mohos, o rezervatie naturala minunata aflata langa lacul Sfanta Ana. Aici lacul este mult mai salbatic si putin cunoscut, dar parca tot mai frumos mi s-a parut la Tinovul Mohos.


/TraversareVrancea/dsc_2732.jpg


Am gasit si cateva plantute de Roua Cerului – plante carnivore de care in copilarie eram tare uimit – si poate putin speriat.


/TraversareVrancea/dsc_2727.jpg


Ne intoarcem apoi pe poteca marcata si vedem astfel ca banda bleu de care ne ziceau oamenii iese in zona cu masa si bancuta de lemn pe care le-am vazut mai devreme.


Recuperam rucsacii si ne indreptam spre o stana parasita din zona (pe care o vazusem si de pe creasta), urmarind un drum forestier extrem de noroios. Era ora 17:40 si desi lumina ar mai fi fost, am hotarat sa ramanem aici peste noapte. Fusese oricum o zi plina si lunga, mersesem circa 10 ore...


/TraversareVrancea/dsc_2746.jpg


Casuta are doua camere, una pare mai bine izolata, dar cineva a lasat vacile in interior si e plin de balega pe podea. Iar a doua camera, cea din stanga, e mai putin intretinuta, dar are doua priciuri bune. Ne gandim insa daca n-ar fi mai dragut sa dormim pe prispa.


Am gatit si ciupercutele cu slanina – o bunatate! In excursia asta am avut fiecare cate o bucata de slanina la noi, cred ca a contribuit mult la refacerea rezervelor consumate pe traseu.


/TraversareVrancea/dsc_2757.jpg


Cand s-a lasat intunericul a mai venit un barbat sa doarma aici – fusese la cules de afine pe versantii din jur. Am facut si un foculet si am stat putin la caldura lui, apoi nenea s-a instalat in camera mai noua, asa ca noi ne-am inchis si incuiat frumos in camera din stanga. Mai ales dupa ce ne-a zis ca nu prea reuseste sa se angajeze nicaieri din cauza problemelor pe care le are la cap – ca-l apuca uneori nebunia... Altfel el parea om cinstit, dar nu poti sa stii, asa ca ne-am bucurat ca usa avea si un zavor.


/TraversareVrancea/dsc_2758.jpg


Peste noapte a fost putin racoare in sacul de vara – eram mai in vale si era mai frig aici decat daca am fi fost pe vreo creasta unde batuse soarele toata ziua. Dar suntem atat de departe de localitati, in centrul muntilor Vrancei, la izvoarele Narujei. Frigul trece, amintirile raman...


Ziua 3. Spre varful Goru.


Dimineata nu m-am simtit prea bine – poate de la ciuperci. Otto mi-a dat o gura de bitter – un fel de alcool medicinal care se bea in anumite cazuri, bun sa-ti treaca greata in cazul asta. Mi-am revenit apoi pe drum, dupa ce am inceput sa mergem.


De cum am pornit spre poiana Sindrilita, in noroiul de pe drum am gasit urme de urs. Ba chiar... urme de ursulet! Otto pozeaza bucuros si eu pe el.


/TraversareVrancea/dsc_2779.jpg


Iesim intr-un mic punct de belvedere pe o margine de vale. Vedem sub noi zona Izvoarele Narujei. Drumul forestier ocolea aceasta zona si se unea cu traseul marcat putin mai sus - dar marcajele noi au fost date chiar pe culme, astfel incat poti sa te bucuri si de aceste peisaje, chiar daca e poate un pic mai greu de urcat.


/TraversareVrancea/dsc_2782.jpg


Imi amintesc zona urmatoare din excursia mea din octombrie, inainte sa fi fost remarcata. Era o zona atat de inghesuita de crengi, atat de salbatica si infricosatoare... Acum traseul fusese curatat, era mult mai vizibil si usor de parcurs – fara sa te umpli pe sub haine de sute de ace de brad.


/TraversareVrancea/dsc_2784.jpg


Intr-o mica poiana ne gandim cat de interesant ar fi sa stai la panda de ursi acolo... sau sa lasi aparatul pe trepied si tu sa-l declansezi prin telecomanda din copacul de deasupra.


Potecuta e in continuare ingusta, dar se merge bine acum si urcusul pare mai usor cand ne gandim ca vom ajunge curand intr-o poiana frumoasa.


Pana sa ajungem insa acolo gasim o zona plina de puiet de brad... care a fost complet taiat. Nu am inteles ce s-a intamplat acolo, multi braduti erau culcati la pamant – poate din dorinta oamenilor de a mentine acea zona o poiana – fara sa o lase sa se transforme in padure. Pentru pasunat, desigur. Oricum, mi s-a parut tare nepractic, macar daca taiau bradutii aia mai de craciun, asa ar fi putut sa-i foloseasca la ceva... trist oricum. In spate se vede culmea Dealului Negru, pe unde am coborat la izvoarele Narujei.


/TraversareVrancea/dsc_2797.jpg


Un nou urcus si dupa o ora si 45 de minute ajungem la indicatorul din poiana Sindrilita. Ne gandim putin pe ce traseu sa apucam. Avem cateva variante pentru a ajunge la varful Goru, dar noi alegem o varianta nemarcata, pe care o stiu eu de data trecuta.


In felul asta traversam si poiana Sindrilita – care de la indicator nu se vede si care e tare frumoasa. Pe aici s-ar continua traseul banda rosie, dar in aceasta zona el nu a fost refacut – pentru ca iese de pe teritoriul Parcului Putna – Vrancea. Pe fundal vedem varful Lacauti, la care vom ajunge a doua zi.


/TraversareVrancea/dsc_2815.jpg


Ne oprim putin sa ne bucuram de peisaj, din astfel de locuri nu e cazul sa te grabesti sa pleci.


/TraversareVrancea/dsc_2832.jpg


Apoi continuam prin iarba inalta spre sud-est, spre capatul poienii. Zarim in apropiere si doi caluti – veniti probabil de la una din stanele aflate mai in vale.


Din aceasta poiana traseul banda rosie ar trebui sa se continue pe culmea Paisele spre varful Pietrosu. Eu cand am fost singur nu l-am gasit si acum stiu ca oricum este o culme destul de incalcita – cel putin asa arata vazuta de pe varful Pietrosu. Voi reveni candva pentru a ma lamuri – si poate pentru a o remarca.


Noi insa coboram pe o poteca nemarcata spre zona Betegosu. In iarba inalta zarim la distanta doua caprioare.


/TraversareVrancea/dsc_2854.jpg


Curand ajungem la parau si imediat in zona larga dintre culmi. Unde, surpriza! Intalnim cativa muncitori forestieri pe care ii cunosc! Romica, Madalin si tatal lor lucrau in aceasta perioada in zona aceasta – si suntem bucurosi de revedere! Cu ei am petrecut Pastele in aprilie, de la ei am plecat in excursia spre Zboina Frumoasa.


/TraversareVrancea/dsc_2871.jpg


Stam putin de vorba, ne invita la un suc, povestim despre actiunea de remarcare apoi noi doi mergem mai departe. Urmam de acum pe firul raului Zabala spre izvoare – zona e destul de noroioasa pe-aici.


/TraversareVrancea/dsc_2872.jpg


Cand ne departam putin de oameni si ajungem la intersectia cu traseul Punct Albastru, ne oprim pentru o baie la rau – trecuse ceva vreme si simteam nevoia sa ne racorim si sa ne curatim.


Tot aici am gasit unul din indicatoarele montate de noi - rupt, facut bucatele – lovit poate de un camion. Spre dreapta se continua traseul Punct Albastru care vine din satul Herastrau si merge la Lacauti. El a fost insa refacut doar in aceasta zona, daca pleci din sate e posibil sa nu-l nimeresti pana aici.


Noi insa mergem mai departe pe valea raului Mîrdanu, tinand stanga la o intersectie si traversand de vreo 2 ori apa printr-o saritura lunga.


/TraversareVrancea/dsc_2885.jpg


Drumul se ingusteaza si pare tot mai parasit. Pe margine gasim insa cateva vaci – semn ca nu avem de ce sa ne facem griji in privinta animalelor salbatice pe-aici. Asta mi s-a parut ciudat, doar am intrat in rezervatia de carnivore mari din zona varfului Goru. Ziua probabil stau ascunse...


Capatul drumului e greu de observat, el se transforma destul de brusc in poteca si trece pe partea stanga a raului (cum urci). E o scurtatura foarte buna spre stana de sub varful Goru, dar daca nu o stii e posibil sa te ratacesti pe-aici. In principiu trebuie doar urcat spre sud – poteca se vede daca reusesti sa intri pe ea la inceput.


Padurea insa arata incredibil, cu brazii inalti si linistea ei adanca. In plus ai aici si sentimentul dat de gandul ca esti intr-o rezervatie naturala a carnivorelor mari (urs, lup si ras). Nu ne facem insa iluzii ca am putea vedea un animal pe-aici, sigur ne-au simtit deja toate prezenta si s-au indepartat.


/TraversareVrancea/dsc_2888.jpg


Dupa vreo 35 de minute prin aceasta padure ajungem pe poiana stanei Goru. Era in jur de ora 16. Stana e invadata de vegetatie si ne croim cu greu drum printre multimea de ștegi. Ne-am oprit sa mancam aproape o ora, timp in care au ajuns in zona si vreo 5 ATV-uri zgomotoase, pe care le auzisem cu 10-15 minute inainte sa ajunga acolo. Oamenii s-au oprit sa ne salute, erau oameni de treaba si inca erau pe drumul forestier, asa ca n-ai ce sa le zici. Ei au luat-o inainte spre Goru si am plecat si noi in urma lor incetisor. Rucsacii i-am pitit printre frunzele mari in spatele stanei pentru ca voiam sa revenim aici sa petrecem noaptea.


/TraversareVrancea/dsc_2895.jpg


Traseul pana pe varful Goru a fost remarcat recent, asa ca urmam crucile albastre prin padure pana ii ajungem din urma pe cei cu Atv-urile. Aveau probleme sa treaca niste zone noroioase. Eu speram sa nu reuseasca, pentru a nu ajunge cu atv-urile chiar pana pe varf – ceea ce ar fi presupus sa iasa de pe drumul forestier.


Cativa au hotarat sa se opreasca si sa continue pe jos, dar un nene a insistat sa urce cu atv-ul. Cand am auzit ca vrea sa urce pana pe varf pe atv, nu m-am putut abtine si l-am rugat sa nu o faca. Pentru ca in zona este o rezervatie naturala ce trebuie protejata, atv-ul ar distruge ienupari, jnepeni, afine, rododendron... ca sa nu spun de poluarea aerului si de zgomot. Surprinzator dar omul a inteles si s-a oprit si el, nu fara sa treaca inca o panta mai abrupta – ca sa fie nitel mai smecher decat restul.


Am inceput asadar urcusul abrupt si obositor spre varful Goru. La baza acestui urcus e un izvor bun si de acolo se iese din padure. Nu strica sa iei apa la tine, mai ales daca urci prin soarele inca puternic, asa cum urcam noi. Pana la varf potecuta se strecoara printre brazi mai tineri si mai rari, tufe de ienupar si palcuri de pietre – si peisajul se vede mai ales spre inapoi – spre sud, unde in departare vedem si Penteleul.


/TraversareVrancea/dsc_2902.jpg


Mancam pe saturate si afine, dar cei mai putin cunoscatori mancau fara sa-si dea seama bobite de ienupar – care seamana cu afinele. Otto le-a atras atentia in romana: “doamna, va rog, astea nu sunt afine”  - sau asa ceva. Un copil care mancase mai multe astfel de bobite s-a speriat, crezand ca s-a otravit, dar situatia nu era chiar asa grava.


Pe varf admiram privelistile, mai ales spre est si sud. Spre est vedem varful Pietrosu...


/TraversareVrancea/dsc_2901.jpg


Iar spre nord-est, muntele Coza, de la care am venit si noi – cu trei guguloaie undeva departe in spate, in dreapta imaginii. In centru se vede Poiana Sindrilita.


/TraversareVrancea/dsc_2966.jpg


Vorbim despre actiunea de remarcare, ma laud si eu putin ca stalpul gros de metal aflat pe varf l-am carat personal in spate pana acolo... Am vorbit si de ursi, de importanta unei rezervatii, dar un nene a pus punctul pe i foarte simplu: ce-mi pasa mie de ursi? Sau poate asta este i-ul de sub punct, faptul ca oamenilor nu le pasa decat de propria bucurie – si daca ei se simt bine sa mearga prin padure cu atv-ul, fara sa le pese ca ar putea distruge ceva... greu sa ii inveti ceva. Copiii insa ar trebui educati de mici, ei inca pot sa inteleaga importanta protejarii naturii.


Oamenii s-au intors apoi la Atv-uri si noi am ramas sa ne bucuram si de putina liniste in acest loc. Am continuat putin spre nord, pe potecuta de pe varf care se strecoara printre jnepeni. Ceea ce a urmat ne-a acaparat atentia vreo 15 minute in care nu ne venea sa credem ca dupa toata galagia care fusese, avem norocul sa mai vedem ceea ce vedeam.


/TraversareVrancea/dsc_2931.jpg


La circa 150 de metri de noi, printre tufele de afine, iesise pentru cina un urs brun!


l-am urmarit in linisite, incercand sa ne apropiem cat de cat, stand ascunsi dupa tufe si crengi si bucurandu-ne de minunea pe care natura ne-a scos-o in cale. Pentru Otto era prima oara cand vedea un urs in salbaticie, asa ca, mai ales dupa cat a umblat prin paduri pe urme de ursi, va dati seama ce sentiment apare in astfel de momente.


/TraversareVrancea/dsc_2950.jpg


Dupa ce ursul a coborat inapoi in padure, ne-am mutat privirile spre cerul in culori de apus si spre departarile tot mai movulii. Apoi, intorcandu-ne spre varful Goru, zarim un alt animalut printre lespezile de piatra. O nevastuica!


/TraversareVrancea/dsc_3008.jpg


Am urmarit-o si pe ea vreo 5 minute – era foarte curioasa. Se uita la noi, apoi intra pe sub pietre si iesea in alta parte si se uita iar la noi...


De la varf am coborat apoi pe acelasi traseu pana la stana din poiana, unde ne-am pus pe gatit si facut “patul”. Ba ne-am chinuit si sa improvizam trepiede ca sa pozam luna plina, dar n-am prea reusit.


/TraversareVrancea/dsc_3025.jpg


Si astfel s-a incheiat o noua zi petrecuta in muntii Vrancei, o zi in care am avut ocazia sa zarim un urs – si pe langa el, un bonus dragut – o nevastuica. Simteam ca muntele ne-a rasplatit cu aceste mici “cadouri” pentru efortul de a ajunge pana aici, sau poate pentru dragostea ce i-o purtam.



Ziua 4: Varful Lacauti si coborare spre Covasna.


Dimineata a fost calduta si nu ne-am mai grabit foarte tare sa plecam – mai ales ca ne apropiam de finalul excursiei.


/TraversareVrancea/dsc_3037.jpg


Am plecat pe la 9 si un sfert, traversand prin padurea umbroasa ca sa ajungem la varful Lacauti. Prin noroi gasim iar urme de urs si ne pare rau cand ne gandim ca aceste urme sunt facute cel mai probabil noaptea – deci slabe sanse sa vedem un urs pe-acolo.


/TraversareVrancea/dsc_3048.jpg


Iesim intr-o poiana mai mare, prin care trebuie sa urcam pe la marginea padurii. Intr-un loc gasim afine multe, asa ca ne oprim sa mancam – si chiar sa culegem in canite, sa avem pentru mai tarziu.


/TraversareVrancea/dsc_3059.jpg


Dupa aproape 2 ore ajungem la statia meteo de la Lacauti, adica pe varful cu acelasi nume, la 1777m altitudine. Peisajele de aici sunt fantastice in toate partile, mai ales cand ai noroc sa prinzi cerul limpede – sa poti sa vezi pana spre Fagaras. Intr-o parte, spre est, vedem muntele Coza si toate culmile pe care trecusem si noi pana aici – inclusiv poiana Sindrilita undeva in dreapta imaginii.


/TraversareVrancea/dsc_3100.jpg


Inspre sud vedem varful Goru (stanga) si Penteleul in departare – dar lumina nu e prea buna in aceasta directie.


/TraversareVrancea/dsc_3074.jpg


Ne place si bisericuta aflata in apropiere – o mica troita ce a fost “renovata” de curand. In spatele ei, in departare, masivul Ciucas.


/TraversareVrancea/dsc_3086.jpg


Si statia meteo Lacauti, albastra ca cerul.


/TraversareVrancea/dsc_3090.jpg


Ne asezam putin si la masa de pe poiana, unde ne facem plinul de vitamine in stil mare!


/TraversareVrancea/dsc_3077.jpg


Stam putin de vorba si cu meteorologul de serviciu, apoi hotaram sa ne indreptam spre Covasna pe un traseu un pic mai lung –pe unde eu urcasem in noiembrie. Asa ca pornim spre nord, spre Poarta Vanturilor si varful Lujeru.


Prin padure gasim muschi de un verde fermecator in lumina soarelui...


/TraversareVrancea/dsc_3115.jpg


Si dupa circa o ora ajungem in zona La Butuci si la stana de pe varful Lujeru – care ar putea fi numita si “stana din Pisa”. Aici am dormit o noapte candva – vedeti jurnalul cu traversarea din Vrancea in Penteleu.


/TraversareVrancea/dsc_3126.jpg


De aici continuam mai mult pe curba de nivel, pe la marginea padurii sau chiar prin ea, pana iesim sub varful Zîrna (aflat pe dreapta noastra). Nu mai urcam pana acolo, dar ne bucuram sa vedem varful Lacauti si din partea aceasta, dinspre vest. Nu iese deloc in evidenta de aici, nu-si tradeaza frumusetea, ca sa nu ajunga oricine acolo.


/TraversareVrancea/dsc_3139.jpg


Iesim intr-un forestier mai evident, pe care-l urmam spre stanga. Ne oprim insa la niste tufe de zmeura ca sa ne crestem rezerva de vitamine din organism (sau poate ne pasa doar de gustul bun!).


Ajungem rapid si la un canton pe care-l stiam si trecem si pe sub stana unde urma sa dormim in excursia facuta in decembrie (despre care deja am postat jurnal pe blog). O stana patriota, sa se vada ca suntem in judetul Covasna.

/TraversareVrancea/dsc_3153.jpg


Legat de asta, partea dinspre Covasna a muntilor Vrancei arata ca dupa razboi, comparativ cu partea vranceana. In Covasna defrisarile masive se vad pe orice culme muntoasa. Si in partea vranceana se scoate mult lemn, dar parca se scoate mai cu cap: se taie un copac, se lasa cativa in jurul celui taiat. Se mai si replanteaza (nu cat ar trebui), dar cert e ca mergand pe poteci, nu vezi pante defrisate in partea de est cum vezi in vestul acestor munti.


/TraversareVrancea/dsc_3146.jpg


De la canton eu stiam o varianta pe Punct Albastru, spre dreapta. Hotaram totusi sa incercam o varianta noua, spre stanga – pe Punct Galben. Aceasta zona e in afara hartii, dar aveam o banuiala ca va fi mai scurt pe-acolo.


De fapt am luat cea mai mare teapa din toate timpurile – aceasta varianta mi s-a parut nu doar extrem de lunga, dar si plictisitoare - comparativ cu cealalta. Am mers pe forestier de ne-am saturat, pe vale, nu pe culme! Pe dincolo am fi mers pe culme, macar admiram peisajul.


Am gasit in schimb enorm de multa zmeura, asa ca am mancat pana n-am mai putut. Si cand n-am mai putut, am mai mancat nitica, pentru ca stiam ca mai tarziu am fi regretat daca n-am fi facut-o.


/TraversareVrancea/dsc_3166.jpg


Am iesit intr-un tarziu la drumul ce leaga Covasna de Comandau. Eram dupa circa 5 ore de cand plecasem de la Lacauti, plini de praf, transpirati si arsi de soare – dar ne indreptam cu pas vioi spre Covasna, sperand sa mai gasim un mijloc de transport spre Brasov.


/TraversareVrancea/dsc_3173.jpg


Gasim si cateva vagoane de mocanita abandonate si ne amuza semnul de „atentie la calea ferata” – stiind ca mocanita spre comandau nu mai functioneaza. De fapt exista o mocanita care inca merge, era chiar plina de turisti! Ea face un scurt traseu probabil in zona, dar nu am putut sa nu ne miram de cat de multi turisti erau acolo!


/TraversareVrancea/dsc_3183.jpg


Noi nu am reusit cu microbuzul decat sa ajungem undeva la marginea dinspre Brasov a orasului, de unde am fi putut sa facem autostopul. Dar s-ar fi facut deja tarziu, asa ca ne-am strecurat printre case pe ulitele de pamant pana am ajuns pe malul raului din zona. Am intrebat un om unde-am putea sa punem si noi cortul si ne-am instalat intr-o gradina frumoasa si plina de flori.


/TraversareVrancea/dsc_3201.jpg


Am facut baie la rau, ca sa fim curati a doua zi la oras, am admirat luna plina cum rasarea si ne-am bucurat ca am folosit si cortul macar aici, daca pe munte l-am carat degeaba. A fost de fapt o seara foarte placuta, relaxanta.


/TraversareVrancea/dsc_3191.jpg


...


Ziua a 5-a


Otto avea tren spre Budapesta si apoi spre casa. Dar daca tot am ajuns rapid in Brasov facand cu mana la ocazii, ne-am dat seama ca avem timp sa urcam nitel si-n Piatra Mare, mai ales ca Otto nu fusese niciodata si si-ar fi dorit asta. De aceea ne grabeam de fapt in ziua precedenta sa ajungem in Brasov, am fi dormit la poalele Pietrei Mari si aveam timp dimineata sa urcam pana la varf si inapoi. Asa insa am apucat sa traversam canionul si sa mergem nitel prin padure pe la Prapastia Ursului (sau era a lupului?).


Nu va recomand totusi sa mergeti in Piatra Mare in zi de sarbatoare. Desi era luni, era zi libera ca era Sfanta Maria sau nu mai stiu ce era, si canionul era plin, dar plin de oameni! Am stat la coada cred ca o ora ca sa urcam scara mare. N-a fost o experienta prea placuta, dar canionul ne-a placut.


/TraversareVrancea/dsc_3242.jpg


...


Si astfel s-a incheiat o excursie lunga de 4 zile, traversarea muntilor Vrancei de la est la vest. S-a incheiat cu un urcus “de relaxare” in Piatra Mare.


Am ramas cu multe amintiri frumoase din aceasta excursie – e genul de experienta care are multe sa te invete si care te ajuta mult sa cresti. Din punct de vedere al iesirilor pe munte, sau din puncte de vedere care te privesc doar pe tine. Sa fii departe de orase si de oameni poate fi o experienta importanta, in urma careia inveti poate macar putin, sa iubesti mai mult oamenii si sa te bucuri mai mult de prezenta ta printre ei. Pana la excursia viitoare, desigur. Cum am spus si-n primul jurnal de Vrancea, “e interesant cum departarea de oameni te face sa ti-i doresti aproape, la fel cum aproape de ei fiind te poate face sa-ti doresti sa pleci cat mai departe.”


Sper ca acest jurnal sa va inspire macar putin sa faceti si voi o astfel de calatorie. Nu neaparat in Vrancea (mai ales daca sunteti incepatori), dar pe munte. Doua zile prin paduri, poieni, pe creste si pe varfuri, iti pot oferi mai mult decat peisaje frumoase.


Mai ramane de vazut apoi... ce le poti oferi tu lor!


...


Mai multe imagini din aceasta excursie gasiti in albumul de pe picasa:


https://picasaweb.google.com/Sunt.ioan/TraversareaMuntilorVranceiDeLaEstLaVest4ZileDeSalbaticie?authuser=0&feat=directlink


Si s-ar putea sa va placa si jurnalul cu traversarea de la vest la est, iarna!


http://www.carpati.org/jurnal/traversarea_muntilor_vrancei_de_la_vest_la_est._cinci_zile_de_iarna./2657/


(alte jurnale din muntii vrancei gasiti pe profilul meu - primele excursii pe care le-am facut in zona le-am facut de unul singur si au fost... foarte intense!)


...


Ioan Stoenică, 1 iulie 2012 (jurnalul a fost scris si in 2011 si in 2012, pe bucati).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 



Duminică, 1 iulie 2012 - 09:51 
Afisari: 8,047 


Postari similare:





Comentariile membrilor (10)

kassy
kassy
Rucsac
 
1
Felicitari! iar mi s-a facut dor de ducaCarpati.org


Duminică, 1 iulie 2012 - 11:04  

costi
costi

 
2
Fascinant pentru un iubitor de natura intacta .
Inainte de a deveni membru pe acest site cunostintele mele despre M.Vrancei erau vagi.
Treptat dorinta de cunoaste aceasta zona ,alaturi de persoane care sa ma indrume
( insoteasca ) a devenit clara.
Multumesc.


Duminică, 1 iulie 2012 - 12:56  

iacob.ovidiu
iacob.ovidiu..
Busola
 
3
Foarte frumos, chiar o sa caut sa fac si eu acest traseu. Ati fost norocosi sa va iasa atatea vietati in cale. Felicitari!


Duminică, 1 iulie 2012 - 13:14  

murkko
murkko

 
4
Felicitari si multumiri pentru un nou jurnal reusit si inspirator!


Luni, 2 iulie 2012 - 02:45  

visiniu
visiniu

 
5
Extrem de interesant jurnalul dar pacat ca s-a defrisat atat de mult in partea vestica a acestor muntiCarpati.org


Luni, 2 iulie 2012 - 16:42  

mitza
mitza

 
6
Drept sa-ti spun nu am apucat sa citesc tot jurnalul...am fost intrerupt de ciupercile tale cu slanina Carpati.org....am dat fuga repede la bucatarie si am dat ''copypaste''....un singur cuvant: Dementiale!!! si pe munte cred ca sunt si mai si. Pozele sunt minunate...am tot trecut de 2-3 ori si le-am vazut si revazut....am sarit acum peste cea cu ciupercile ca sunt plin Carpati.org Iar comentariul din finele jurnalului este'' cireasa de pe tort''- nu prea imi place expresia asta Carpati.org ...ma rog...
Multumesc mult Ioan ! Numai bine!


Luni, 2 iulie 2012 - 16:43  

miparv
miparv
Rucsac
 
7
Plin de peisaje, fauna si flora acest jurnal! Nota 10!!


Luni, 2 iulie 2012 - 17:22  

iulianasb
iulianasb
Caraba
 
8
Felicitari pt. tura ! Imi dau seama ca am cam evitat muntii astia din cauza lipsei marcajelor, dar pozele tale cu indicatoare si marcaje sunt foarte incurajatoare ! Si dintre toate animalele pozate, mi-e mi-a placut nevastuica ! Carpati.org


Joi, 5 iulie 2012 - 12:14  

ioanstoenica
ioanstoenica..
Coarda
 
9
Multumesc pentru aprecieri, chiar ma bucur sa vad ca sunt oameni care-si doresc sa cunoasca mai bine acesti munti, si datorita jurnalelor mele Carpati.org In acest sens eu imi doresc sa organizez si o tura aici pe site, probabil in luna august, pe muntele Coza. Dar vom vedea ce-o mai fi pana atunci Carpati.org


Duminică, 8 iulie 2012 - 19:50  

superdenisa
superdenisa

 
10
Buna,

Am citit pe nerasuflate, e un jurnl extraordinar de reusit... mi-au placut pozele la nebunie si indicatiile... imi pare infinit rau ca sunt o incepatoare si ca probabil o sa mai treaca niste timp pana sa atac poteci intortocheate ca astea... peisajele sunt de vis iar nevastuica m-a cucerit.
Felicitari!


Joi, 23 iunie 2016 - 20:12  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0909 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2021) www.carpati.org