Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Calendar

Iulie 2024
LMMJVSD
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031

August 2024
LMMJVSD
1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Online

Vremea
Varful Gropsoarele
Muntii Ciucas

Traversarea Dobrogei de la Dunare la Mare (Muntii Macin)


  Geologia. La nivel geologic marea falie Peceneaga-Camena desparte horstul nord-dobrogean de cel al Dobrogei Centrale. Dacă primul aparține orogenezei hercinice, horstul Dobrogei Centrale aparține orogenezei caledonice, cu mult mai veche decât vârsta Munților Macin.

   Din punct de vedere petrografic zona nordică e formată din strate de calcare cu largi intruziuni granitice, în timp ce zona centrală aparține șisturilor verzi cu intruziuni de porfire colorate și cuarțite albe.

 

   Relieful. La suprafață cele două zone vecine sunt la fel de diferite. Relieful Dobrogei de Nord e format în mare parte din culmi paralele orientate pe direcția nord-sud, în timp ce mai la sud de falia amintită întâlnim 2-3 culmi foarte lungi, orientate pe direcția vest-est.

   Falia Peceneaga-Camena se prezintă la suprafață ca Depresiunea Aiorman, suprafață orizontală de mari dimensiuni ce conține și localitățile Peceneaga, Traian, Dorobanțu și Cârjelari.

   Culmea Babadagului începe din dreptul localității Traian (la 10km de Brațul Măcin) și ține până la Capul Iancina, de pe faleza lacului Razelm.

   Culmea Casimcei începe de la Brațul Măcin, printr-un promontoriu stâncos, dar se sfârșește înainte de localitatea Baia, la circa 15km distanță de malul lacului Sinoe.

 

   Toate aceste date le-am folosit atunci când am vrut să alegem un traseu cât mai montan în vederea traversării Dobrogei de la vest la est.

   Un plan inițial prevedea să începem călătoria din localitatea Turcoaia, de acolo de unde muntele Iacobdeal se coboară până în apa brațului Macin, dar aveam să constatăm că dincolo de culmea principala a munților Macin aveam de traversat numeroasele culmi dispuse perpendicular pe diracția noastră de mers.

   Culmea Babadagului corespundea planului nostru, dar nu începea de la Dunăre... Culmea Casimcei începea la Dunăre, dar nu ținea până la Mare...

   Am hotărât să urmăm pentru început Culmea Casimcei, iar în dreptul Topologului să facem racordul cu Culmea Babadagului, prin legătura dintre ele, o culme împadurită, relativ înaltă, desfășurată între vârfurile Parchetului (402m alt.) și Țuguiata (407m alt.)

   Din Vârful Țuguiata traseul urma să străbată vaste păduri de tei în zonele Ciucurova, Slava și Babadag.

   Greu de crezut, dar județul Tulcea deține unele din cele mai întinse păduri compacte din țară.

 

   Trecem Dunărea cu bacul de la Brăila împreună cu Adriana Cepoiu, Florin Bălineanu și Andrei Raftopol.

   Un maxi-taxi ne duce până în localitatea Cerna, însă locul de pornire în călătoria noastră trans-dobrogeană e din localitatea Peceneaga, de pe malul Brațului Măcin. E o zonă mai izolată, spre care trece o singură cursă, mai târziu, pe la ora 10,30.

   Două ore de așteptare ne-ar fi dat peste cap planul pentru prima zi și ar fi apărut riscul ca seara să nu ajungem în preajma unei localități, pentru campare.

   Găsim repede un binevoitor cu o Dacie ,,de colecție”, dar, ca la orice Dacie mai sensibilă, porbagajul era deja plin cu lădițe cu scule.

   Cu rucsacii în cap, dar cu peste 120km la oră în bord, ajungem într-o clipită la Peceneaga.

   Facem o aprovizionare cu apă cu toată responsabilitatea (4-5l de persoană) și sperăm ca rezerva să ne ajungă până la tabăra de seară, când vom încerca să coborâm în vreo localitate apropiată.

 

   La capătul satului drumul nostru e inundat de apele mari de primăvară, așa că nu vom putea urca frontal promontoriul stâncos ce debușează până în Dunăre.

 

/Traversare1/img_4088-j1.jpg

 

   Ajungem pe începutul culmii la care visăm de mai bine de un an de zile. La bază, în apele fluviului, vedem o mică fermă de reproducere a sturionilor.

   Pe partea cealaltă a apei, deci în Balta Mare a Brăilei, se află o mică localitate de pescari, satul Titcov.

 

/Traversare1/img_4091-j1.jpg

 

   În această primă porțiune Culmea Casimcei se numește Dealul lui Gim.

 

/Traversare1/img_4095-j1.jpg

 

   De pe vârf avem o vedere de ansamblu a zonei.

   Mai aproape Dealul lui Gim, apoi dincolo de Brațul Măcin: satul Titcov, Balta Mare a Brăilei, iar la șirul de plopi din zare se distinge Dunărea, adică brațul principal.

 

/Traversare1/img_4104-j1.jpg

 

   Spre vest (amonte) se văd meandrele brațului de fluviu și mai în spate satul Ostrov. În apropierea acestei localități se află ruinele cetății Beroe, dar numele satului a devenit cunoscut anul trecut, când un elicopter s-a prăbusit pe câmpul din apropiere.

 

/Traversare1/img_4105-j1.jpg

 

   Satul Peceneaga. În dreapta se văd ,,resturile” muntelui Iacobdeal, iar mai în spate inconfundabila Culme a Pricopanului. Ce departe suntem de ,,lumea cunoscută”!

   În țară mai sunt încă două localități care au ca toponime nume venite de la pecenegi: Pecinișca, lângă Băile Herculane și Pecineaga, în apropiere de stațiunea Neptun de pe litoral.

 

   Pecenegii au fost un popor migrator de limbă turcică. Ei au ajuns în ținuturile Dobrogei în jurul anului 944 și, fiind un popor de luptători, tulbură în repetate rânduri apele imperiului bizantin, ajungând până la porțile Constantinopolului în vara anului 1064.

   Abia în 1122 împăratul bizantin Ioan al 2-lea Comnenul rezolvă sâcâitoarea ,,problemă pecenegă”, învingându-i într-o bătălie în Iliria (Serbia de azi) și masacrându-i pe pecenegi până la unu. (La unu și un sfert începea o finală Djokovici-Nadal pe gesepe.)

 

/Traversare1/img_4107-j1.jpg

 

   De pe Dealul lui Gim coborâm lung spre est, traversăm drumul județean Cerna-Peceneaga- Dăeni-Hârșova și ne apropiem de pantele dealului Ghiunghiurmez.

 

/Traversare1/img_4123-j1.jpg

 

   Înainte să ,,atacăm” culmea stâncoasă trebuie să trecem ami întâi o ,,derea” seacă, adâncită în stratele de leoss.

 

/Traversare1/img_4125-j1.jpg

 

   Urcăm în tăcere pantele dealului, singura ascensiune mai consistenta din această primă etapă a traseului.

   Fiecare cu gândurile lui.

 

 

 

    Mă gândesc că aș fi putut începe jurnalul călătoriei noastre cu ultra-uzualul motto ,,Și cel mai lung drum începe cu un pas”, însă lucrul de care mă tem cel mai mult când scriu un astfel de jurnal este platitudinea în exprimare, limba de lemn cu expresii ,,ceva de genul ăsta” etc.

  

   Deci:

   Motto: ,,Omul obișnuit se minunează de lucrurile neobișnuite. Înțeleptul se minunează de lucrurile obișnuite.” Confucius.

 

   Printre rânduri se conturează ideea de armonie, lucru rezultat din ordinea lucrurilor simple, obișnuite. Confucianismul, care din filosofie a devenit și religie, vede omul așezat la locul lui, într-o ordine prestabilită, încadrat (fără ieșire) de unele restricții și îndatoriri.

   Creștinismul impune și el: ,,Dați-i Cezarului ce e al Cezarului și lui Dumnezeu, ce e al lui Dumnezeu.”

   În timp s-a văzut că tocmai negarea acestei armonii, lucru venit din dorința omului de libertate, avea să conducă la progres. Armonia înseamnă stagnare. (Deși în vechime chinezii au inventat busola și ceasul mecanic, după câteva secole de ,,armonie confucianistă”, când un împărat chinez a primit în dar ceasuri de perete de la englezi nici măcar n-a mai știut să le mai întoarcă, darămite să le repare...)

 

   Totuși libertatea nu înseamnă neapărat ieșirea din armonie sub o formă anarhică.

   Cineva mi-a reproșat, chiar aici pe sait, atitudinea necombatantă într-o discuție cu mai multe opinii, atitudine presupusă a veni dintr-o obediență față de vechiul sistem comunist, sistem din care ne tragem unii dintre noi.

   Prin două exemple voi încerca să explic oroarea viscerală pe care am avut-o întotdeauna față de un anumit fel de dizidență, acea anarhie măruntă de om tâmpit.

   Deci dizidența, ca ieșire din armonie...

 

   Am în minte spaima, ura și sila pe care le-am trăit în preajma unei astfel de ,,ieșiri din armonie”.

   După mai bine de un an de zile de învățat pe brânci, eram la coadă la înscrierea la facultate. Singur,cu dosarul sub braț, luasem pentru a doua zi coada de la capăt.

   La un moment dat vine un tip și începe să strângă dosare, spunând că a vorbit în prealabil la secretariat. Deși primul impuls a fost să-l refuz, în cele din urmă am pus și eu dosarul peste grămada strânsă de tip. Cum coada înainta, totuși, mă văd în fața unei secretare picat așa, cu mâna în c... Se face tămbălău, suntem destul de mulți în situația disperată, dar secretarele își declină orice vină.

   Simt că mi se face rău și când mă sprijin de pervazul unei ferestre, să iau aer... dau cu ochii de teancul de dosare abandonate. Canalia ne-o făcuse. Pe mine gestul lui mă trimetea la flota fluvială, ca simplu marinar...

 

   Actul II ne surprinde pe câmpul de instrucție de dincolo de farul din Mangalia. La sosirea gustării de la ora 10 se produce o animozitate la o altă companie. Nu le ajungeau pâinile și pateurile. Veselarul care ,,delapidase” din hrana trupei era, cine credeți?... canalia. L-am recunoscut imediat, cu toate că el era la o companie de pușcași marini, și nu navigatori ca noi.

   Primul gând a fost să-l împușc la o tragere de noapte, pe plaja de la 2Mai.

   Apoi a trebuit să mai aștept o vreme ca să-i pot aminti ticălosia, așa, între patru ochi, lucru greu de realizat într-un mare centru de instrucție.

 

   Actul III se petrece într-o seară de toamnă târzie. Eram pe marginea terenului de fotbal și căscam gura la un meci care nu se mai termina, deși era aproape întuneric.

   Ceva mai încolo, cocoțat pe cutia unui hidrant, statea omul meu. Mă duc întins la el și o iau așa, mai în glumă: ,,Cum îți permiți, soldat, să te urci cu picioarele pe instalația patriei?...” și-l apuc de guler și-l trag, în joacă, după mine.

   Apoi mai la dos: ,,Mă nenorocitule, unde e dosarul meu de înscriere la facultate, mă?...” A înlemnit, apoi gulerul ăla de marinar de care îl țineam i-a venit peste față, ășa că nici nu am văzut bine cum l-am pocnit. A dat să se ridice de jos și cănd l-am lovit din nou cu bocancul... a tușit, a vomitat, ori a plâns, oricum și mie mi s-a făcut greață și era gata să vomit.

 

   Actul IV. Țin minte că era vremea cireșilor înfloriți. La raportul de dimineață se aud strigăte, aplauze și fluierături la compania din celălalt capăt al platoului. Un subofițer și un soldat de trupă veniseră înarmați să conducă la arestul garnizoanei primul militar TR. Cine pleca dintre colegi, cu entuziasm, ca la o eliberare dintr-un lagăr? Tâmpițelul în discuție.

   Lucru frumos, doar că am avut neșansa sa-l văd și la întoarcerea din arest, peste vreo 10 zile. Număram zilele până la liberarea noastră și beam vin din sticle de Pepsi, la magazinul din incinta unității, când pe poartă intră, însoțit de un soldat cu armă, prietenul meu... Tras la față, de nerecunoscut, cu uniforma albă de praf și făcută franjuri prin coate și genunchi, cu bocancii fară șireturi. Din nou am avut o senzație de greață și pierdere de echilibru.

   O vreme am încercat să pun asta pe seama lipsei de antrenament la băutul vinului ieftin, de alimentară.

   Revolta absurdă nu e decât omagiul pe care încearcă să și-l aducă omul care se știe dinainte învins.

   

  

  

 

   O altă întâmplare ,,m-a scos din armonie” cu mai puțină violență, dar cu mai multă perfidie.

   După cinci ani de învățat pe brânci la Facultatea de nave, m-am trezit în stagiatura din șantierul naval cu mintea măcinând în gol, ca o moară căruia i se terminaseră grăunțele. Acum aveam tot timpul să reiau lecturile la care doar jinduiam în facultate: Gide, Gramsci, Marcuse. O carte te trimite la altă carte și iată-mă ajuns la Hegel, Serebreacova și chiar dialectica lui Engels. Înțelegând toate astea mă intrigau și mai mult socialiștii italieni și francezi, care, ca și Panait Istrati, nu auziseră încă de Alexandru Soljenițân.

   Și toate astea fără a fi membru de partid, tocmai aici, în ,,Portul Roșu”.

 

   Secretaru de partid pe secția de corp din șantierul naval era, ca-într-un roman de Marin Preda, ei bine... tractoristul secției. Un tip scund, bolovănos, în prag de pensionare, dar sigur pe el devreme ce ajunsese așa de sus cu cele mai puțin de patru clase ale sale.

   Într-o pauză de masă ne strânge pe toți inginerii tineri din secție în sala de ședințe și începe să ne ia la rost pe motiv ca nu facem invenții si inovații, așa cum se așteaptă Partidul. Și asta cu argumentele pe care tipul ăsta gregar le avea la îndemână: ,,Nu trebuie să ai capul mare ca să poți face invenții...”

   Acum mă învinuiesc ca nu am putut înțelege pe moment ,,metafora” omului. Atunci l-am luat în serios și am încercat să fiu logic. I-am răspuns că noi suntem ingineri de producție. Dacă suntem duși la planșetă poate facem și un proiect. Am fi recunoscători dacă cineva, cu capul mai mare decât al nostru, ar veni și cu o temă.

   Cu ce drept ne umilea analfabetul?! Mulți dintre noi nici nu eram membri de partid, deci nu avea niciun ascendent asupra noastră. Și mai mult de atât, ne luase și din pauza de masă...

 

   A doua zi mă opește pe cala de montaj secretarul de partid de la hala noastră, cum că ,,...ar trebui să fac și eu pasul... Că Partidul are nevoie de cadre tinere, bine pregătite ideologic...”

   Am înțepenit de spaimă și o vreme mi-am văzut de treabă cu și mai mare tragere de inimă, în hală, printre muncitori. Mut, într-o ,,armonie perfectă”. Și-am scăpat.

   Pentru tăcere nu există nici pedeapsă, nici răspuns.

 

   De o vreme bună continuăm sa urcăm pantele dealului...

   (Cum îmi spunea tata o poveste, când era obosit și aproape că ațipea: ,,Un cioban cu vreo 300 de oi observa că pe celălalt mal al apei iarba era mai grasă. Mâna oile spre puntea îngustă și le îndemna să treacă una câte una...” Apoi pauză. ,,Și?”-mă nelinișteam eu când îl auzeam ca începe să sforăie. ,,Ai răbdare să treaca toate oile...” abia mai îngăima povestitorul.)

 

/Traversare1/img_4132-j1.jpg

 

   Spre est vedem cum se deșiră culmea pe care o vom urma noi tot spre est.

   Dincolo de ea se distinge Deprtesiunea Aiorman și primele înălțimi golașe ale culmii Babadagului.

 

/Traversare1/img_4135-j1.jpg

 

   Ajungem în dreptul localității Dorobanțu din depresiunea Aiorman.

   Dincolo de sat se vede cariera de calcar aflată la marginea satului Cârjelari.

   Pe fundal se vede și porțiunea de legătură dintre culmile Casimcei și Babadag. În zona din stânga, cu puțin gol alpin, vom pune noi corturile abia în cea de-a doua seară.

 

/Traversare1/img_4154-j1.jpg

 

   Nu merge în spatele meu, s-ar putea să nu știu să conduc.

   Nu merge în fața mea, s-ar pute să nu te urmez.

   Mergi lângă mine, fii prietenul meu.

 

   Pe platoul larg din zona somitală a Dealului Ghiunghiurmez.

 

/Traversare1/img_4158-j1.jpg

 

   Andrei urcă pe tumulul (din păcate săpat) din punctul cel mai înalt al dealului. Acesta e vizibil dinspre est tocmai de la Topolog, iar dinspre vest din balconul vreunui bloc din Brăila.

 

/Traversare1/img_4161-j1.jpg

 

   Îserarea întinde umbre lungi pe pantele estice ale dealului.

   Se spune că un copac se mișcă chiar și atunci când vântul nici măcar nu adie. Prin umbra sa mișcătoare de peste zi.

 

   Oboseala ne făcea să ne târșim picioarele prin colbul drumului de pe culme. Gândul că la marginea satului ne vom afla binemeritata odihnă, transforma fantomatica așezare într-o casă primitoare, care ne așteaptă...

   Bineînțeles că nu ne aștepta nimeni, iar dacă ne-r fi văzut cineva intrând în sat dinspre vest, s-ar fi crucit ca la extratereștrii. La o mie de ani după extinția pecenegilor eram primii care nu intram în sat dinspre nord, pe drum, ca oamenii.

 

   Ca oricare al sat din Dobrogea, în trecut și acesta avea un nume turcesc: Canat Calfa. Înțelegând el că e vorba de o clafă, românul l-a numit mai pe înțelesul său: Meșteru.

 

   Satul Meșteru.

 

/Traversare1/img_4163-j1.jpg

 

   Am pus tabăra la marginea dinspre apus a satului, pe locul drept al unui fund de ,,carieră” de lut galben.

   Apa din sticle e pe sfârșite, ca la un zbor cosmic, când nava ajunge la destinație cu ultimile picături de combustibil, în urma unui calcul bine efectuat.

 

/Traversare1/img_4167-j1.jpg

 

   După montarea corturilor am coborât în sat pentru aprovizionare.

   Chiar de la prima gospodărie ne-am umplut bidoanele cu apă rece. Cât curgea țuțuroiul am stat la palavre cu băiatul gazdei. Cu toate că în sat e scoala generala de 8 clase, puștiul merge dintr-a cincea la Dorobanțu. Zâmbește cu înțeles, în sensul că la nivel local el e un fel de beizadea, unul care urmează cursurile la un fel de ,,Jan Mone”.

   Coborâm spre centru și strada pustie ne sporește neliniștea că la o astfel de oră târzie să  rămânem fără bere la masa de seară.

   Uff! Găsim ,,mall”-ul deschis.

 

   Mulțumiți și cu sacii în căruță avem un ochi și pentru bisericuța din Meșteru.

 

/Traversare1/img_4171-j1.jpg

 

   S-a lăsat seara repede și am strâns lucrurile de pe lâgă cort la lumina lanternei.

   Atrasă de mirosul friptanelor noastre se înființează în zonă o vulpe și începe să ,,latre” ca un scâncet. Punem pe ia raza de lumina de la lanterna cu 16 leduri și-i vedem doar coada care pare că plutește peste ierburi.

   Apoi se aud lătrăturile unor câini din marginea satului și într-un târziu, ca prin vis, începe reprezentația (în dialog) a două privighetori.

 

   Dimineața am deschis cortul exact când soarele răsărea de după Culmea Babadagului.

   Totdeauna am văzut zorile ca pe o dreptate care se face pământului după nemeritatul întuneric al nopții.

 

   Plecăm devreme și la casa de unde aseară am luat apă nu se simte nicio mișcare.

 

/Traversare1/img_4180-j1.jpg

 

   Coborâm pe același drum pustiu ca și cel de aseară.

 

/Traversare1/img_4172-j2.jpg

 

   Completăm rezerva regulamentară de 5 litri de apă de la cișmeaua unui alt localnic.

   Ne povestește că, de fapt, aceasta nu e casa lui, ci o casă pe care i-a cumpărat-o fata lui, soția unui fermier mai răsărit din sat. Și, de fapt, nici fata nu era a lui, ci era înfiată de mică și crescută cu multă dragoste... Dragoste doar care i-a rămas acum, când soția...

 

   E uimitor cât de bine relaționăm cu oamenii întâlniți în peregrinările noastre!... În ciuda aparențelor, cum că oamenii de la munte, ori de la țară, sunt retrași în ei, după primul minut, cel cu care stăm de vorbă ne spune tot ce are pe suflet. ...De parcă sufletul l-ar îmbrăca pe om pe dinafară, ca o dantelă fină, cu franjuri moi.

   E la fel ca în povestea baronului Munchausen, când viteazul nobil băga mâna în gura lupului, până la măruntaie, până la rărunchi, (niciodată n-am știut ce organ anatomic reprezintă acești rărunchi) și întorcea animalul pe dos.

   Omul simpu e la fel, cu sufletul pe afară, ușor de văzut, ușor de înțeles...

 

/Traversare1/img_4182-j1.jpg

 

   Ca să poți fi tu însuți, stai doar într-un loc al tău și sfințește-l. În călatorie trimite-ți doar ochiul tău, ca ceea ce vei vedea să poți pune în balanță cu ce e al tău.

   Fără un loc al tău pe care sa-l păstrezi în suflet, riști ca ochiul să străbată spații infinite fară ca să și poată înțelege ceva.

 

,,Pășteam cu alții gâștele-n ariniști

Cu gângurit de aur îmi venea câte-un boboc

și îmi prindea cu prietenie-n cioc

sfârcul urechii,

și plopii tremurau, străvechii.

 

Si-mi aduc aminte:

într-un lan de cânepă

o sperietoare pestriță de paseri

se sprijinea

în par ca vânturi s-o aline.

Ciorchine de turbări avea cercei,

o vrabie-și făcuse cuib în pălăria ei.

Râdeau copii toți de ea,

dar  mie mi-era milă

și-o iubeam.”                          (Lucian Blaga)

 

   Și cumpăna fântânii...

 

/Traversare1/img_4187-j1.jpg

 

   Scrierea unui astfel de jurnal nu este decât o forma mai ordonată și mai solemnă a amintirilor dintr-o tură.

   ...E lesne de înțeles că o dezordine nu poate fi niciodată solemnă.

 

/Traversare1/img_4190-j1.jpg

 

   Numai întâmplarile nasc trăiri și sentimente.

   Cel care se miră de un lucru dovedește ca nu-și mai aduce aminte nimic în legătură cu acel lucru.

   Mirarea pregătește totdeauna revelația.

 

/Traversare1/img_4205-j1.jpg

 

   Nu contează cât de încet mergi, atâta vreme cât nu te oprești.

   Noi am pornit să traversăm Dobrogea pe jos pentru a încerca să înțelegem ce simțea pedestrimea turcă (de exemplu) atunci când pornea de la Istanbul cu gând să ajungă la Suceava.

   Doar că, așa cum am mai spus, în Dobrogea drumurile au fost orientate totdeuna de la sud la nord și în niciun caz de la vest la est cum încercăm să mergem noi.

 

   Păducelul înflorit parfumează locul cu miresme amare.

 

/Traversare1/img_4211-j1.jpg

 

   Mai frumoasă e ideea de moară de vânt, decât curentul scump produs de ea.

   Mai frumos gândul poetului de a zbura pe Lună, decât zborul plin de defecte și emoții tehnice al lui Amstrong...

 

/Traversare1/img_4213-j1.jpg

 

   ,,Mergi lângă mine, fii prietenul meu!”

   Citește cu mine, simte ce-am simțit eu!

 

/Traversare1/img_4216-j1.jpg

 

   Ajungem în zona releului de la Topolog.

   La o stână suntem întâmpinați cu mirarea celui care nu-și mai amintește să fi văzut astfel de oameni împovărați.

   Capra cafenie din stânga a venit direct la mine și a dat să-mi manânce colțul de la cămașa portocalie. Cred ca i-a placut (la propriu) culoarea cămășii mele  ,,Millet” și gestul ei explicit de apreciere m-a flatat peste măsură.

 

/Traversare2/img_4221-j1.jpg

 

   Facem pauză și ne întindem la vorbă cu stăpânul turmei.

   Ne povestește că un francez a ridicat la Topologu o făbricuță de brânzeturi produse exclusiv din lapte de capră, delicatese foarte apreciate în țara lui.

   Apoi ne explică cum caprele sunt singurele care pasc și plante mai amare, cum ar fi păducelul, codița șoricelului și chiar pelin, iar proprietățile lor de plante medicinale s-ar transmite și în brânza produsă de francez.

 

/Traversare2/img_4240-j1.jpg

 

   Apoi mergem în pădurea de salcâmi ca să ne arate o capră care tocmai a fătat doi ieduți albi.

   Hopa, stați așa! Deocamdată doi, căci se părea că era și mezinul pe drum...

   Povestea lui Creangă luată mereu de la capăt cel puțin în orice colț al Dobrogei.

 

/Traversare2/img_4224-j1.jpg

 

   Prietenul adevărat e o cutie de rezonanță părtinitoare, miloasă chiar, care poate deforma realitatea cu cele mai bune intenții.

   În ochii prietenului îți cureți sufletul și dai contur viselor și planurilor tale de viitor.

   Dar dacă vrei respect încearcă să-l impui în fața dușmanului. De la prieteni vin laudele, de la dușmani aprecierile adevărate.

 

/Traversare2/img_4245-j1.jpg

 

   În dreptul localității Topologu prindem un drum de pământ care cotește spre nord.

   Spre surprinderea și spre bucuria noastră, ne iese în cale o cișmea rostuită pentru adăparea animalelor.

   În ceea ce ne privește, în cazul în care am fi rămas fără apă, eram hotărâți să procedăm cum procedau și strămoșii nostri când ajungeau la ananghie: răbdau de sete.

 

/Traversare2/img_4248-j1.jpg

 

   Se poate considera omul ca rezultat al evoluției, capăt al unei contribuții generale a tuturor speciilor și regnurilor din natură.

   Ce vedem noi acum nu e decât această evoluție oprită în diferite trepte ale sale.

   Astfel putem considera iarba contemporană ca pe o umanitate ratată vegetal și verde.

   Putem considera insectele, peștii și celelalte animale ca pe niște oameni ratați, ca pe niște tendințe spre om, neîmplinite până în acest moment al contemporanității noastre...

 

   Alteori stau așa și privesc în gol și... nu găsesc niciun subiect la care să mă gândesc... O fi de bine?...

 

   De remarcat pupilele orizontale, ca la reptile, din ochii inexpresivi ai acestei surate.

 

/Traversare2/img_4250-j1.jpg

 

   O imagine rarisimă pentru Dobrogea: peisaj cu o vacă păscând. Dobrogea e pentru capre.

   Explicația constă în faptul că vaca mănâncă iarba rupând-o cu limba, pe când capra o retează cu dinții din față. Vitele au nevoie de o iarbă mai mare, pe când caprele lasă în urma lor un dezastru.

 

   Spre deosebire de această indiferență superioară, afișată ostentativ de către vacă, o turmă de capre e totdeauna interesată de călătorul care trece prin preajma ei.

   Totdeuna m-am simțit ca un superstar, ca atunci când ești pe scenă, urmărit de zecile de perechi de ochi.

 

   Deci, acesta pare mai degrabă a tablou olandez, hai, zi un pictor flamand!...

 

   Nu știu unde am pus fotografia aia, trebuie să iau la mână tot tencul de poze... Am surprins doi gușteri care, fiecare îl prinsese cu gura de coadă pe celălalt. Ca o monadă din aia chinezească.

   După ce am făcut fotografia, văd că cele două reptile încep să se mănânce una pe cealaltă, mai întâi cozile, apoi picioarele din spate... și până să mai încerc eu încă o poză... poftim!... se mâncasra de tot unul pe celălalt...

 

/Traversare2/img_4261-j1.jpg

 

   Mișcarea are totdeauna ceva plebeic în ea.

   O respirație zgomotoasă face corpul vizibil, parcă indecent, oricum lipsit de poezie.

   Totuși de cele mai multe ori poeții au ajuns pe jos la peisajele descrise de ei în versuri.

   Nu cred că cei doi îndrăgostiți din ,,Sara pe deal” ajunseseră sub salcâmul înflorit cu vreun moped...


/Traversare1/img_4267-jjjj111.jpg

 

 

   După o zi și jumătate de mers prin soare, intrăm în pădure și răcoarea relativă se adaugă la liniștea peisajelor care ne vor bucura de acum înainte.

   În plus, ca bonus, pădurea răsună de cântecul pasărilor.

 

   Zice că în vremuri de restriște cântecul îngheța în gâtlejul oamenilor. ...Și doar pasările cerului continuau să cânte. Unele păsări ajungeau să adauge, ele însele, strofe întregi la cântecele oamenilor...

 

   Igor Ivanovici povestește;

   -Pe tovarășul Lenin l-am cunoscut personal. La spital, după războiul civil, stătea în patul de lângă mine.

   Odată m-a rugat să-i aduc un pahar cu apă. Dacă îi aduceam însemna că s-a dus dracu Revoluția noastră și sunt din nou slugă la burjui... Să nu-i aduc... nu se putea, era tovarășul Lenin. Atunci i-am dat un răspuns evaziv: ia mai du-te-n p. mătii!

 

 

/Traversare2/img_4270-j1.jpg

 

   Traseu turei de azi a fost ales în așa fel încât să ținem mai tot timpul cumpăna apelor.

   În pădure acest element geografic coincide (în cazul nostru) cu hotarul dintre două ocoale silvice, hotar însemnat pe trunchiurile arborilor cu litera ,,H”, desenată cu vopsea roșie.

 

/Traversare2/img_4273-j1.jpg

 

   La umbra pădurii întâlnim și câmpuri întregi cu hasmațuchi. Planta are un puternic miros de uzo, băutura grecească preparată pe baza aromeor de anason.

 

/Traversare2/img_4281-j1.jpg

 

 

   Baia de lumină verde.

   Lumina acționează asupra corpului și psihicului noastru pe două căi: prin vedere și prin niște celule specializate de la nivelul pielii.

   Din tot spectrul luminos se pare că cel mai bine reacționăm la lumina verde, lumina crudă filtrată prin frunzișul pădurii proaspăt înfrunzite. Deci fără ochelari de soare și cu haine cât mai puține. (Căpușele ar fi foarte încântate să mergem în fundul gol prin pădure. Și țînțarii.)

 

   Baia de lumină verde trebuie făcută la primele ore ale zilei, în activitatea noastră de pe lângă cort și în primele ore ale traseului de parcurs prin pădure. Asta datorită faptului că lumina verde înhibă secreția de melatonină (hormonul somnului) și sporește starea de bine și pofta de viață. Adică pofta de mișcare. Lumina verde îți dă aaaripi!...

   Verdele crud este antidepresiv, diluează stresul acumulat, este tonic din punct de vedere imunitar și ameliorează tensiunea arterială.

   Spune-mi, ai văzut vreodată o capră depresivă?

   Și ia să vedem, ce e verde pe dinafară și verde și pe dinăuntru? Un pădurar care a mâncat măcriș.

  

/Traversare2/img_4308-j1.jpg

 

   Poți zbura pe aripile altuia, dar niciodată cu aripile altuia.

 

   Dar nici prea multă relaxare nu e recomandată la mersul prin pădure.

   Spre sfârșitul celei de-a doua zi, o zi cu o mai mare varietate de peisaje decât precedenta, alcătuirea reliefului, atât cât se putea distinge, avea să joace feste intiuției și simțului nostru de orientare.

   În partea sa nordică, puntea de legătură dintre cele două culmi principale (de care am vorbit în prezentarea traseului), apare sub forma unei alternanțe de pădure cu poieni înalte, adevărate puncte de belvedere.

   Doar că ,,H”-ul nostru dispare fără ca noi să băgăm de seamă și ne trezim pe un picior secundar, care se termina abrupt, chiar dacă a menținut direcția generală de mers spre nord.

   O rătăcire cu o jumătate de oră înainte de tabăra de seară e tot ce-ți poți dori mai mult într-o astfel de situație...

   Trebuie să ai nervi de oțel pentru a mai putea fotografia o gingașă floricică.

 

/Traversare2/img_4310-j1.jpg

 

   În cea de-a doua seară am pus corturile într-un loc deosebit de frumos.

   În partea din stânga poiana se termina cu un promontoriu stâncos, cu o excepțională perspectivă spre Dobrogea Centrală.

   La lăsarea întunericului am privit miliardele de sclipiri roșii de la trei-patru parcuri eoliene afate mai spre sud. Aceste balize luminoase clipesc în acelaș timp la întreg parcul respectiv.

 

   O singură sclipire era albă: Luceafărul de Seară. Și nici măcar nu era sclipire...

   Pitagora a fost primul care a înțeles că Luceafărul de Seară e unul și același cu Luceafărul de Dimineață.

   Se pare că tot el a afirmat primul că Luna nu are lumină proprie, ci doar una reflectată.

   Îmi amintesc și povestea descoperirii de către grec a teoremei ce-i poartă numele.

   Fără un sistem de măsură, geometrul antic obișnuia să așeze pietricele de aceleași dimensiuni pe catetele și pe ipotenuza diferitelor triunghiuri dreptunghice. Și la numărătoare, pietricelele așezate în dreptul catetelor era identic cu... stiți teorema.

   Povestea e frumoasă atunci când aflăm că, fiind sigur de descoperirea sa, Pitagora a făcut un mare chef, de s-au zgâlțâit toate corolarele, axiomele, lemele și teoremele din geometrie...

 

   Seara, când nu pot să adorm, mai ales la cort, încerc să determin capul să fie de treabă și să adoarmă.

   Încep să calculez în minte înmulțiri de numere de trei cifre cu numere de doua cifre, de exemplu 347x98=. Și vizualizez socotelile cum știm să le facem, unele sub altele, ca pe caiet. Apoi trecem la numere de trei cifre (distincte); 729x436=. De pe la a doua socoteală memoria începe să lase de la ea și, încet-încet, simt cum adorm...

   Păi, da ce, e după el...

 

   Și afară nici privighetori, nici șacali, nici cântec de cocoși...

 

/Traversare2/img_4315-j1.jpg

 

   Dimineța ieșim din cort și remarcăm cu părere de rău: ,,Azi e duminică, am ratat talciocul...”

   Strângem tabăra și urcăm până la borna de pe vârful Țuguiata (407m). De aici trebuie să stabilim direcția de mers spre localitatea Atmagea.

 

   În filosofia existențialistă se spune că ,,a exista înseamnă a fi perceput”.

   Pe munte ,,a exista înseamnă a fi priceput”.

 

   Cu ajutorul busolei orientăm partea de sus a hărții spre nord, iar direcția culmii principale, care apare în hartă, o vom transpune cu ajutorul busolei și în teren.

   Aici chiar facem o rotire a direcției de mers spre dreapta, sub un unghi mai mic de 90 de grade fața de direcția din care am venit aseară.

 

   Trebiue să fim atenți să nu mai repetăm greșeala de ieri.

   Se spune că sunt atât de multe greșeli noi de făcut, noi-nouțe, încât e păcat de dumnezeu să-ți pierzi timpul repetând o greșeală veche.

 

/Traversare2/img_4320-j1.jpg

 

   Greu de intuit că aceasta ar fi culmea principală a Babadagului.

   Măcar marcajele silvice sunt bine reprezentate în teren și după numărul de bornă găsită în pădure ne dăm seama cam unde suntem pe hartă.

 

   Într-un context mai evident spuneam că, dându-i atributul cunoașterii, mersul pe munte, poate fi și un act de cultură.

   Privită la nivelul individului, cultura poate fi văzută ca o încercare a omului de a-și ieși din destin.

   Ca exempu îmi vine acum în minte drumul lui Badea Cârțan până la Roma și al lui Brâncuși până la Paris. Mie îmi vine ușor să mă gândeasc la mine, la vremea când eram inginer în hală, dar citeam filosofie, chiar și acum, când sunt vânzător de articole sportive, dar îmi place să fac judecăți de valoare despre cultură.

   Ia o pauză, respiră adânc și socotește-te pe tine: în ce mod încerci să-ți ieși din destin? Bineînțeles că printr-o formă sau alta de cultură.

 

/Traversare2/img_4333-j1-jj11.jpg

 

   O plantă asemănătoare cu lăcrămioara, dar care are un nume foarte intresant: Pecetea lui Solomon.

   Probabil că numele îi vine de la deschiderea fiecărei flori, cele 6 petale formând o corolă de forma Stelei lui David. Două nume de referință în Vechiul Testament.

 

/Traversare2/img_4335-j1.jpg

 

   A înflorit mojdreanul (Fraxinus ornus), o specie mai sudică, înrudită cu frasinul comun de pe la noi. De pe la noi din Prahova.

 

/Traversare2/img_4341-j1.jpg

 

   Florile delicate au și un parfum suav.

   Florile sunt clipele fericite ale plantelor.

 

/Traversare2/img_4342-j1.jpg

 

   Înainte de amiază ajungem la marginea satului Atmagea.

 

   Zice că Ștefan cel Mare era în trecere peste dealuri și câmpii și îi plăcea să stea de vorbă cu supușii:

   ,,Oameni buni, cum merg treburile pe aici? Pământul e bun, dobitoacele rumegă bine (sunt sănătoase)? Nevestele tot așa nesuferite, nu?”

   ,,De, măria ta, ca peste tot...”

   ,,Să nu vă plângeți, căci ele ne țin departe de diavol, că sunt mai afurisite decât el.”

 

/Traversare2/img_4352-j1.jpg

 

   O localnică ne scoate apă rece din fântâna din curtea ei. Când terminăm de umplut toate bidoanele o nepoțică, însoțită de un cățeluș minuscul, ne invită mai spre prispă, că vrea mamaia a bătrână să ne vadă.

   Nu ne putem înțelege pentru că bătrâna nu prea aude. Totuși o întrebăm dacă știe nemțește. O nepoată mai mare îi repetă întrebarea mai răstit.

   Zâmbește, parcă mulțumită de întrebarea noastră neașteptată, dar care dovedește că știm noi ceva, nu suntem veniți cu pluta:

   ,,Nu știu, nemții s-au dus de mult...”

 

   Cineva spunea că bunica lui era atât de bătrână, că într-un final, au trebuit să o omoare.

 

   Se spune că un turist e un hoinar cu bani, un hoinar e un turist fără bani.

   Urmatoarea oprire o facem în centru, la ,,mall”-ul local. Descoperim încântați că aici, în pustietatea asta, Tuborg-ul are niște sticle mai rezonabile, de 750ml.

   Deci cel mai bun ceai rămâne ceaiul de tuborg.

 

/Traversare2/img_4356-j1.jpg

 

   Satul Atmagea s-a întemeiat în perioada 1840-1860, când în aceste părți ale Dobrogei a avut loc o puternică migrație de etnici germani.

   Mare parte din aceștia au părăsit satele de aici în anul 1940, biserica lor rămânâd de atunci în paragină.

   De câțiva ani aceasta a fost preluată de biserica ortodoxă, renovată și folosită ca biserică de parohie.

 

/Traversare2/img_4360-j1.jpg

 

   În Atmagea traversăm DN Măcin-Horia-Constanța și ne îndreptăm spre pădurile dinspre Ciucurova.

 

/Traversare2/img_4363-j1.jpg

 

   Miezul zilei este torid și pădurea zărită de noi la ieșirea din Atmagea nu e nici pe departe Pădurea Ciucurova.

   Ne oprim la umbra unui stejar rotat și întindem masa de prânz.

 

/Traversare2/img_4374-j1.jpg

 

   Sub soarele unui mai torid peste poate, lanul de grâu e de un verde senzual ca un covor de Buhara țesut în harem.

 

   ,,Cerul începe din creștetul spicelor

Și atunci când sub secerătoare

Spicele se vor frânge cu duioșie, căzând,

Va părea doar că se-apleacă atente să pună

Vasul cu cer pe pământ.”                                    (Ana Blandiana)

 

/Traversare2/img_4365-j1j1.jpg

 

   Cu toate că ciocârlia a cântat necontenit în înaltul cerului, poezia lanurilor de grâu s-a frânt repede.

   De la ieșirea din satul Atmagea, de mai bine de patru ore, mergem prin câmp, sub un soare torid, de amiază fără niciun nor. Ne apropiem de niște păduri iluzorii, dar nu intrăm și la umbra lor. De fiecare dată doar ținem liziera care formează niște ,,golfuri” cultivate cu grâu.

   De două ori chiar am hotărât să o luăm de-a dreptul prin lanul verde. Căldura ne ucide, iar apa luată din fântână, și așa sălcie, acum e de nebăut.

 

   Imaginea unei fântâni îl poate mângâia pe cel ce moare de sete mai mult decât l-ar fi mângâiat gândul că pe lume nu există fântâni.

 

   Cu siguranță că noi patru a fi cei mai îndreptățiți muritori să luăm parte la expediția de colonizare a planetei Marte.

   Dar, chiar așa, ce vor mânca oamenii pe Marte?

   Cercetătorii britanici, în urma unui lung șir de încrucișări, au obținut un dovleac de 10 ori mai mic decât sămânța din care a răsărit. Deci dovleceii ar fi o soluție.

 

   O vreme mergem prin lanul de grâu la distanțe de sute de metri unii de alții. Totuși atenți ca nu cumva vreunul dintre noi să cadă secerat de insolație.

 

   Doar în singurătate omul își poate da seama că el este om și nu animal.

   De fapt în singurătate omul are două posibilități de evoluție: spre animal, ori spre Dumnezeu.

   Robinson Crusoe a ales ca în singurătate să trăiască asemeni animalului. Construindu-și o colibă, o grădină de zarzavat, Crusoe nu s-a deosebit prea mult de un castor, ori de o termită.

   În schimb, pe părintele Cleopa singurătatea l-a apropiat de Dumnezeu și asta l-a făcut să rămână om.

 

/Traversare2/_mg_0997-fl.jpg

 

   Sunt unii oameni pentru care cel mai important lucru e să conducă o mașină pe al cărui volan e desenat un cerc cu două sferturi albe și două albastre.

   Pentru alții un lucru și mai măreț de atât e să conducă un vapor.

   Orice om ar trebui să-și dorească să înțeleagă rostul acestei lumi (sau a lumii în care trăiește el), acea filosofie a istoriei care să reușească în cele din urma să contureze, măcar vag, limitele lumii în care vom trăi începând de mâine...

 

   Într-un mod frust, istoria poate fi interpretată ca o exemplificare în realitate a unei psihanalize.

   Astfel Freud a încercat să explice lumea pornind de la impulsurile sexuale cantonate în subconștient.

   Marx a creat iluzia unei lumi mai bune punând la bază psihanaliza foamei.

   Steve Jobs a pus prima cărămidă la aceasta schimbare definitivă a omenirii bazându-se pe psihanaliza dorinței de a cunoaște.

   Peste toți Marin Preda a arătat că altul e începutul și sfârșitul tuturor lucrurilor și ,,dacă dragoste nu e, nimic nu e”.

 

   La capătul pustiului verde intrăm în pădurea Ciucurova și cădem secerați la pământ.

   Pentru a pune sare pe rană, Andrei ne amintește că nici diseară și nici mâine toată ziua nu vom mai găsi niciun izvor și nicio fântână.

   La gândul că celor trei zile de caniculă le vor urma alte patru asemanătoare, Adriana și cu mine abandonăm.

 

/Traversare2/img_4384-j1.jpg

 

   În noua padure traseul a fost o nesfârșită șerpuire a culmii principale.

   Cea de-a treia tabară a fost una de raționalizare a resurselor, așa că dimineața a părut frumoasă când în traseu a răsărit primul bujor înrourat.

 

/Traversare2/_mg_1047-fl.jpg

 

   Apoi au străbătut adevărate grădini înflorite.

 

/Traversare2/_mg_0999-fl.jpg

 

   Și cu flori mai gingașe.

 

/Traversare2/_mg_1004-fl.jpg

 

   Spre prânz au ieșit la poieni, dar izvoare n-au mai întâlnit pâna la sfârșitul turei. Aici apa este adusă cu cisterna pentru adăparea animalelor.

 

/Traversare2/_mg_1018-fl.jpg

 

   Au străbătut alte culmi cultivate (ce frumos se vede Deniztepe din acest unghi!) și au trecut în nesfârșiții codrii ai Babadagului.

 

/Traversare2/_mg_1026-fl.jpg

 

   De pe o culme stâncoasă s-a zărit lacul Babadag și dealurile Beștepe.

 

/Traversare2/_mg_1051-fl.jpg

 

   Iar mai spre dreapta se vede orașul Babadag și în spate de tot cetatea Enisala.

 

   La încheierea acestui jurnal, prezentând lucrurile într-un mod mai alert, mă asemăn cu Stendhal, care, în ,,Mânăstirea din Parma”, ca un cal care simte grajdul, grăbit sa încheie, înghesuie claie peste grămadă de două ori mai multe personaje și evenimente ca în tot restul romanului.

 

/Traversare2/_mg_1052-fl.jpg

 

   Încă o noapte în pădurea Babadag și spre sfârșitul celei de-a șasea zi Andrei a strigat ,,apă” și nu ,,pământ”, cum făcuse Columb ceva mai înainte.

   Andrei Raftopol a fost liderul echipei, cel care a îmbrățișat pe loc ideea mea de a traversa Dobrogea (lui) de la Dunăre la Mare și cel care a și făcut ca acest lucru să fie realizabil.

   În nelipsita-i sacoșă are hărțile silvice după care s-a făcut orientarea dealungul a peste 110km, după estimarile noastre.

 

   În fotografie se vede lacul Razelm și șoseaua Jurilovca-Enisala, punctul de capăt al întregii ture.

 

/Traversare2/_mg_1083-fl.jpg

 

   De cele mai multe ori istoria este scrisă de învingatori. Cum ar fi ca istoria să fie scrisă și de cei învinși? De pecenegi, spre exemplu. Păi cum dracu s-o mai scrie pecenegii când Ioan Comnenul i-a ucis pe toți.

 

   Iată că acest jurnal nu e scris de un învingator, ci de unul dintre cei învinși.

   De aceea am cuprins în jurnal atât de multe povestiri, opinii și trăiri. Pentru a arăta că de multe ori învinsul are chiar o mai profundă umanitate decât învingătorul.

 

   Dar pentru a limpezi lucrurile, trebuie spus că pe noi natura aspră a Dobrogei ne-a învins și nicidecum prietenii care au dus tura până la capăt.

   Am înțeles încă o dată că în Dobrogea nu prea ai ce căuta între 15 aprilie și 15 septembrie.

 

   Am văzut un milion și patru sute de mii de imagini cu Cetatea Enisala, dar niciuna atât de frumoasă ca aceasta.

   Pentru că ea este văzută de aici ca o dorință împlinită.

   Sau nu.

 

/Traversare2/_mg_1079-fl.jpg

 

 

 

 

   Notă. Spre final am folosit și 10 fotografii puse la dispoziție de către Florin Bălineanu.

 

  

 

 

 

 

 

  

 

   

 

  




Marți, 21 mai 2013 - 17:03 
Afisari: 4,485 


Postari similare:





Comentariile membrilor (10)

ratza
ratza
Busola
 
1
N-am de zis decît două silabe: SU-PERB!


Marți, 21 mai 2013 - 17:39  

vtcris
vtcris

 
2
Fain, instructiv și bine documentat jurnalul, așa cum ne-ai obișnuit, Gigi! Mulțumim.


Marți, 21 mai 2013 - 20:52  

andynho
andynho
Caraba
 
3
cel mai frumos jurnal pe care l-am citit vreodata..


Marți, 21 mai 2013 - 21:17  

edo
edo
Caraba
 
4
Acesta este comentariul unui prieten, deci asa cum zici tu, este o lauda, si nu o apreciere adevarata (btw. pot prietenii emite aprecieri adevarate?). Mi-a placut foarte mult jurnalul, ca amestec de jurnal de aventuri, intamplari din tinerete, meditatie filozofica cu caracter ironic, geologie, geografie, istorie, poezie. Per ansamblu e ceva tipic romanesc, un fel de ghiveci de povesti, impresii, filozofii, senzatii, ganduri rasfirate, fotografii, care codimentate cu mult suflet, duc in final la obtinerea unui produs placut la gust. Si pentru aceasta hrana numai buna pentru spirit, eu personal iti multumesc!

PS 1. Vreau sa ii felicit in mod special pe Andrei Raftopol si Florin Balineanu pentru determinarea si rezistenta de a duce la bun sfarsit tura. Mi-a placut foarte mult poza de final cu Andrei Raftopol cu sacosa cu harti in mana. Ilustreaza diferenta capitala intre exploratorul montan si cel dobrogean. Pentru a se descurca prin padurile fara sfarsit ale Babadagului este necesara o sacosa de harti forestiere, de obicei pe munte e nevoie doar de 2-3 harti turistice pentru o traversare 'de povestit nepotilor', asa ca a voastra.

PS 2. Istoria nu e scrisa de invingatori, ci de istorici. De exemplu, povestea primei circumnavigatii a fost scrisa de Pigafetta, si nu de Magellan sau Elcano. De multe ori istoria este scrisa la comanda invingatorilor, indiferent ca ei sunt, de exemplu, comunisti sau capitalisti, dar asta nu se intampla intotdeauna. In cazul de fata e bine ca istoria a fost scrisa, astfel ca si noi, macar virtual, sa va putem insoti pentru cateva minute pasii prin savanele si padurile Dobrogei.


Miercuri, 22 mai 2013 - 12:55  

gigicepoiu
gigicepoiu
Rucsac
 
5
Multumesc tuturor!
Dealtfel cel mai frumos compliment e chiar faptul ca ati dus lectura pana la capat, cale de vreo 19 pagini de povesti.

@andynho: si eu spun la fel, e cel mai frumos jurnal pe care l-am scris.

@edo: prietenii pot emite aprecieri adevarate, dar in acet fel risca sa piarda prietenia.
De fiecare data ma straduiesc sa scriu un jurnal care sa fie placut la citit. Detest ,,somitatile” care ,,isi ingroasa vocea” pe bloguri personale si scot pana la urma niste jurnale fade.
Eu nu sunt specialist in niciun astfel de domeniu si nici nu ma adresez, aici, unor specialisti, ci unor prieteni cu care imi inchipui ca merg alaturea, pe carare.
Per total jurnalul nu este un ghiveci de povesti, ci niste ganduri si speculatii, cu bun simt si un minim umor, legate de intamplarile si peisajele din tura. (Iertata sa-mi fie comparatia, si ,,Cel mai iubit dintre pamanteni” e tot un ghiveci de povesti si amintiri din tineretea scriitorului, ori a altora.)
Si dintr-o tura care n-a avut niciun obiectiv pe traseu, crezi ca se putea folosi doar un stil narativ?
Despre istorici ca Neculce, Ureche, sau Pigafetta prefer sa discutam la o bere, la Takis.


Miercuri, 22 mai 2013 - 15:40  

zentai
zentai
Coarda
 
6
Foarte fain povestit.Recunosc, ca nu stiam de ce-mi place sa va citesc povestirile.Azi m-a "fulgerat" dumirirea, ca povestirile dv.fac legatura cu amintirea prietenilor care au facut liceul de marina din Galati si ne povesteau, la o tigara de blat, in preajma sarbatorilor de iarna (Marlboto, tata!pe vremea aia era maximul superlativului, desi eu nu fumam, ca faceam sport de performanta...chiar faceamCarpati.org ) cum era o aventura sa treci prin Micro la miezul noptii, mai ceva ca un "Rahan", sau cum nu se legau bagabontii de tine cat timp erai c-o tipa (si de aici tot felul de "consideratii"care mai de care mai mai pretioase din partea noastra), apoi aminitiri din armata de la marina, facuta tot la Galati si cum statea treaba cu sifleiulCarpati.org.

Astazi iarasi m-au coplesit acele frumoase amintiri si parca ati fi fost si dv.printre prietenii de atunci, senzatie data probabil ca avem cam acelasi fel/set de amintiri!Carpati.org

In mod special, mi-a placut foarte tare o zicere, asta:"Revolta absurdă nu e decât omagiul pe care încearcă să și-l aducă omul care se știe dinainte învins". Foarte tare zicere, coplesitoare!

Inima buna si ture la max!


Miercuri, 22 mai 2013 - 15:57  

gigicepoiu
gigicepoiu
Rucsac
 
7
@zentai: toata povestea cu armata a fost scrisa ca sa intareasca fraza de care amintesti, in care si eu cred cu tarie. Dupa Revolutie am fost in sindicat, dar cand am vazut ce inseamna revolta absurda si gratuita, m-am retras imediat.
Galtiul e un oras superOK! Lucian sta cu prietena pe faleza pana dupa 1 noaptea.
In mare pericol eram noi, baietii, in coplexul studentesc. In jur erau vreo patru licee de fete: sanitar, industrie alimentara, alimentatie publica, balet. Eram rapiti una-doua...

Nu mai urez carari cu soare! Inima buna!


Miercuri, 22 mai 2013 - 17:17  

adelina.mitrofan
adelina.mitr..

 
8
Minunat jurnal! E prima data cand "va citesc" dar cred ca am nimerit fix la jurnalul destinat mie, in momentul asta Carpati.org
O sa mi ramana in cap o vreme 'De fapt în singurătate omul are două posibilități de evoluție: spre animal, ori spre Dumnezeu.' Se potriveste bine cu 'Walden'-ul de pe noptiera mea Carpati.org

Multa Lumina va doresc!


Joi, 23 mai 2013 - 17:36  

gigicepoiu
gigicepoiu
Rucsac
 
9
@adelina: multumesc pentru aprecieri si urari!
Privitor la singuratate, eu spun ca saitul acesta e bun pentru ca nu lasa oamenilor prea mult timp de singuratate, vremea aceea desarta, in care sa se gandeasca aiurea, ori la animal, ori prea mult la Dumnezeu. Locul fiecaruia e intre prieteni. Si pe munte, daca se poate.
Ma intreb daca marii rugatori au notiunea de vacanta...


Vineri, 24 mai 2013 - 17:43  

romeo
romeo

 
10
apoi... asa ceva mai rar. si tura, si jurnal. deci, jos palaria !


Luni, 3 iunie 2013 - 23:48  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0808 secunde

Deblocari usi Bucuresti | GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2024) www.carpati.org