Traversare spre Omu. Din mine. (Muntii Bucegi)

Intr-o dimineata de (aproape) iarna in Bucuresti, Adelina, Andrei si Stefan au pornit spre Bran, gratie serviciilor CFR si a unui autobuz Brasov-Bran incantator de manelistic si autohton. Ideea turei exista de multa vreme in capul lui Andrei, mai ales fiindca urma sa facem o tura de iarna, mai alpinistica ( speram noi ) inainte de Craciun, pe Ceahlau, muntele inceputului simtirii mele. Zis si facut. Ne-am echipat sanatos cu de-ale gurii ( eu, de post si inca ceva restrictii alimentare deci…o oferta limitata), cu haine adecvate pentru temperaturi de minus ceva (eu cu un singur polar si o foita destul de subreda ), cu incaltari sanatoase ( eu cu bocanci de 3 sezoane, semi-rigizi, dupa cum m-a informat Andrei tot drumul ), cu coltari ( eu, de imprumut si cu probleme “de suruburi”), cu piolet ( eu, de imprumut, poate un pic cam lung pentru mine) dar mai ales cu dorinta de a invata tehnicile de iarna intr-un mediu sigur si la niste temperaturi si conditii nu foarte grele(eu!).

Pe drum am realizat ca mi-am uitat cana si spork-ul iar Andrei isi uitase briceagul…Nimic ce nu poate fi rezolvat la dugheana din Bran de unde am achizitionat 2 seturi de tacamuri de unica folosinta. Si briceag….aveam eu si Stefan.

Pe drumul cu prea-iubitul CFR, am luat parte la un spectacol frumos in care am constatat ca culmile Bucegilor luasera foc, din fericire doar coloristic. Un inceput bun al zilei care ne-a dat speranta ca urma o zi minunata, cu soare bland si lumina calda, de iarna. Prognoza meteo arata bine asa ca baietii si-au pus motoras la degetul cu care apasa pe declansatorul de fotografii de iarna uluitoare.

Traseul urma sa fie urmatorul: Bran – Muntele Clincea – Culmea Tiganesti cu innoptare la refugiul Tiganesti, iar pentru intors am stabilit, osciland, sa facem coborarea pe Valea Cerbului, dupa ce urcam la Vf.Omu atingand Vf. Scara dupa intalnirea Turnurilor Tiganesti.

Acum…trebuie sa explic ezitarile mele inca de la inceput…Prima grija era ca voi innopta la refugiu, iarna. Era prima experienta la refugiu si aveam ceva emotii dar nu mi-a dat prin cap ca e posibil sa fi fost mai bine sa incep seria dormitului la refugiu VARA! Well…cu ceva emotii dar avand incredere in baietii strasnici care ma insoteau ( mai bine zis ma conduceau ) pe meleaguri necunoscute, am mers cu curaj inainte… A doua sursa de ingrijorare a fost faptul ca urma sa invat tehnici ca oprirea in piolet si sa-mi fac o idee despre cum trebuie evaluata starea zapezii. Din nou…o vreme am avut impresia ca, pe traseul propriu-zis nu voi avea nevoie de aceste cunostinte si ca cel mai probabil voi pune coltarii doar pentru a invata. Nu aveam mari emotii in legatura cu mersul la coltari. In februarie imi bagasem piciorul in ei ( :P ) pentru prima data intr-o tura de plimbareala pana la Malaiesti si mi se paruse fenomenal cum imi crescuse enorm gradul de incredere in proprii-mi pasi datorita lor. Ce i drept, erau doar portiuni de gheata prin padure, nicidecum zapada inghetata sau un mixt de toata frumusetea, cum mi-a fost dat sa intalnesc pana la Vf. Scara. Dar mai e pana acolo!

Culmea Clincea a inceput sa-si dea jos din ceata, ca foitele unei cepe, pe masura ce ne adanceam in ea, destinzandu-se si lasand la iveala o panorama fantastica a dantelariei Pietrei Craiului, pudrata cu fulgi de nea, cum rar am vazut pana acum.

Copacii aveau alura Craciunului, impodobiti natural cu gheata luminoasa si sclipitoare, asteptand parca sania aceea zburatoare pe deasupra si pregatind culcusul pentru cadourile colorate.

Pe masura ce ne ridicam, ne-am dat seama ca traversam o mare de nori mare si ca in curand, vom trece de malul difuz al invorburarii valurilor noastre montane. Eram tare entuziasmata sa fiu deasupra marii si imi batea inima ca unui copil. Bine…si de la urcusul prin zapada! Entuziasmul a fost rasplatit cu varf si indesat de panorama naucitoare a marii de nori care lasa sa respire doar varfurile cele mai falnice din imprejurimi. Blanda mare totusi, deasupra ei totul era clar si umed iar vizibilitatea excelenta mi-a facilitat inca o lectie de geografie de la “maestii orientarii”, capitol care pentru mine a fost suficient de problematic incat sa le pot fura baietilor cate un zambet la intrebarile si afirmatiile total pe langa subiect!

Pentru ca pornisem pe traseu destul de tarziu, lumina deja incepea sa se domoleasca si sa anunte, din timp, starea de somnolenta a soarelui asa ca in mintea mea a incoltit o alta grija: mersul noaptea. Stiam ca vom iesi in culme si ca vom zari refugiul in curand dar ca, pe final, vom avea de urcat o bucatica de creasta ( pentru a evita traseul razant, de vara, prin valcele cu zapada destula ). Mania mea de a cuantifica traseele si bucatile de traseele incadrandu-le in x ore si-a facut simtita prezenta si alaturi de lamuririle de rigoare despre “cam o ora - de unde o sa vedem refugiul pana cand ajungem la el” am primit si lamurirea care urma sa constituie principala grija pana la refugiu cum ca “vom merge pe o creasta ingusta si mititica, foarte frumoasa”. La asta eu am adaugat cuvantul “noaptea” si s-a produs un fel de inceput de panica. Nu eram obosita dar cateva ore de lupte cu zapada isi spuneau cuvantul. Nu eram infrigurata dar vantul se intetea pe masura ce ne gaseam drumul spre creasta. Nu eram atat de ingrijorata dar teama se marea pe masura ce Andrei insista ca eu si Stefan sa o luam inainte, el fiind total absorbit de lumina blanda de apus si de creasta mult-iubitilor Bucegi.

Faptul ca luna a rasarit si am vazut-o cat e de dodoloata mi-a mai calmat temerile dar gandul de “despartire” imi producea emotii in continuare…Nu stiam cum va fi inaintarea pe culme, la frontala, Andrei voia sa fie departe de mine, din motive pe care nu le-am inteles atunci. Ciudat mecanism al temerilor…in momentul ala nu puteam sa inteleg cum de e mai important ca Andrei sa stea pe culme sa pozeze apusul in loc sa pastreze unitatea grupului. Cred ca uneori, pe fondul unor temeri inradacinate, se aseaza o perdea pe partea rationala, la fel ca marea de nori ce ne inconjura, perdea care face aproape imposibila, pentru o vreme, intrarea unor ganduri rationale si normale, indiferent de natura lor sau de sursa temerilor initiale.

Zilele trecute vorbeam cu un prieten despre curba care arata oscilatia dintre curaj si cunoastere. Curba porneste de foarte sus, cand curajul e mare si cunostintele 0, scade drastic pe masura ce cresc cunostintele si spre final revine la o inaltime considerabila cand cunostintele sunt suficiente si suficient de bine fixate. Insa nu ajunge niciodata la inaltimea ametitoare de la care porneste, atunci cand curajul predomina scena simtirilor. M-am gandit unde ma situez acum…si cred ca am trecut de punctul de curba cel mai de jos si urmez linia ascendenta insa sunt tot pe undeva destul de jos. Sunt sigura ca am trecut de punctul cu curaj mare si cunostinte 0 si sunt sigura ca n-am ajuns acolo unde se echilibreaza cunoasterea si curajul. Ma consolez cu gandul ca am alaturi oameni care stiu sa ma invete si sa ma “dadaceasca” atunci cand e cazul, sa ma calmeze atunci cand am fiori pe sira spinarii si sa ma incurajeze cand innaintez pe curba acumularii de cunostinte. Imi inchipui ca nu e pentru toata lumea la fel, experientele difera mult in intensitate si traire si sunt “n” moduri in care oamenii percep o ascensiune, o traversare periculoasa sau o plimbare lejera printr-o padure frumoasa.

Sa revenim la urcusul nostru! La insistentele mele, Andrei, putin morocanos cred, a mers cu noi pe culme, iar luna se inalta si incepea sa lumineze puternic, reflectandu-si lumina peste tot in zapada deja inghetata.

Vazand refugiul in departare si concentrandu-ma pe ultimele doua urcusuri sanatoase, gandul de “noapte” incepea sa se domoleasca. Urcand treapta dupa treapta, la lumina naturala inca, incepuse sa se faca tacere si calm in mine.

Incepeam sa ma bucur de urcusul pur, de aerul tare dar placut pe care-l trageam prin Buff-ul meu cu floricele, de confortul faptului ca stiam ca suntem toti trei, asa cum trasesem cu dintii sa fim. Intr-un tarziu am dat drumul la frontala si mi-am pus din nou intrebarea “De ce-mi era teama?”. Prima data cand am mers noaptea s-a intamplat tot iarna, in Ceahlau, cu un an inainte si fusese uluitor de frumos. Era liniste, pace, toate simturile erau mai ascutite, totul era bland si cald, desi in exteriorul meu erau mai putin de -10 grade. Mi-am adus aminte de experienta aia si deodata s-a facut pace in mine. Era deja noapte, vantul batea tare si se oprea in foita mea subreda, rucsacul era prins bine si piciorele erau calde. Stefan era in fata mea, deschizand drumul, Andrei in spatele meu, veghind asupra pacii ca un slujitor indarjit. Era placut, curat si in siguranta. Creasta ce a urmat a adus si oboseala si o atentie deosebita sa-mi mentin echilibrul in zapada mare, pe vantul puternic, sa pasesc pe urmele lui Stefan si sa “get it together” pana la refugiu. Aventura pe creasta invanturata a durat cam 30 de minute, cred, dar timpul se dilatase in asemenea masura incat nu stiam daca au trecut 10 minute sau 2 ore. Toate resursele ramase se indreptau spre a ajunge la refugiu nu foarte inghetata, pentru ca stiam ca voi fi protejata de vant acolo dar, de indata ce voi da rucsacul jos, va trebui sa ma lupt cu frigul si sa mi instalez culcusul, sa gatim si sa ne facem casuta buna de dormit.

Am ajuns infrigurati la refugiu. Spun infrigurati pentru ca, spre uimirea mea, caloriferul uman care este Andrei se racise si facuse greva. Greva care l-a tinut mai bine de o ora, chit ca era in sacul de dormit, cu haine uscate pe el. Programat de acasa era ca eu sa primesc sacul de dormit al lui Andrei, de iarna, iar el sa doarma in sacul meu de 3 sezoane cu limita de confort la -3 grade. Peste noapte urmau sa fie in refugiu -8 grade, asa cum am aflat de la statia meteo de la Omu, a doua zi. Ne-a luat aproape 2 ore sa ne pornim sa gatim si sa ne incalzim interiorul cu ceai cald si mancarica buna si calda, Slava Domnului pentru inventia primusului si a termosului-minunea de pe parcursul zilei! Am savurat bauturi calde si paste cu legume, iar baietii au impartit o mamaliga cu branza de burduf pe cinste ( asa s-au laudat:P) si au baut ceai cald. Eu si Andrei ne-am chinuit sa ne incalzim mai bine de o ora in saci dar, spre uimirea mea, am reusit sa dorm cateva ore bune, neintrerupt, stilul bustean. Spre dimineata insa, a trebuit sa fac eforturi iar sa ma incalzesc si mai mai ca asteptam cu nerabdare sa ies si sa inceapa urcusul.

Dimineata ne-a intampinat cu aceeasi mare de nori fenomenala pe care n-am mai vazut-o niciodata, cu un cer senin deasupra si un soare timid care incepea sa ne mangaie.

Dupa ce ne-am echipat, de data asta cu coltarii si pioletul la indemana, am purces spre Turnurile Tiganesti, a caror traversare pe la baza, dupa zisele baietilor, era posibil sa devina ceva mai tehnica. Debutul coltarilor mei imprumutati a fost unul jalnic, ca o legatura amoroasa in disperare de cauza, care nu te satisface de nicio culoare dar de care nu poti scapa, trimitandu-te cu gandul la o singuratate rece si plina de incertitudinea lumii in care calci. Dupa ce au iesit nervii si cuvintele colorate ale lui Andrei, Stefan cel calm a contribuit la instaurarea echilibrului ( pana la proba contrarie ) dintre mine si coltarii vechi si uzati. In ciuda denigrarilor, dupa ce i-am scurtat peste masura, suficient incat sa stea fest pe bocanc, coltarii si-au facut treaba si si-au castigat faima si afectiunea mea pentru tot restul zilei.

Din seria “Nu incercati asta acasa!”, am taiat ceva curbe de nivel secerand stratul de zapada pentru a evita suisul si coborasul pe creste dar si eventualele cornise. Zapada insa nu era periculasa si nici atat de multa, asa ca n-am stat cu emotii in privinta asta.

Vizibilitatea era fantastica asa ca se puteau zari ( de catre cunoascatori, eu m-am balbait mult pana sa recunosc ceva ) culmi indepartate pana la Cozia si Parang. Atmosfera era relaxata, era cald in mangaierea soarelui si nu-mi facem griji. Stiam ca e posibil sa urmeze ceva mai tehnic in zona cu lanturi dar nu aveam emotii, simtindu-ma, dupa lupte cu coltarii, sigura pe picioare si intr-o oarecare masura entuziasmata sa folosesc pioletul si sa pun in practica lectiile invatate cu voiciune de la Andrei si Stefan cu o zi inainte.

Printr-o logica ciudata, portiunile care erau la soare, desi mai expuse, nu ma impacientau dar eram atenta si tacuta. Stefan era in fata si facea urme, luand decizia pe unde sa inaintam. Cand atmosfera a devenit tacuta am inceput sa simt emotia mea pentru bucatile expuse, dar si emotia lui Andrei in ceea ce ma priveste. Din cand in cand mai primeam un “Esti ok?” incarcat cu afectiune si grija din partea lui, fapt care ma incuraja si ma mentinea cu atentia la limite mari.

Ca intotdeauna, portiunile in care iti tzatzaie nadragii nu apar in poze pentru ca….ei, bine…esti ocupat sa-ti tii nadragii. Nu apare nici fata concentrata si serioasa, dar apar totusi, din cand in cand, fete triumfatoare si luminoase, de la batalii partiale cu vreo panta sau vreo zona periculoasa, cu o urma de “oare ce va fi?” in coltul ochilor.

Portiunea cu probleme la nadragi s-a incheiat dupa vreo 2 ore cred, cu triumful din Vf. Scara, unde ne-am intalnit cu cativa oameni seriosi ( nu cum ma simteam eu dupa ce constatasem ca sunt epuizata dupa concentrarea intensa ), echipati sanatos si oameni cu experienta care probabil nici la coborare n-ar fi avut emotiile mele. Ma destind de tot cand zaresc cei doi husky care insoteau baietii si ma amuz in sinea mea ca probabil, pentru aceste sufletele cu ochi albastri si 4 picioare este incredibil de usor sa zburde pe pantele abrupte si pe zapada buna. N-am timp sa ma gandesc si sa evaluez cum m-am descurcat pentru ca un cutu frumusel decide sa o ia pe alta parte decat era planul stapanului, punundu-l pe acesta intr-o cautare cu teama prin imprejurimi. Facem schimb de numere de telefon intre grupuri asigurandu-l pe om ca vom face ce e nevoie pentru a-i aduce prietenul inapoi daca ne vom intalni cu el pe traseu.

Plecam inspre Omu si constat ca oboseala isi face simtita prezenta din belsug. Propun o pauza in care sa ma refac dupa consumul brusc de energie din timpul concentratei mele traversari si admir, cu zambetul pe buze, urmele noastre care par ireal de periculoase.

Incep sa cred ca voi face febra musculara la mana dreapta de la indarjirea cu care am infipt pioletul in stratul gros de zapada si muschii incep sa se destinda. Umeaza un fel de plimbare relaxanta pana la Omu, la cabana, de unde vom primi o sticla cu apa binevenita care se alatura termosului cu apa calduta in care varsasem de dimineata un paracetamol praf.

Inspre Omu, putin dupa Hornul Mare care te trimite rapid spre Malaiesti, ne intalnim cu niste turisti blugari ( a se citi “in blugi”). Acum…imi pare rau daca nu aveau blugi dar termenul de blugar eu il folosesc pentru turistii cu ceva experienta montana, fara echipament si cu multa inconstienta, care iau foarte usor decizii in legatura cu traseele montane sau chiar alpine si se arunca cu capul inainte in ceva ce, de multe ori, se dovedeste a fi prea mult pentru ei. N-as vrea sa fiu infumurata si nici exagerata, nu fac parte din oamenii care cad in plasa “elitei montane” si pretind ca muntele nu e pentru toata lumea, ba chiar sunt genul care subestimeaza puterea proprie in ceea ce priveste dificultatea traseelor. Cred ca face parte din aceeasi curba curaj-cunostinte si probabil ca toti am trecut prin momentul de maxim curaj insa n-am putut sa nu dau o avertizare acestor turisti care voiau sa coboare prin horn, la Malaiesti, unii dintre ei echipati total necorespunzator. Sunt convinsa ca s-au descurcat si dupa cum am vorbit cu ei cred ca au renuntat la planul initial si au luat-o spre Ciubotea dar intalnirea cu ei m-a facut sa ma gandesc daca nu cumva cad in extrema cealalta, de a pune mai mult accent pe echipament si spirit precaut decat pe aventura si incredere in mine, in El, in Munte. Mereu e batalia asta in mine si periodic, castiga cand un gand cand altul. Lupta asta e prezenta mereu in mine de cand am inceput sa acumulez cunostinte, uneori mai serios, alteori mai pueril. Sper sa scap de ea la un moment dat sau….poate ar trebui sa o pastrez si sa-mi fie un fel de arbitru in deciziile viitoare, sa ma bucur ca exista si sa trag din ea tot ce mi da bun…Vom vedea…

La Omu simt iar ca energia e pe sfarsite si incerc sa-I conving pe baieti sa ne grabim spre telecabina care ajunge in Busteni, dar planul mi se naruie repede cand aud de la doamna meteorolog ca ultima cursa a telecabinei pleaca pe la 16:30. Luand in considerare ora inaintata ( aprox 14 ), eventuala coada de la telecabina si faptul ca baietii refuza etic o astfel de coborare, decidem, din nou, sa mergem pe Valea Cerbului si sa pasim pe urmele unor turisti care coborasera cu ceva timp inaintea noastra.

Valea Cerbului se deschide tupeista in fata noastra, cerand sa intram in cotloanele ei si sa-i calcam covorasul bicolor.

In drumul nostru devin un pic geloasa la zambetul lui Andrei in fata altei iubite, mandra Costila, asortata cu inflacarata descriere a Coltilor Morarului pe care urmeaza sa-i vedem.

Urmam pasii facuti de antemergatori si incep, asa cum se intampla mereu la coborare, sa-mi fac calcule si sa cer lamuriri, in ore, despre cat vom face pana la Munticel. Andrei e mereu iritat de masura mea in ore si da raspunsuri cu marja mare de eroare, spre deliciul ironiilor mele.

Coborarea decurge bine ( pana si pentru genunchii mei ciudatei ) si spre finalul vaii prietruite dam frau copilariei din noi lasandu-ne sa alunecam pe pantele sigure, abrupte si distractive, scurtand, din loc in loc, timpul de coborare.

Incep sa prind miscarea baietilor de a cobora “cu calcaiele”, desi depun efort inca pentru a ma infige in zapada tare si umbrita din partea de jos a vaii. Desi din punct de vedere medical nu e chiar indicata miscarea asta, trecand tensiunile prin articulatii si nu prin muschi, se da un moment de respiro muschilor picioarelor si reusesc sa intarzii oboseala.

Trecem pe la poalele Coltilor si admiratia baietilor creste iar la vederea inflacararii varfurilor.

Apare luna si noi intram spre Munticel, pe care il vom strabate rapid, automat aproape, cu picioarele mergand fara sa primeasca comanda, prin intuneric si sunete de pasarele ( a venit primavara?? ), grabindu-ne sa prindem trenul.

Deznodamantul pentru traversarea spre Omu a fost satisfacator. Tragand linie in gandire, pe drumul spre casa, am simtit ca am castigat. Ca am castigat ceva, impingand limita de confort atat termic, cat si psihologic, undeva unde nu ma asteptam sa ajung in zilele acelea. Am castigat inca un gram de incredere in cei ce ma insotesc si ma conduc spre mai bine, spre mai frumos, spre mai adrenalinic. A fost cald si moale amintirea ca am facut bucatile periculoase fara ganduri negre si doar cu concentrare si multa hotarare si indarjire.

A fost o tura minunat de educativa si foarte bogata in insemnatate si simtiri, in care privelistile m-au hranit cu frumos si panicile m-au flamanzit pentru siguranta. Sperand sa mai capat experiente, de orice fel, de orice gen va fi nevoie…va las cu gandul la globul miraculos din bradul de la poalele Bucegilor mereu surprinzatori.

Sa aveti un 2014 bun si bland, cu Lumina si Iubire! La multi ani!

Adelina

*Toate fotografiile, la o calitate mai buna, aici: https://picasaweb.google.com/116625059267985636704/DeasupraMariiTraversareaDeIarnaABucegilor#

Luni, 30 decembrie 2013 - 20:18 
Afisari: 4,021 


adelina.mitr..