Tanar si Malinistit (Muntii Bucegi)

Genul programului: dramă, dacă abordezi traseul cu echipament nepotrivit sau lipsă, fără condiţie fizică adecvată, fără documentare prealabilă sau fără un cunoscător al locurilor. Ca întotdeauna, programul poate fi urmărit până la bun sfârşit numai cu acordul divinităţii.

 

Mă trezesc în creierii nopții frământat de sentimente contradictorii vizavi de creatorul alarmei de pe mobil: omul are toată aprecierea mea pentru ideea acestei facilități indispensabile montagnardului, dar dacă mă întâlnesc cu el în starea de acum parcă tot aş ceda tentației de a-i scăpa un cap în gură...Desigur, pe măsură ce organismul se trezește şi sângele inundă cei doi neuroni surprinși de afluxul brusc fără a avea cunoştinţe temeinice de înot, apetitul pentru violenţă - deşi menţinut la cote ridicate - migrează către alte ţinte ale momentului: să le fie de cap ăstora cu apa caldă, ca o laşi să curgă 5 minute până să îşi justifice numele (timp în care contorul se învârteşte...); iarăşi nu merge aprins aragazul cu mobilul, deşi am descarcat o aplicaţie care afişează scântei (o fi fost shareware...?); la toaletă era extrem de frig şi s-a aprins automat lumina când am deschis uşa – oops, închide frigiderul şi încearcă uşa cealaltă, mai mare; şi ce naiba mă tot loveşte în dreptul?!? a, era stângul...

Nefiind băutor de cafea/cola/energizante, situaţia se prelungeşte nedorit de mult. Ascuţişul gândirii mi-e bont şi prezint similitudini îngrijorătoare cu o cunoscută legumă posesoare de foi, care mai creşte ocazional pe la Bruxelles şi e folosită la sarmale (mda, bravo, aţi ghicit – era viţa de vie...de asta îmi tot vine să mă frec la ochi, mi-o fi intrat vreo filoxeră). Mă uit în oglindă şi constat că faţa îmi este o ilustrare a celebrei sintagme “it's now safe to turn off”. Noroc că rucsacul e pregătit de cu seară, că dacă îl făceam acum de dimineaţa ieşea în format Picasso...Îl iau în cârca refractară şi fuga la trenul de 5:45.

Restabilirea funcţionalităţii parţiale survine undeva dupa Câmpina, când creierul începe să booteze lent, cu erori. Eh, ce să-i faci, dacă m-a facut mama pe platformă Windows...Până la promptul de login din Buşteni e treabă destulă – mâncat, echipat etc – însă operatorul de telefonie mobilă mă ajută să mă concentrez bine asupra ei în zona de dealuri de dinaintea Sinaiei, unde semnalul e la nivelul economiei româneşti – vorba Politehnicii: “un epsilon convenabil ales”.

“Un uriaş cu fruntea-n soare...” Chiar dacă nu eram familiarizat cu poezia lui Coşbuc, tot puteam spune cu certitudine că nu-i vorba de Bucegi, fiindcă dimineaţa munţii mei favoriţi (în primul rând prin proximitate...) aveau un breton de nori care le stătea rebel pe frunte, de-i vedeam numai de la gât in jos. Chiar şi asa, era imposibil să nu admiri generosul decolteu de origine al văii Coştilei (săru'mâna!), ispititoarea dantelărie a crestei Văii Albe sau – prin dessous-urile dumneaei – Brâna Aeriană.

Cu ochii mai mult pe creste şi brâne (şi recunoscător în acelaşi timp pentru lipsa gurilor de canal descoperite), rup uşa gării plin de satisfacţie anticipativă şi mă întâlnesc la statuie cu trupa braşoveană (că deh, cu amicii bucureşteni nu prea am avut succes de-a lungul timpului – prea mulţi iubitori de noxe ocupaţi să-şi distrugă sănătatea prin cluburi sau - Doamne fereşte - muncind...). Cu toţii fremătăm de acea nerăbdare combinată cu neliniştea micului salt în necunoscut – om scăpa şi de data asta? Va fugi vreo priza în momentul nepotrivit? Vom întâlni vreun urs pe modelul Ştefan cel Mare, iute la mânie şi degraba vărsătoriu de sânge nevinovat? Răspunsul după publicitate...

Ne cufundăm în plăcuta rutină premergătoare majorităţii ascensiunilor de văi bucegiene: Caminul Alpin cu acea ultimă rampă a soselei care naşte întrebări de genul “păi dacă aici gâfâi, mai sus ce Dumnezeu fac?!?”, buturuga de echipare de la intrarea în pădure, troiţa...Oricine aspiră la munte trebuie sa treacă prin anticamera sa diminutivă – Munticelul. Rar am văzut traseu mai plin de dulci ispite şi de promisiuni nerostite ce plutesc în aerul răcoros al dimineţii – ar fi trebuit să aiba nume feminin! Cunosc destui oameni care zic “iar Munticel? E plictisitor, l-am facut de atâtea ori...” Pentru mine potecuţa asta este şoseaua de centură a raiului! Fie şi prin influenţă şi tot s-ar "contamina" cu nişte frumuseţe...

Trecem de ramificaţia către refugiu, ce ne îndreaptă gândul către Aeriană, Albă, Gălbenele...Deja zgomotele Văii Prahovei încep să se estompeze, fantoma oraşului la fel - singurul lucru care-l mai aminteste sunt toxinele acumulate de-a lungul săptămânii şi care îşi croiesc drum prin piele. Ahhh, mirosul de pământ reavăn! Plămânii mei tapetaţi cu noxe timp de o săptămână se scutură rebel de crusta toxică, iarba proaspătă şi florile se lăfăie în dulcea invazie fotonică, văile Coştila şi Gălbenele dau vesele din coadă pe la nasul Munticelului, şi până să ne dezmeticim suntem în Poiana Coştilei cu al său covor galben de flori (n-avem noi faţă de covorul roşu...sau o fi fost la spălat...?)

Ei, pana aici a fost rasfat, dar gata cu huzurul. Stam si ne gandim: acum ca au umplut astia metroul bucurestean de scari rulante, urmatorul obiectiv ce solicita astfel de dotari ar fi, logic, Valcelul Poienitei, nu? Preocupat de modul de cheltuire a banului public, bag un nas pe valcel – mda, iarasi autoritatile nu si-au facut treaba (si ii platim din banii nostri!); rezolvam tot manual (vorba vine) si de data asta. Strangem din dinti si incepem sa suim, gandindu-ne din ce in ce mai intens cui i-o fi venit ideea de a face muntele in panta. Pe firul valcelului e zapada discontinua insa potecuta e in mare forma (spre deosebire de noi), si jumatate de ora mai tarziu ne gasim in capatul de sus al coborarii catre Malin.

Urmeaza un curs practic de Mos Craciuni alpini. Test de aptitudini nr. 1, coborarea pe horn cu sacul in spinare. La nivel de incepatori se coboara Hornul Pamantos, la intermediar Hornul cu Florile si la nivel avansat Hornul Coamei (si ne mai miram ca nu prea vezi cosari in Bucegi si de ce la refugiul Costila n-ati gasit niciodata cadouri sub brad...). Toti cursantii suntem compusi din 70% apa, si deci nu avem dificultati in a ne prelinge lin pe peretii hornului catre intersectia Malinului cu Coltii; nu stim inca sa si susuram, dar asta banuiesc ca vine in lectiile urmatoare. Cu o voluptuoasa dilatare a ego-ului constatam ca suntem singura prezenta lichida din acest loc (eheei, magia unicitatii...), in rest hornul e uscat de zici ca-i toamna.

Cand dam cu ochii de Malin – surpriza (unde e Andreea Marin cand ai nevoie de ea?...): saritoarea mare e descoperita, iar pe panta ce-i urmeaza se vede 90% stanca! Ce inseamna, domnule, o vale bine intretinuta: mai mare dragul sa vezi saritorile spalate! E in primul rand chestie de igiena – in fond, pui mana pe stanca si apoi o bagi in gura, nu? (sau macar unghia in gat cand nu poti sui saritoarea). Si gata hepatita...Era bine sa fi adaugat si niste balsam la programul pentru saritori, ca-s cam tari. Dar sa nu fim cusurgii: la straini sunt spalate trotuarele, la noi saritorile – sa fim mandri, i-am luat! Ce mare lucru la ei, sa speli pe orizontala...

Malinu-i lin si iara lin, cand ai sprijin cordelin...Constat cu surprindere ca saritoarea mare are o relatie buna cu iepurasul de Paste, caci a primit cadou o cordelina noua, si care de data asta ajunge pana jos (cordelina, nu iepurasul). Un prilej excelent pentru a lasa sa-si doarma somnul criogenic cunostintele de catarare, care au stat la congelat din toamna si pana acum. Sper doar sa mai mearga resuscitate candva...pana atunci, cu cantec inainte! “Dimineata pe racoareeee, m-am blocat in saritoareeeeeeee...!” In timp ce ma impleticesc prin pietroasa alcatuire simt deodata curent. Cand ma uit – un melc! Mai usor mai fratilor, ziceti si voi macar pardon cand treceti asa ca nebunii, ca daramati oamenii! Eu unul n-am de gand sa ma intrec pe saritori cu acesti maniaci ai vitezei cu ochii fluturand (lasa ca va vad eu ce faceti cu ochii cand intrati in jnepeni mwahahahaaaa...); nu de alta, dar sunt un zburator mediocru, iar in arborele meu genealogic nu se regaseste niciunde Icar. Clarificare pentru tineretul ultra-tehnologizat al zilelor noastre si care nu a prins Legendele Olimpului: cuvantul Icar este scris corect (I mare si c mic), caci nu este ultimul model de masina de la Apple, ci un personaj mitologic; iar mitologia nu este acea afectiune care te face sa minti.

Dupa saritoarea mare urmeaza o panta de o diversitate coplesitoare: ba stanca, ba roca, ba bolovani, ba saritori. Deasupra ei tinem o slujba de canionizare – adica preparativele pentru intrarea in canion, care are ceasul in urma (cu vreo doua luni) si e inca plin de zapada.

Si iata-ma ajuns pentru scurt timp canionagiu. E o ocupatie onorabila - in fond, Elvis nu era la origini tot ceva pe-acolo? Ma rog, difera o litera, dar sa nu ne-ncurcam in detalii. Ma simt ca si cum as avea niste ochelari de cal facuti din piatra si cu multe numere mai mari. Ceea ce e in armonie cu faptul ca imi vine sa nechez de bucurie si voie buna; imi reprim insa pornirea - pe meleagurile noastre exact genul asta de manifestari te fac sa devii material de lasagna. Primul canion e de incurajare, il parcurgem la trap - pardon, vreau sa zic la pas. Si in scurt timp parca incepe sa se intrevada tanti Luminita de la capatul canionului...urmeaza o rampa de zapada mai abrupta...arunc in joc toate puterile...un ultim efort...siiiiiiiiiiiii...am ajuns abia la intersectia cu Scorusul :-( Felicitari, ai suit 50 de metri. Acum ca stii cum se face, nu trebuie decat sa repeti performanta de 30 de ori si gata, le bati in geam celor de la releu! Simplu, nu? Algoritmica pura...

Campion al sperantelor desarte, vedeam intersectia cu Scorusul ca fiind o mare poiana orizontala sau in orice caz cu inclinare mai mica, loc de relache si de marit intervalul dintre doua gafaituri. Abia la fata locului, privind nemultumit panta de zapada ce inlocuieste asteptarile mele, imi aduc aminte de la tura din toamna ce e pe dedesubt: la alegere dintre niste spalaturi de piatra ce merg suite la aderenta si niste pante de iarba, dupa preferinta fiecaruia...elementul comun fiind inclinarea, dupa cum rezulta si din figura 1 aflata in fata ochilor mijiti. Ok, odihna se reporteaza, inapoi la rutina.

Pe cand ma luptam mai abitir cu propriile limite aud zarva mare din spate – zgomot de stanca cazuta. Valeu, colegii...N-am reusit sa vad nimic, erau ascunsi de panta premergatoare intrarii in Lespezi, insa mi-au povestit ulterior ca de pe unul dintre versanti a cazut un bolovan cam de doua ori mai mare decat capul de om – pe care de altfel l-ar fi zburat lejer de pe umeri daca nimerea pe cineva (conform proverbului - usor ajustat - "unde nu-i cap, verificati si la intersectia cu Cerbul"). Mi-a adus aminte – nu fara un fior rece - de dislocarea masiva de pe peretele sudic al Claii Mari de acum cateva saptamani...un moment foarte nepotrivit pentru a fi pe Comori.

Odata episodul consumat fara victime, revin la investirea sperantelor in aparitia providentiala a unei portiuni care sa aminteasca macar de orizontala. “Ceea ce va uram succes”, vorba unui fost coleg de munca...Caci Malinul e o vale care stimuleaza productia de unt – si mai exact, il scoate din oameni, mai ales in a doua sa parte, unde grijile cauzate de lipsa suflului se impletesc admirabil cu cele legate de a nu scapa la vale pe panta de zapada deloc neglijabila, ducand la un efect cumulat ce tinde sa erodeze pana la disparitie un moral si asa clatinator ca al subsemnatului.

Si uite asa, optimist si algoritmic, cum am stabilit, sui al doilea canion. Ca sa va mai tin de vorba pana urcam valea, eu zic sa le propunem rusilor un schimb: sa ne dea closca cu puii si le dam ursoaica cu pui; ar trebui sa le convina - ursoaica bate closca, fiindca e mai mare! In caz ca va intrebati de unde luam ursoaica, priviti dovezile arheologice de mai jos:

“Maaama ce de ursi” ma mir cu voce tare. De la colegi vine intrebarea fireasca: “aoleu, cati sunt?” Ei, aici avem o problema: sunt sculat la 3, am un IQ numai bun de ascultat manele, nu ma luati pe mine cu fizica din asta avansata de liceu...! Sa ne gandim: trebuie aflat numarul de labe (si ursul a plecat deja, unde sa le numeri?), impartit numarul de urme la numarul de labe...deci cum ar veni integrala definita de la Hornul Pamantos pana la BMC din delta h supra....ba stiti ce, ia veniti si numarati voi!!!

Mai sus, urmele de urs cotesc stanga. Intreb colegii, cu limba de un cot: “pai mai fratilor, noi unde naiba mergem, ca pana si ursul a renuntat? Stiti voi cine cedeaza primul...” Ei ca nu si nu, in conceptia lor omul e o fiinta superioara, si trebuie sa dovedeasca asta inclusiv din punct de vedere al altitudinii. Pai daca tot e concurs, nu era totusi mai simplu o proba de cultura generala sau ceva, undeva prin Gura Diham, unde oricum e patria ursilor? Si cu ocazia asta ne mai puneam si noi la punct cu ultimele manele, ca n-avem deloc conversatie...

Ca o paranteza, intotdeauna m-am intrebat de ce moneda nationala se numeste leu. Noi nu avem lei in Romania! Mi s-ar parea mult mai reprezentativ ursul. Nu stiu insa cum sa denumim subdiviziunea monetara (poate marmota...? sau mai degraba maidanez, ca e mai comun) S-ar isca insa niste probleme: postezi pe carpati o tura in care ai vazut un urs pe Galbenele, ziua urmatoare vin toti pe Galbenele cu detectorul de metale. Sau “uite un urs” - si colegii de tura ar zice “mi-a cazut mie”. Ne mai gandim inainte de a vorbi cu Mugur Isarescu...

Ia divagaţi măi flăcăi hăăăăăăi...Dar sa revenim. Urmeaza un moment stomatologic, caci se zareste ceva ce ati mai vazut pana acum numai la vampirii cu igiena orala precara: Dintele dintre Colti. La vederea acestui simbol falic in stare flasca ma bucur mai tare ca fata mare, caci asta inseamna ca mult nu mai este pana la BMC, si de acolo levitez eu cumva pana sus...!

Pentru bucurestenii carora li se tot da pe la nas de cativa ani cu mitul autostrazii suspendate, trebuie spus ca deja exista asa ceva la noi in tara, dar in varianta alpina: se numeste brana! Pe care o si intalnesc cateva sute de gafaituri mai tarziu. Ziceati ceva de o saritoare de intrare...? De unde atata, ca te uiti in dreapta si privesti BMC-ul drept in ochi, nu ca vara cand te uiti in sus ca Irinel langa bordura! Inca un mit destramat: nici primavara nu-i ca vara...

Apropo, stiati ca intersectia cu BMC este semaforizata? Daca astepti suficient se face verde (nu-i mult de stat - prin iunie-iulie se duce zapada si iese iarba noua), daca vezi ursul te faci galben, iar daca pune laba pe tine te face rosu! De inteles de ce multi prefera sa-i cedeze trecerea...

De aici si pana la creionul dinamovist (sau acadeaua radio, cum vreti sa-i spuneti) merg pe calea undelor: “unde naiba e iesirea aia, ca nu se mai termina odata?!?”. Trecem sub tacere ritmul de urcat si trairile, care tin de paleta epuizarii, si mutam camera direct pe sprintenul (?!?) atac asupra fostei cornise ce troneaza in incheierea vaii. Ies pe platou in forma maxima - dupa numai cateva perfuzii pot deja articula fragmente de cuvinte, indicand de asemenea din gesturi necesitatile de baza ("aer!!", "apa!!" etc). Sunt cel mai resuscitare din parcare!

Odata revenit printre cei vii, incerc sa ma specializez in cititul pe buze. Pacat ca n-am o carte la mine, ca aici pe buza cornisei era un loc excelent de exersat. Poate merge de pe telefon...

Este un moment de cumpana, caci pentru urmatoarea ora trebuie sa alegem dintre relax, huzur, rasfat si leneveala; indecisi, optam in final pentru melanj. Care are efectul unui adevarat detergent pentru circumvolutiuni, lasandu-le curatate de mizeriile zilnice si pregatite pentru a lua in piept o noua saptamana.

Dupa aceasta sesiune de munca tip 1 Mai urmeaza momentul mult asteptat al coborarii pe Pripon, ce aduce o implinire a dorintei de a ma da pe acea parte a organismului implicata ocazional in procesul de gandire (i s-ar mai putea spune "creierul B", caci este substitutul utilizat pentru luarea deciziilor proaste). Tocmai am deschis o noua ramura a stiintei sau a artei (e un domeniu de granita...), priponografia: scrisul cu fundul in zapada Priponului (daca mi se rupeau pantalonii in timpul procesului degenera intr-o specialitate diferita, pripornografia). Cum orice tentativa de scriere incepe cu betisoare, am luat si eu cateva in timpul coborarii, de era sa plec de acolo cu un bat infipt in slotul de morcov.

La coborare trecem in revista bogata oferta de brane costilene - de sus, de mijloc, cea mare - ce vor constitui deliciul catorva dintre turele de la vara:

Cand ajungem la stana de la baza Priponului incepe ploaia. De injuraturi, care umplu eterul ca un roi de albine nervoase. Imi zic: ok, suntem la doi pasi de Cerb, e normal – l-or strange pe vreunul tenesii...Cand colo, identific epicentrul in insusi colegul F, care si-a pierdut frontala cea noua pe la releu, si a prins astfel promotia 3 in 1 (la o coborare de Pripon a primit inca o urcare si o coborare gratuit). La el a fost cum a fost, dar sa vezi la noi chin, sa stam tolaniti in iarba la soare vreo ora si ceva pana s-a intors! Inactivitatea asta e ucigatoare...pentru insectele pe care ne-am asezat. Sau pentru niste masline de capra, in cazul unora dintre noi, care au vrut sa le testeze starea de agregare – au forma si volum propriu, sau iau forma fundului ce le apasa? Concluzia stiintifica a fost ca s-a descoperit un nou tip de repelent uman, care tine la distanta toti colegii de tren pe o raza de cativa metri; acesta prezinta avantajul de a actiona mult mai rapid fata de cel vechi - baia odata pe luna - care prezenta usurinta de implementare dar durata prea mare pana la atingerea efectului maxim.

De aici incolo traseul are o accentuata tenta zoologica: tropaim la vale pe Cerb (nota: niciun animal nu a fost ranit in timpul procesului), boncaluind pana la intersectia cu Munticelul, si de acolo inchidem bucla la bufetul suedez ovin numit Poiana Costilei. Coloana sonora de latraturi (amintind de talk-show-urile politice) nu ne poate strica buna dispozitie, caci indicatorul turistic zice - citez din memoria afectiva: Silva bruna, 3/4h-1h (pentru cei sub 18 ani: se scrie cum ati vazut, dar se citeste "apa plata"). Hmm...o fi proportional? Ia luati-o mai usor, ca daca facem 2h poate capatam doua :D Animati de asa scopuri nobile, autostrada munticeleana devine o formalitate, depunandu-ne intregi (ma rog, de la gat in jos...) si exuberanti la celebra cladire care, daca s-ar afla in Neptun, s-ar numi Caminul Marin...

Si-am incalecat pe-o sa -

Cea a Clailor as vrea,

C-un picior pus pe Claita

Si c-un umar pe Portita.

In sfarsit imi tace gura

Caci sorb, rece, Picatura,

Si ambrozie beau din Blid...

Pan'ce ochii mi se-nchid

Peste brane de matase

Va urez ture frumoase...

Marţi, 21 mai 2013 - 11:50 
Afisari: 3,856 


scufitul_ros..