Tabla Butii - tura de bicicleta (Muntii Ciucas)

“…’Mai Ioane, scoate si tu puiul ala cu care te lauzi’. ‘Nu aici in Tabla Butii, cind o sa ajungem sus pe Gropsoarele’… ‘Hai ma, ca am ajuns sus pe Zaganu, ia verifica tu rucsacul ala si scoate puiul’, imi ziceau prietenii. Aveam un pui intreg, rumenit bine de bunica-mea, cu care ma tot laudasem si eram nerabdator sa il degust si eu, dar nu am vrut in seara camparii din Tabla Butii. Desfac rucsacul cu cadru pe care il aveam, si bag mina dupa pui. Stupoare! Gasesc niste bolovani! ‘Baaaaa, care a facut gluma asta ca-l snopesc din bataie’, zic. ‘Am carat bolovanii astia pina sus? Baaaaa, sinteti zdraveni? Va bateti joc de mine? Unde e puiul?’ Caut mai bine si il gasesc. Nervos ca am carat bolovanii aia pe tot urcusul din vale pina pe culme, desfac puiul cu gindul sa nu mai dau la nimeni. Stupoare! Puiul era stricat!”.

Aproape de cite ori ma intilneam cu bunul meu prieten Ionut si vorbeam de munte, imi povestea patania din Tabla Butii petrecuta in studentie, prin anii tulburi de dupa revolutie. Si in admiratia mea pentru el, adaugam si Tabla Butii pe care eu nu o atinsesem nicioadata. Da, se intimpla sa admiram pe cinva si prin prisma locurilor pe care le vede/viziteaza si prin care noi nu am trecut. Doar sa fim atenti ca admiratia sa nu se transforme in invidie.

Venise timpul si la mine.

Brusc, simbata dimineata (19 septembrie 2015) m-am hotarit sa fac o tura de bicicleta in Tabla Butii.

Sint incepator si in ale bicicletelor, fara performante notabile. Cu citiva ani in urma, mi-am zis: ce-ar fi sa imbin eu placerea de a merge pe coclauri cu frumusetea si viteza bicicletei. Zis si facut; impreuna cu fiu’miu, am imprumutat doua biciclete, una cu “multe viteze”, dar la care nu ii mergeau decit 3, si una de oras, cu schimbator in butuc, la care, din cele trei viteze, nu mergea decit una. Nu conta! A fost prima iesire mai lunga, in care am facut atit sosea, off road cit si pushbike pe poteci pierdute in iarba necosita. Si de atunci, stiti ce zic tuturor? Cele mai importante, cind vine vorba de a te da cu bicla, sint dorinta si vointa. Restul sint detalii, amaunte. Hainele, biciclete, chiar si antrenamentul - asta se capata in functie de dorinta, vointa si timp.

Am parcat masina in Mineciu (9:50), m-am echipat si Go. Lacul de pe valea Teleajanului, il salut cu o poza si ma infig in prima panta. Daca nu esti atent sa schimbi din timp foile, te opresti aici. Chiar atunci cobora o masina. Astept, urc? Soferul nu parea sa dea semn ca ar dori sa imi faca loc. Ocolesc masina pe linga drum si ma duc in sus. Nu e usor cind incepti traseul de bicileta cu urcare atita timp cit inca nu ai intrat in ritm.

(Barajul Maneciu de pe riul Teleajan)

Prima panta de la barajul Mineciu, pe partea dreapta, este sustinuta. Urci tot dealul ala pe distanta de 5 km de iti ies capacele. Dadeam virtos la pedale, cind din spate ‘Tiiiiiiiiiiiiiiiiiiuuuuuuuuu’ ma claxoneaza o masina. Nici aici nu scapam de voi? Si aici ne claxonati? imi zic in gind. Pai nu prea pot sa ma dau la o parte ca daca ma dau, ma opresc. Padalez si gasesc o potecuta sa fac loc masinii. Ajunge in dreptul meu. Geamul era lasat, cotul sprijint pe portiera, capul mare iesit pe geam. Ma uit sa vad ce vrea…, pedalind in continuare, parca stiind ce urmeaza… Si am vazut fata: mare si bronzata, cu zimbet larg, cu ochi deschisi si parul saten spre blond. “Hai, arunca bicla in spate si te duc eu sus”. Mi-a aparut si mie un zimbet larg din incruntarea efortului si a gindurilor. “Pai… pentru asta am venit”, zic multumind omului binevoitor. “Aaaaa… pasiune…”, zice zimbind si accelereaza pierzindu-se intr-un nor de praf.

Prima poticnire! Drumul care cobora in stinga spre valea Stinii il stiam si trecusem de el. Acum aveam in fata trei drumuri. Stinga cobora – era sigur tot spre Valea Stinii, in fata cobora – unde oare? eu stiam ca trebuie sa merg pe culmile dealurilor, dreapta urca – dar nu imi inspira incredere. Da drumul la date, google map si vezi unde esti. Cel de la mijloc in coborire.

Se merge pe culmile dealurilor de la Mineciu, urcind, coborind si se ajunge pe dealurile de la Slon-Cerasu. Din drum, in partea dreapta, vedeam satele pe care le testasem cu bicicleta anul trecut cu gindul la Tabla Butii. 

Era o zi blinda de toamna, cerul perfect senin, oamenii coseau otava. Perfect! Dar soarele era necrutator in oboseala efortului de a urca. Stiam ce urmeaza. De la dealurile Slonului, venea urcarea pe Virful lui Crai (1485m) din muntii Tatarul. Dar nu m-am asteptat totusi la urcarea asta. Eram hotarit sa o fac pe bicla. 

Urc… nu se mai termina panta. Caldura si oboseala erau prezente iar eu cu greu imi puteam regla respiratia. Linga drum, un pom facea umbra. Ma opresc acolo sa ma hidratez. Hai mai departe, imi zic. Mintea refuza sa dea comanda corpului sa urce pe bicla. E prea greu. Nu merge. In afara de iesirea din Crai, apoi iesirea de pe Negoiu si 2500 m inotati intr-o simbata, de mai bine de trei saptamini, nu mai facusem nici un sport. Iar pe bicla nu ma mai urcasem de mai bine de 2 luni. Ce antrenament mai ai?

Push-bike. La urma urmei nu am venit sa imi testez limitele. Am venit pentru Tabla Butii. Bicicleta este doar mijlocul de a ajunge mai repede acolo si de a ma intoarce in aceasi zi.

Exista trei surse de apa pe traseu. La jumatatea urcarii pe Virful lui Crai, chiar aproape de virf si apoi jos in valea Stinii. La primul punct, din spate m-a prins un alt biciclist. Urca, doar pe bicicleta. S-a dus inainte, eu urmindu-l pe linga bicla, pe lungul si obositorul urcus.

(Sursa de apa)

(Urcarea spre Virful lui Crai)

(Privire inapoi cu drumul pe care venisem)

(Privire inapoi de pe virful lui Crai. Plan indepartat - in dreapta se vede barajul Maneciu, in stinga se vede valea Slon-Cerasu)

Sus pe virful lui Crai, am facut prima oprire mai lunga. Am mincat, m-am odihnit si ce urcasem am inceput sa cobor, apoi iar la deal. Mai urcam pe bicicleta, mai coboram pe linga. Cu greu puteam sa imi gasesc ritmul si mintea mea refuza efortul, ghemuindu-se in spatele confortului dat de relaxarea de a face push-bike. 

(Privire de pe virful lui Crai catre Ciucas. In prim plan Zaganu, in plan indepartat vf. Ciucas si culmea Bratocea)

(Privire de pe virful lui Crai catre est - vf. Malaia (1662m) din Muntii Siriului)

Am pierdut drumul alegind o scurtatura :-). Si hai impinge pe iarba mare peste virful delusorului destul de inaltut. Bai… dar cite santuri si gropi sint pe aici… Cine s-o fi apucat sa sape tocmai aici si de ce? … si atunci m-am dumirit. Unde mergeam eu? La cimitirul eroilor din primul razboi mondial. Aici se dadusera lupte grele si iata urmele razboiului! M-am bucurat de “greseala” de a pierde drumul. 

(Urmele primului razboi mondial de linga Tabla Butii)

(Transee linga Tabla Butii)

Pe drum, trei masini 4x4 oprite si ei stind la taifas. “Eeeeee… usor la vale, nu-i asa?” striga unul dintre ei. Fata mi-a ramas neschimbata, doar mintea mea le raspundea: “Eeeeee… usor la deal pentru voi…, nu-i asa?”.

Iata-ma si la locul rivnit pe care il tot admirasem din Ciucas ani la rind. Frumos! Brazi mari strajuind cimitirul, loc neted de pus cortul si de dansat hora in fata scenei facuta pentru marea sarbatoare de pe 6 august, privelistea superba si surprinzatoare a Ciucasului, vazut din alt unghi decit eram obisnuit. Mi-am lasat bicla si m-am dus jos sa vizitez. Deja mintea mea era la locul stiut de pe Valea Stinii…

(Tabla Butii)

(Cimitirul eroilor din Tabla Butii)

Coborirea din muntii Tatarului, spre pasul Boncuta, e abrupta si destul de lunga. Nici nu vroiam sa ma gindesc cum a urcat grupul de biciclisti intilnit aproape de Tabla Butii… Folosind vBrake-urile mele, cu grija, incercam sa nu repet cazatura de acum doua luni din Valea Stinii. Dar drumul e superb… prin padure, racoros, strajuit de copaci inalti, linistit, atragator. Doar copacii taiati de pe marginea drumului deranja… nici aici nu scapam de mincatorii astia de paduri…

(Spre pasul Boncuta)

(Pasul Boncuta)

Mi-am cautat locul cind am ajuns pe Valea Stinii. Iata-l. Parcheaza, descalta-te, scoate tricoul, baga-te in apa gheata a piriului Telejanel si spala-te. Ah… ce senzatie dupa caldura si oboseala zilei… Dupa ce am mincat, mi-am pus muzica si m-am intins. Am lasat o ureche libera sa asculte bolboroseala apei. Am motait o ora. Era placerea mea pe care nu o puteam rata. Baiatul intilnit pe virful lui Crai trecea in viteza la vale – pe drum avusese o pana si il pierdusem din vedere depasindu-l.

(Pe valea Stinii)

(Valea Stinii)

Drumul de acolo, pina la DN1a mi-a luat sub o ora. Coborit pe valea Stinii cu viteza si muzica in urechi, urcat si apoi coborit din nou. Pe DN1a nimic notabil, doar “usurarea” cu care pedalam pe asfalt fata de pietris, viteza atinsa si clasicele claxoane.

Parca era o obsesie cafeau asta de cind cu tura in Ciucasul… 17:45 – hai la cafea, ma autoinvit.

Puteam sa fiu linistit acum. Am atins ceea ce imi dorisem de ceva vreme…

Duminică, 20 septembrie 2015 - 00:10 
Afisari: 2,963 


andruska