Spre Vf. Piatra Mare prin Tamina (cu ploaia pe urme) (Muntii Piatra Mare)

Cum trecuse ceva vreme de la ultima tura (Siriu) era timpul sa ne mai dezmortim putin si sa parasim orasul pentru zonele care plac sufletelor noastre. Tura spre Vf. Piatra Mare prin Tamina suferise deja o amanare asa ca am hotarat sa nu mai asteptam (daca am fi “efecutat-o” la timpul programat initial, am fi avut placerea de a ne intalni cu Razvan si trupa de carpatisti la Cabana Piatra Mare).

Acum insa eram hotarati, mergem indiferent de vreme si punem cortul langa cabana. Olga nu a putut veni cu noi deoarece este in recuperare (dupa Siriu a urmat operatia de menisc). Alti voluntari nu s-au mai oferit si ne-am consolat cu ideea unei echipe restranse: Florin si Andrei.

Traseul: Timisul de Sus – Cascada Tamina – Vf. Piatra Mare – Cabana Piatra Mare – Cioplea.

Ne documentaseram din timp: harta, descrierea traseului si jurnalul lui @gigicepoiu erau demult printate, Florin incarcase in GPS hartile corespunzatoare, asa ca sambata 10 iulie pornim de dimineata spre Busteni (unde ne-am intalnit cu ceilalti membri ai familiei lui Florin care ne-au insotit pana la intrarea in traseu).

La ora 11 iesim din DN1 intr-un drum forestier si dam de indicatoarele care marcau intrarea in traseu. Urmeaza sesiunea de echipare, de schimbat vorbe si dupa 30 de minute, trecerea la fapte. Nu am tras pentru timpi record, ne-am bucurat de lejeritatea oferita de poteca, si ne-am oprit ori de cate ori ceva ne atragea atentia: panorama, masa sau fotografii (am constatat acasa ca acestea din urma nu au iesit cum imi doream – experimetasem cam mult la setarile camerei).

Era imposibil sa ratam indicatorul in care ti se comunica timpul pana la Vf. Piatra Mare – scrienegru pe alb acolo numai 2 ½ ore. Florin isi facea griji ca tura va fi prea scurta, insa l-am linistit spunandu-i ca nu este cazul sa o ia de buna,sunt timpii altei dimensiuni trecuti pe indicator (sau era viteza de croaziera pentru OZN-uri). Nu trecem bine de primul obstacol psihologic, casuntem intampinati de peisajul ce atesta existenta activitatii umane: tractoare, copaci taiati, zgomot – un dat devenit laitmotiv in padurile noastre.

Trecem dezamagiti pe langa toate acestea cu gandul ca vom ajunge, nu peste mult timp, in locuri linistite si necalcate de tractor. Dupa circa 15 minute drumul incepe sa urce mai abrupt dar ai posibilitatea, functie de starea sufleteasca si conditia fizica, sa urci pe forestier sau pe BA. Noi am ales sa alternam scurtaturile si sa n-o luam mereu pieptis – asa era vreme de foto si vorbe.

In continuare intalneam stive de copaci taiati si portiuni defrisate la greu, chiar si cei mici ajutau la asta.

Mergem linistiti pana la Tamina, stam de povesti, mai o pauza de fotografie, verificam acuratetea GPS-ului, scurtam pe alocuri, sarim peste bustenii ce blocau drumul si salutam turistii veniti sa viziteze Cascada Tamina.

Pe la 12,50 tinand drumul forestier (BA) ajungem la panoul informativ de la Cascada Tamina. Aici se cere putina atentie deoarece intrarea in canion se face cotind la dreapta din drumul forestier si apoi se coboara tot la dreapta pe langa peretii cu trasee pitonate. In partea stanga a panoului este iesirea din canion. La sfarsit de saptamana locul este destul de populat.

Pentru ca am ajuns in avalul canionului facem pauza de masa si odihna. Lasam rucsacii jos si trecem la operatiunea alimentat la “botu’calului”: sandwich-uri, o bere rece (n-am rapus-o cu totul, lasam completarea pentru seara), schimbam pareri despre drum, imortalizam momente si admiram peisajul care era la superlativ.

Cat am stat acolo zona a inceput sa se aglomereze. A aparut un grup de tineri dornici de aventura prin Tamina, un parinte ce dorea sa-si initieze in ale muntelui cei doi copii, ba chiar si un cuplu cu tanc de pana intr-un an (strangers, am socializat in engleza).

Observand ca tatal si cei doi copii mici se pregatesc sa intre in canion ne-am oferit sa-i insotim si sa-i ajutam, apa fiind destul de temperamentala. “Englezul” a fost tentat sa ne urmeze, doar sotia era demult “cap de coloana”. Am inteles de la el ca facusera si “Sapte scari”, dar cu randul, din cauza “suprasarcinii” din rucsac. Cum motive sa ramanem la popas nu mai aveam, ne-am inhamat cu rucsacii, i-am lasat pe tata si cei doi copii sa o ia inainte si o portiune am fost in postura de suporteri: ii incurajam si ajutam pe alocuri. Insa, pentru ca apa era chiar naravasa, cel mai mic s-a speriat rau si a inceput sa planga, asa ca au trebuit sa renunte in portiunea de cablu. Ce m-a incantat a fost reactia parintelui: nu i-a fortat, nu a tipat la ei, ci le-a spus ca pot face asta si altadata, deoarece nu este nicio problema daca s-au speriat. Si a avut dreptate, imediat ce treceai de cablu, in apropierea treptelor, apa imi ajungea la genunchi. Nici “englezul” nu s-a simtit mai bine, dupa ce i-a vazut pe cei trei intorcandu-se a renuntat, insa noi nu am mai asteptat sa vedem daca va aborda canionul singur, dupa ce-i plaseaza bebe-ul sotiei.

Pana la iesire am ramas la team-ul de baza: eu cu Florin si rucsacii de peste 15 kg in spate (aici am resimtit greutatea, mai ales la urcatul pragurilor prin apa). Insa, ideea cu care am plecat de la cascada a fost ca Tamina este foarte frumoasa si salbatica, iar faptul ca nu a fost “cosmetizata” dupa modelul “Sapte scari” nu poate decat sa ma unga pe suflet. Defileul nu este foarte lung insa prinde accente spectaculoase cand apa este umflata si lumea putina (noi am fost privilegiati, nu mai era nimeni dup ace s-au retras pretendentii), iar doritorilor de adrenalina le spun ca ultima dintre scari se balansa mai temeinic decat surata ei lunga de la “Sapte scari”.

Iesirea se face pe o panta abrupta care da direct la panoul informativ. Odata ajunsi sus, i-am intalnit si pe tatal cu cei doi copii care se intorceau de la baza canionului. Trecuse ceva timp, asa ca la ora 14 intram iar in traseu cu impresii placute despre un drum pe care este pacat sa-l ignori atunci cand treci prin zona. Ne continuam urcusul pe poteca ce traverseaza apa (se poate alege si drumul forestier) si ajungem in dreptul cantonului silvic. Aici drumul forestier se incheie dar traseul se continua prin dreapta cu un urcus de toata frumusetea.

Cladirea cantonului parea proaspat renovata si la ora cand am trecut noi era destul de populata. Ne vedem linistiti de ganduri si pasi, doar panta se intarise cu niste grade, cand urechile ne sunt scuturate din letargie de zgomotul usor de recunoscut pe traseele ce intersecteaza drumuri forestiere, acel “susur” care te face sa te intrebi ce reactie ai avea in cazul in care i-ai vedea cazuti in rapa…

Stransul dobitoacelor a durat cam 5 minute - atat le-a trebuit celor 15-20 de ATV-uri sa se grupeze…(si totusi era un drum “interzis circulatiei publice”). Noi ne linistim rapid, observam pe indelete Bucegii si Postavarul, si continuam sa urcam abrupt remarcand cu ingrijorare cum norii capata consisntenta.

Locul drumului forestier este luat acum de o poteca plina de apa si noroi care se incapatana sa urce spre golul alpin. Suntem ca abandonati in mijlocul padurii, lume in traseu nici macar de leac, asa ca am continuat povestile si schimbul de pareri, planuri pt viitoarele ture si intepaturile miloase ale lui Florin: “te spun eu carpatistilor ce greu iti e cu un rucsac mare in spate” J. Gluma e gluma pana privim mai atenti urmele din poteca in care distingem pe langa cele paricopitate si altele mult mai fascinante , urme destul de proaspete care atestau cadomnul Yogi vizitase arealul.

Subit revigorati trecem la folosirea fluierelor din dotare si a tonurilor acute. Vorba ceea, fluieram un penalty, strigam adunarea oilor dar ochii mei stau tinta pe urmele din poteca.

La 15,30 iesim in golul alpin, vremea incepuse sa se zbarleasca, insa speram ca domnul Yogi are alta treaba decat sa urce ziua pe coclauri (si am avut noroc, nu as fi vrut sa-mi testez reactia in fata lui si sa vad cate am invatat de pe carpati.org ). Suplimentar, deja ploua marunt si semnele de pe cer lasau sa se inteleaga ca prea multe nu se vor schimba in bine de acum incolo…

Perseveram sa pasim prin pasunea alpina marcata bine cu stalpi metalici si udata cu generozitate de ploaie. Exista o consolare, fata de ce se vedea in Bucegi, la noi parea sarbatoare.

Declaratia oficiala era ca admiram peisajul, in fapt insa ciupeam minute de odihna in timp ce Florin cred ca imi ura de bine in gand J. Am incercat sa-l sun in timp ce schitam jurnalul (17.07.2010) dar el se furisase la o tura prin Malaiesti-Omu impreuna cu Alex (baiatul lui).

Pana pe Culmea Galbeaza avem parte de un urcus constant. La un moment dat, pe partea dreapta, intalnim o stana populata; la ora cand am trecut era forfota mare, venise timpul mulsului de vaci. Si aici am facut un mic popas, caci Florin a raspuns invitatiei lansate de ciobani la cumparat branza. Si a facut o afacere, in schimbul a 10 RON s-a ales cu aproape 2 kg de urda proaspata.

­

­

Targul a durat cam 15 minute, asa ca am profitat de ragazul oferit pentru un scurt tur de orizont si zburdatului de ganduri pe masura ce urmaream zborul dezinvolt al unei rapitoare care se lasa mangaiata si apoi se abandona curentilor de aer.

Depasim zona si intalnim un nou marcaj –este punctul unde se sfarseste BA si continuam pe CR spre Vf. Piatra Mare.

Nu ca s-ar fi indulcit panta, nici vorba, insa ploaia dadea semne de depasire asa ca iutim pasul, ajutati si de vizibilitate. Insa, faptul ca eram in zona de influenta a stanei ne-a scos in cale un exemplar frumos de caine ciobanesc (cam teritoriala fiara), dar ciobanii l-au potolit la timp (aveam sa ne aducem aminte de el ziua urmatoare). Ne mai oprim, mai mergem, trecem prin Coada Pietrei Mari, si avem un nou companion: ceata. Ne-a redus vizibilitatea la un stalp distanta, asa ca aparitia rascrucii unde alegeai spre varf sau spre cabana Piatra Mare ne-a surprins placut. Noi am ales drumul spre inaltimi, la cabana urma sa innoptam.

La Varful Piatra Mare (1844 m) am ajuns in jurul orei 18, dupa un drum lejer presarat din belsug cu pauze (un pic prea dese, recunosc acum). Ceata nu ne abandonase, vremea nu parea mai prietenoasa, dar sa pleci de acolo in 2 minute parea blasfemie. Asa ca ne-am depus rucsacii in pozitia aruncat pe jos si am purces la tatonat cu grija perimetrul. In date strict matematice, portiunea de varf se intinde pe aproximativ 10 metri, fiind strajuita de doi stalpi. Cum ajungi, in stanga totul este primitor…dar in dreapta te poti arunca putin cu parapanta.

Si aici am bifat ritualul celui ajuns la “tinta”: desfacutul bericii, telefoane la consoarte (fiecare la a lui) si marea liniste din jur care indeparta tot ce patimisem pe traseu. Amintesc in treacat ca eram singuri, in toata ceata si ploaia care asigurau butaforia.

Cum vremea nu trecuse pe la pension, sa stie care-s manierele cand ai musafiri, ba chiar o luase in tragic, si cum nici camere rezervate nu aveam, ci un cort ce trebuia intins, la 18,45 am luat cap-compas Cabana Piatra Mare. Depasim rascrucea sus-amintita si apucam drumul prin Piatra Scrisa. Incepe sa ploua marunt, dar aveam avantajul psihologic ca nu mai avem mult si ajungem. Drumul coboara destul de abrupt printre coltii din Piatra Scrisa, e ca o coborare pe torent, apoi mergem putin prin padure unde ne intersectam cu TA.

Pe la 19,20 ajungem la cabana. Ploua mocaneste, era ceata iar lume prin zona nu prea se zarea. Am zis sa fim corecti si sa intrebam cabanierul unde putem pune cortul, sa nu deranjam. Raspunsul a fost sec: “cel mai aproape, acolo la ruine “. Acum pt cei care nu stiu zona, locul indicat era cam in apropierea “toaletei”. Intelegand ca trebuie sa ne indepartam ceva de cabana am incercat atat cat ne permitea ploaia si vizibilitatea sa ne gasim un loc acceptabil de campat. Am gasit unul bunicel la iesirea din traseul dinspre Sapte scari, si cum vantul batea dinspre padure destul de tare am stabilit ca vom dormi cu capul spre vale, oricum, aproape nu mai conta. In plus, ploaia isi schimbase starea, devenise torentiala si pentru ca n-am avut vreme sa ne punem pantalonii impermeabili eram amandoi uzi pana la piele. Vantul ne-a incurcat de cateva ori la montatul cortului, dar am reusit si dupa aceea am aruncat rucsacii uzi inauntru si am intrat sa ne schimbam in haine uscate. Tot drumul visasem la vinul fiert si fasolea incalzita la primus (fasole cu ciolan afumat pregatita de acasa) dar nu a fost sa fie. Nu puteam aprinde primusul in cort iar afara nu era nicio sansa, ploua cu galeata. Asa ca ne-am consolat cu fasolea rece si o ceapa alaturi, meniu udat cu vin nefiert. Nu era momentul sa faci mutre la mancare si dupa atata udatura si drum adapostul cortului parea hotel de 3 stele.

Dupa ce am terminat cu masa ne-am pregatit de somn, dar gandul la urmele de urs din poteca ne-a facut sa iesim din adapost, sa ducem mancarea ceva mai departe intre doi brazi – cu speranta ca o sa fie la locul ei dimineata (si am gasit-o). Nu ne-a lipsit zgomotul de fond peste noapte, ploaia torentiala, vantul care acompania, insa rupti de oboseala am strecurat si cateva reprize de somn.

Dimineata trezirea s-a facut la 8,30 si a fost cu noroc. Incetase sa mai ploua si nici vantul nu se mai infoia. Schimbam iar impresii despre drum, pregatim ceva de mancare si ne apucam de facut ordine in rucsaci. Afara ploaia cedase locul mocirlei iar aburul inlocuise ceata.

Pana ne-am incalzit s-a mai limpezit si atmosfera dar au aparut musafirii (cainii de la cabana) care asteptau rasplata pentru cumintenia si prietenia aratate. Asa ca au primit mancarea ramasa si un bonus din urda luata de Florin de la stana.

Facem o fotografie de plecare, consultam panoul informativ de langa cabana si la 11,30 plecam spre intersectia BR cu TA, urmand sa ne indreptam spre Cioplea. Eram inca sub tutela ploii dar trageam speranta ca vremea ne va fi favorabila.

Drumul a inceput cu un urcus destul de lejer dar inecat in noroi. Intalnim intersectia cu Rentea, Susai, Cioplea si ne continuam drumul pe TA. Traseul merge cumva paralel cu BA (acum il avem in dreapta cum coboram) pe care il urmasem cu o zi inainte pe la stana insa putin mai jos ca diferenta de nivel, pe sub coltii de langa stana. Ajunsi in apropierea stanei peisajul incepe sa prinda viata. Il intalnim si pe amicul nostru latos din ziua precedenta, acum mai cumintel care statea deoparte si ne injura de la distanta.

Incercam sa mergem alaturi de poteca deoarece in carare piciorul se afunda in noroi pana la glezna. Cand spuneam ca am scapat de caini si scandal, dam de trupa speciala. Patru dulai ne-au inconjurat si ranjeau cu toti dintii la noi, cautand o bresa prin care sa ia probe din noi. A sarit in ajutor (al lor) si frumosul latos. Le-am observat amandoi modul inteligent de a ataca, se roteau in jurul nostru si incercau sa gaseasca puncte slabe, la deal sau la vale. Nu am avut alta solutie decat sa ne asezam spate in spate si sa tinem betele de trekking intinse fara sa impungem cu ele, facand pasii impreuna. Totul a durat cateva minute pana a strigat la ei unul dintre ciobani si s-au linistit.

La 12,30 ajungem in poienita de sub stana unde facem o mica pauza de dulciuri si hidratare. Incepem sa vedem “pana departe”, dar lipsa norilor atragea insolatia.

Plecam mai departe spre intersectia cu PA, lasam traseul ce urmeaza CR si abordam Clabucetul pe drumul cu punct albastru pentru ca pe harta pare mai scurt.

Suntem in continuare pe PA si in jurul orei 13,30 reintalnim semnele progresului si civilizatiei. In mijlocul padurii taiasera totul, ba trasesera si niste urme adanci de utilaje cu care se implicasera la desfundarea drumurilor.

Cum nu mai erau copaci in picioare, s-au dus semnele, iar noi incepem slalomul printre stive. Undeva jos, spre dreapta, reintalnim marcajele si coboram lin o portiune pana cand dam de un segment destul de abrupt care ne scoate la intersectia cu drumul forestier.

Mergem foarte putin pe drumul forestier apoi viram la stanga si trecem Valea Timisului Sec de Sus. Ni se intersecteaza pasii cu doi localnici care-si planificasera o sesiune de pescuit si cules de ciuperci. Ii servesc cu cate o tigara si schimbam cateva cuvinte. Aflam ca renuntasera la pescuit din cauza apelor umflate si tulburi. Cat despre drum… nu trebuia sa ne ingrijoram, pana la Cioplea prima jumatate a drumului este un urcus destul de sustinut dar “daca veniti din Piatra Mare nu-i problema pentru dumneavoastra”.

Ei si asa a fost, drumul urca destul de abrupt si pe langa asta vremea a inceput (iar) sa se strice. Camera in rucsac, echiparea de ploaie si da-i bice ca avem treaba. Iar treaba s-a tradus prin: torentiala, noroaie, traversari de paraiase si tot tacamul, un nimic de 1 ½ ore. Ne-am bucurat ca abia spre sfarsit am primit botezul ploii in traseu si ideea ca nu mai aveam mult era destul de linistitoare. Parca statea cineva in copaci cu furtunul de pompieri, asa turna de tare. In jurul orei 17 ajungem la Cioplea de unde suntem recuperati cu masina de familia lui Florin.

Folosind pentru informare si jurnalul lui @gigicepoiu cum as putea raspunde acestei afirmatii?

“In ziua cand nu mergi pe munte, in ziua de pauza, e foarte reconfortant sa vezi ca se strica vremea.  E bucuria cu care privim un rau care nu ne afecteaza pe noi.”

Pai in ziua aceea eram noi acolo !!! 

Prin urmare pot spune ca a fost o tura frumoasa in doi, presarata cu multe ingrediente care isi au farmecul lor pe munte.

Multumesc celor care au avut rabdarea sa citeasca acest jurnal in varianta intinsa .

Miercuri, 21 iulie 2010 - 21:33 
Afisari: 5,054 


andrei.st
(admin)