SPLENDORILE UNEI ERORI (Muntii Rodnei)

                                                                          SPLENDORILE UNEI ERORI

                                                                 (Munții Rodnei, 14 septembrie 2009)

  Roua groasă care-mi udă abundent bocancii, contrar prognozei meteo dată de specialiştii în domeniu, anunţă o zi frumoasă. Plecasem din Gârlea cu doar o jumătate de oră întârziere faţă de programarea ce mi-o făcusem. Plănuisem, la plecarea în Maramureş, cu totul altceva; ar fi trebuit să fiu însoţit de un grup de proaspete cunoştinţe, tovarăşi de patimă în ale muntelui, dar o modificare radicală în programul lor zilnic le-au împiedicat să-şi ţină cuvântul. Aşadar renunţ la o nouă vizită în „Purgatoriu“ şi scot de la rezervă o mai veche idee, aceea de a merge la Izvorul Albastru al Izei urmând Valea lui Dragoş.

 După ce-mi făcusem oarece provizii alimentare de la magazinul Leontinei luasem în tălpile bocancilor acea potecă mult îndrăgită de mine ce urcă pe Piciorul Moşului trecând prin fâneţe înmiresmate şi gospodării scăldate în lumina unei dimineţi însorite. O linişte nefirească pentru această oră pluteşte asupra caselor; sărbătorirea hramului bisericii din Gârlea, „Inălţarea Sfintei Cruci“, se oficiase ieri, duminică. Şi cum astăzi este sărbătoare, iar grija mersului la liturghie nu mai este, oamenii se lasă cuprinşi de dulceaţa somnului de dimineaţă; până şi vietăţile de prin grajduri şi coteţe parcă s-au sfătuit să nu tulbure odihna stăpânilor de aceea nu se aude nici un muget de vacă sau cotcodăcit de găină; doar câte un câine mai saltă capul privind spre mine şi întrerupe liniştea dimineţii cu câte un căscat abia înăbuşit.

Trecut de ultimele case de pe culmea dealului mă opresc o clipă să privesc în tihnă la priveliştea din jur, la casele ce se înşiră pe valea Pietroasei, la vârful Toroioaga ce împunge albastrul cerului de dincolo de Vişeu dar mai ales la gropile din nordul Pietrosului cu Zănoaga Mare în centru şi Zănoaga Mică în dreapta (botezată de mine „Purgatoriu“) depozitară de nebănuite satisfacţii pentru iubitorii de linişte şi de locuri mai puţin umblate. Continuându-mi drumul trec de schitul „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul“ aflat în construcţie după care mă abat uşor spre vest căutându-mi potecă spre Valea lui Dragoş urmând calea bătută cu nu mai mult de o lună în urmă în tovărăşia lui Fabio şi a Claudiei care s-au arătat curioşi să-mi cunoască Purgatoriul.

Calea mi se încrucişează cu aceea a doi dulăi şi, prudent, le dau întâietate retrăgându-mă un pas în lături; cel alb, mai tânăr, face cale întoarsă; cel negru, mai în vârstă, mă imită dar pe partea cealaltă a potecii şi după ce mă priveşte indiferent câteva clipe îşi îndreaptă atenţia în altă parte. Nu mai zăbovesc şi, cu privirile tot către culmile Pietrosului, îmi văd de drum; ocolesc Cătunul, îmi însoţesc o vreme paşii cu lungul şir al unei turme de oi, iau pieptiş o culme scurtă dar abruptă şi ies la vechiul traseu ce ducea, cândva, de la gara Borşa, trecând peste Gruieţ, spre Pietrosul. 

 De aici începe necunoscutul. Paşii mă vor purta pentru prima dată pe un traseu despre care am informaţii de pe internet şi doar câteva, vagi, de la localnici. Singurul, dar şi sigurul, ghid este marginea inferioară a pădurii ce coboară de pe Culmea Hotarului; mai ştiu că trebuie să depăşesc cele trei coline ce separă Valea Izvorului, Valea Hotarului, Purcăreţul şi Izvorul lui Dragoş. Potecă marcată nu este de aceea trebuie să aleg din numeroasele cărări, pe care le bănuiesc a fi călcate de oi şi de vaci, pe cea care se orientează spre vest. Urmez la început drumul care taie perpendicular, trecând pe lângă un sălaş foarte bine amenajat, mai să crezi că-i o casă de vacanţă, îndreptându-mă către Valea Hotarului; după vreo sută de metri drumul se abate brusc în urcuş abrupt spre stânga şi intră în pădure; mie nu-mi convine aşa că o iau pe cel vag conturat ce coboară spre dreapta tăind un pâlc de molizi şi se uneşte cu altul care se vede coborând către firul Hotarului.

Mă orientez urmând o linie imaginară spre vest urmând de la mică distanţă conturul pădurii şi curând dau de potecă clară ce străbate prin otava de curând cosită punându-mi în faţă o poiană prelungă, presărată cu mici pâlcuri de molizi, saivane şi şoproane pentru fân şi care îmbracă, precum o mantie, cele două coline ce le mai am de străbătut. De după o dungă apare o stână, acum pustie deoarece oile au coborât mai jos alungate de nopţile reci care prefaţează apropierea toamnei. Las în dreapta două şoproane de fân şi traversez firul, acum firav din cauza secetei, a unuia din izvoarele Hotarului, urc pieziş printre molizi rari o altă culme, nu prea înaltă, lăsând în dreapta vârful Purcăreţul, cobor uşor ocolind un izvor al râului cu acelaşi nume, trec peste cea de a treia colină ghidându-mă după hotarul abia bănuit dintre două poloage de fân (unul din ele rămas necosit) şi găsesc un drum, pe care se văd urme proaspete de tractor, îndreptându-se către soare apune. Încă un sfert de oră de mers şi în faţă se iveşte priveliştea văii largi a Izvorului lui Dragoş, iar undeva jos văd roşind acoperişurile unor construcţii. La aproximativ trei ore de la plecarea din Gârlea ajung la podul peste care drumul ce vine dinspre Moisei traversează apa Dragoşului. Această reuşită mă binedispune şi mă opresc pentru un scurt popas, timp în care fac fotografii, privesc împrejurimile şi arunc o privire pe hartă. Vremea este excepţională, cerul este albastru deschis (semn al unei umidităţi atmosferice crescute), temperatura aerului este moderată şi nu adie nici o idee de vânt. Drumul ce urcă din vale este acoperit de placi betonate dar dincolo de pod se pare că acestea dispar lăsând loc prundişului. În aval de pod se află o construcţie ce pare că va fi o pensiune, foarte aproape de stadiul final, iar vecină în amonte o alta la care încă mai este mult de lucru. Valea este destul de îngustă, pădurea coboară până aproape de firul apei, iar în fund, spre sud, cerul se sprijină pe o culme golaşă.

 O iau în sus pe firul apei, trec podul şi ajung în preajma unui nou grup de construcţii; mai întâi o curte în care se află patru prisăci mobile; puţin mai sus de acestea se află o vilă în construcţie. Dincolo de gardul care mărgineşte această curte se întinde o altă gospodărie, mai dichisită, în care se pare că mai este de lucru pentru că încă se văd movile de nisip şi prundiş; îmi atrage atenţia ceva ce pare a fi un bazin circular, poate pentru înot, construit pe sol dar mai ales construcţia de bârne de lângă acesta, acoperită cu pământ pe care creşte iarbă. Mai sus, tot pe malul apei, se vede un pavilion circular cu mese şi scaune, un leagăn, apoi, perpendicular pe drum, o altă construcţie cu etaj. Nici aici nu se vede mişcare, iar inscripţia ce o văd pe o tablă prinsă în cuie de un molid, la poartă, mă încunoştiinţează că pentru cazare trebuie să sun la unul din cele două numere de telefon notate cu vopsea neagră. Mai fac câţiva paşi şi ajung la o poartă de fier pusă de-a curmezişul drumului, asigurată de un lanţ cu zale cât degetul şi un lacăt pe măsură. Pancarda de tablă din dreapta mă încunoştiinţează că mă aflu la poarta de vest a rezervaţiei Pietrosul Mare şi că circulaţia publică este interzisă.

Mă strecor pe lângă stâlpul din stânga descoperind că nu sunt primul care o fac şi pătrund pe teritoriul rezervaţiei. Primul lucru de care dau cu ochii şi care mă impresionează profund este placa ce poartă îndemnul: „Păstrează curăţenia! Ai intrat în casa şi ograda mea. Te rog respectă-mă ca să fii respectat.“ Mai există şi alte pancarde cu fel de fel de informaţii asupra rezervaţiei. În dreapta se află o construcţie de bârne, acoperită cu şindrilă dar nelocuită pentru că o bună parte din geamuri sunt sparte.

 Şi la ora 11.00 intru pentru prima dată în această parte a împărăţiei Măriei Sale, Pietrosul Rodnei. Drumul este în foarte bună stare, prunduit, iar prin punctele mai umede disting urme de cauciucuri. Pădurea domină versanţii din jur cu exemplare impozante de brad şi molid dar pe malul apei este stăpân arinul. Ici şi colo văd îngrădituri care protejează ceva. Las în dreapta un pinten imens ţâşnit nefiresc din pieptul muntelui, iar puţin mai sus o inscripţie săpată pe albul stâncii îmi atrage atenţia.

Mă apropii şi citesc: Eu Gheorghe Măiscălesca V. „Cine urcă sus la munte Dumnezeu sfântu-i ajute.“ Undeva, se desprinde spre stânga o potecă, iar un indicator mă informează că într-acolo se află casa laborator. Sub o stâncă, pe firul unui râu cu debit bogat, văd, închipuit dintr-un vagonet de mină, o instalaţie ingenioasă ce colectează apa pe care o dirijează apoi prin două conducte de plastic să alimenteze cine ştie ce zonă. 

O linişte binefăcătoare, întreruptă arareori de ciripitul unei păsărele, domină împrejurimile inducându-mi o binefăcătoare pace sufletească; materia-mi dispare lăsând din mine doar spiritul care tânjeşte după unirea cu grandoarea priveliştii ce mă înconjoară ... parcă plutesc ... totul în jurul meu prinde viaţă şi chiar mi se pare că, de aş vrea, aş putea comunica cu copacii, cu stâncile sau florile ... uite colo cum o rădăcină de molid strânge la subţioară o lespede lată, întocmai ca un copil servieta când merge în prima lui zi de şcoală care tocmai a început ... un fluture dă ocol capului meu, fără teamă, parcă voind să-mi comunice ceva apoi prinde a scociorî printre staminele unei flori de aur ... de după culmi înalte, pe deasupra pădurii, un vârf ascuţit, poate Pietrosul, se iţeşte preţ de câteva minute la mine ... puţin mai în dreapta se iveşte o culme prelungă, golaşă, pentru a dispărea curând acoperită de alte culmi care se apropie din ce în ce mai mult îngustând valea ... într-o margine de drum viaţa vegetală a început operaţia de mumificare a cadavrului închipuit de un cauciuc de tractor, abandonat de cine ştie ce neiubitor de curăţenie. De undeva, zgomot de motor vine să-mi tulbure gândurile; la început cred că-i un avion dar când se mai apropie îl disting a fi al unei maşini care urcă trăgând din greu. De ceva vreme drumul devenise bolovănos, rupt ici şi colo de şuvoaie de apă ... cam greu pentru o maşină ... doar de-o fi vreun A.T.V. Nu ştiu ce-mi induce impresia că vine după mine. Un moment am tentaţia de a mă retrag în pădure dar resping acest gând; nu am de ce să mă ascund.

Zgomotul de motor se aude din ce în ce mai tare, apropiindu-se şi, curând, de după o curbă, apare o autofurgonetă din acelea amenajate pentru transportat mărfuri uşoare. Când se apropie destul de mult mă retrag într-o parte făcându-i loc. Bărbatul de la volan ridică mâna a salut când trece pe lângă mine, iar de lângă el o femeie şi copilul ce-l ţine în braţe mă privesc curioşi. După ce trece un firicel de apă, la vreo sută de metri în faţa mea, opreşte şi coboară din maşină împreună cu femeia şi copilul. Curând ajung lângă ei şi leg o discuţie cu bărbatul. Îmi spune că a venit cu familia după mure; femeia avea în mână un borcan şi dispare, împreună cu copilul printre molizi. Îi povestesc omului ce gând m-a adus pe aici şi-i solicit informaţii asupra traseului. Îmi spune că la prima ramificaţie s-o iau la dreapta, pe Valea Măgurii unde voi da de drumul care mă va duce fără greş la Izvorul Albastru al Izei. Despre peşteră spune că nu ştie nimic. Ne despărţim, eu văzându-mi de drum, iar el, probabil, se duce după mure. Nu merg prea mult că din spatele meu aud zgomotul motorului; privesc într-acolo şi văd că maşina face cale întoarsă. Oare să fi umplut aşa repede borcanul cu mure?

Drumul este din ce în ce mai înierbat semn că nu prea e circulat de multă vreme. Într-un loc pare a se ramifica; spre dreapta se abate o fâşie, aparent prunduită, ce trece dincolo de apă dar pe malul celălalt dispare. Printre molizi se zăreşte acoperişul unei construcţii ce pare a fi un şopron de fân. Un şopron de fân în mijlocul pădurii? îmi pun întrebarea. Şi închipuindu-mi că în spatele piciorului de munte ce-mi acoperă perspectiva se află vreo fâneaţă către care duce o cale de acces. Drept urmare o iau pe drumul ce tine firul apei; treptat acesta se transformă într-un fel de potecă ceva mai largă, pe care se pare că nu prea trece picior de vietate, şi ajung la o nouă ramificaţie; spre stânga urcă abrupt pe firul unui izvor o potecă ce mi se pare necirculată şi care se orientează către o fâşie largă de pădure distrusă, se pare de vreo avalanşă, pe care se dezvoltă haotic o vegetaţie deasă; spre dreapta se vede ceva ca un drum pardosit cu bolovani aduşi de ape.

 Mă orientez către acesta şi merg o vreme fiind din ce în ce mai convins că sunt pe traseul corect dar pe o porţiune distrusă de ape şi sper ca în curând să ajung la drum bun. Şi uite aşa, amăgit din loc în loc de ceea ce mi se pare a fi drum mă pomenesc înconjurat de pădurea deasă de molid; solul este acoperit de copaci căzuţi de cine ştie când, parcă de la începutul veacurilor, acoperiţi cu un strat gros de muşchi şi cetină pe care nu se zăreşte nici urmă de om sau de animal. Încerc să părăsesc firul apei şi să-mi tai drum prin pădure, ba prin stânga, ba prin dreapta, dar e greu de tot.

Trunchiuri putrede de arbori căzuţi se frâng sub bocancii mei şi deseori mă scufund în stratul de muşchi până aproape de brâu. Mă întorc la apă şi mă arunc la luptă cu altitudinea hotărât să birui. Păşesc din piatră în piatră avansând încet dar sigur. Vegetaţia năpădeşte malurile deasă, greu de străbătut dacă aş încerca, copacii se apropie din ce în ce mai mult lăsând vederii doar o fâşie îngustă de cer; merg ca printr-un tunel şi simt, lucru care mă surprinde, că sunt protejat de zidul verde. Apa şopoteşte discret strecurându-se printre pietre; uneori tace şi glasul apei lăsând loc unei linişti desăvârşite, netulburate de vreun ciripit de pasăre sau foşnetul vreunei adieri de vânt; totul este încremenit, doar eu şi apa ne deplasăm, în direcţii contrare. Treptat valea se îngustează, versanţii se apropie strângând apa ca într-un cleşte făcând-o să muncească din greu pentru a-şi rupe cale printre stânci, muşcând hălci mari din acestea cărându-le apoi în vale; bolovanii devin din ce în ce mai mari, mai mulţi, copacii prind a-şi împleti ramurile deasupra apei razele soarelui pătrunzând din ce în ce mai greu astfel că aerul se răcoreşte devenind tot mai umed şi îmbălsămat cu miros de cetină şi pământ. Într-un loc, în stânga, se deschide un limpeziş care se ridică, fâşie îngustă, într-un urcuş aspru; sunt tentat s-o iau pe acolo crezând că am dat de un drum care să mă scoată din apă dar mă conving că este doar un râu de grohotiş rupt din munte de firul apei care curge dintr-acolo, poate mult mai bogat primăvara când este alimentat de topirea zăpezilor. Strâng din dinţi şi continui lupta; bolovanii devin lespezi late şi înalte silindu-mă adeseori să pun genunchiul pentru a le trece. Trebuie să desfac un băţ telescopic (ambele mai mult m-ar încurca) şi să mă ajut de el; nevoit să mă concentrez asupra locului unde să pun piciorul rareori mai ridic privirea la ce mai este în jur. De fapt mare lucru nici nu mai am ce vedea decât bolovani şi ramuri joase de molid care-şi scutură cetina după gulerul cămăşii înţepându-mi pielea ca sute de ace. Merg continuu, fără a simţi oboseală, deci fără pauze, astfel că reuşesc, într-o oră şi jumătate de la intrarea în rezervaţie, să parcurg o distanţă apreciabilă ţinând cont de condiţiile în care merg. Urechea-mi sesizează că muzica apei s-a schimbat; locul suavului susur este luat de un fel de fâşâit, asemănător difuzorului unui receptor radio a cărui post a rămas fără emisie, ce se amplifică cu fiecare pas făcut. Ridic privirea şi-mi văd calea tăiată de un prag imens de stâncă.

Prăvălindu-se din tunelul de verdeaţă, albit de spumă, un şuvoi de apă linge stânca lunecând pe cuvertura ţesută din mii de fire de muşchi, lustruieşte de zor un trunchi de molid cărat, cine ştie de când, se prăbuşeşte de la vreo patru metri într-un impozant lighean de piatră tot de el săpat, din care, apoi, se revarsă într-o vâltoare cu apa cristalină, adâncă de mai mult de un stat de om, de la alţi trei metri mai jos

Alte trunchiuri de molid, cărate din munte, s-au oprit opunându-se cu încăpăţânare şuvoiului care, alunecând pe lemnul lustruit de ape, le-ar vrea duse mai departe. Pragul de sus se pune în calea vederii şi nu percep altceva decât culuarul întunecos format de arborii care mărginesc ulucul apei. Stau minute bune privind în extaz acest splendid peisaj, nebăgând de seamă că peretele de stâncă mi se pune în cale blocându-mi înaintarea. Pe măsură ce avansasem pe firul apei, spectacolul oferit de locurile sălbatice străbătute doar de vânt şi apă, pentru că semne care să trădeze prezenţa omului sau a sălbătăciunilor nu văzusem, îmi stârniseră curiozitatea şi imaginaţia mea bănuia în faţă noi minunăţii ascunse în tainiţele muntelui. Dar constat că zidul spălat de apă, alunecos din pricina umezelii şi a saltelei de muşchi, este imposibil de abordat; se pare că nu am altceva de făcut decât să renunţ. Prudentul „Alteu“ mă sfătuieşte să fac cale întoarsă dar nesăbuita curiozitate îmi dă ghes să continui. Mai mult decât Ulise, doresc să văd Sirenele nu numai să le ascult, iar în cazul meu Scilla şi Caribda s-au unit într-o singură stâncă parşiv de umedă şi alunecoasă tot atât de capabilă să-ţi frângă oasele. Pun binoclul la ochi şi adresez rugi fierbinţi Măriei Sale Muntele dar neuitându-l nici pe EL; mai întâi caut cale de ocolire a stâncii dar vegetaţia din jur formează un gard viu de nepătruns; dar dacă totuşi mi-aş tăia cale apoi să urc undeva pe una din culmi, din stânga sau din dreapta?... numai gândul la efortul ce l-aş face urcând coasta împădurită, necălcată de picior de vietate, şi la necunoscutul care m-ar aştepta acolo în pădurea nesfârşită dar mai ales gândul că m-aş îndepărta de splendorile ce mi le-ar oferi râul mă determină să abandonez şi această variantă; apoi un deget nevăzut îmi îndreaptă binoclul către obstacolul din faţa mea şi-mi arată soluţia pe care nu îndrăzneam s-o caut tocmai acolo. Observ că pe partea dreaptă stânca chiar dacă e umedă nu este acoperită cu muşchi decât pe o porţiune infimă, iar ramurile arinilor care se apleacă mult deasupra ei, acoperind-o, mi-ar fi de un mare ajutor.

Incep urcuş prudent, căutându-mi prize sigure ... constat că talpa bocancilor are o excelentă priză la stâncă ... alegând din mulţimea „mâinilor“ de ajutor pe care Măria Sa mi le întinde şi, nu fără emoţii, ajung la primul prag. Aici îmi caut loc sigur de unde să admir splendoarea peisajului, să-mi potolesc bătăile inimii, de efort dar şi de extaz; inspir aerul aproape lichid îmbălsămat cu fel de fel de arome suave, fac fotografii ţinând aparatul, datorită valului de emoţii de care sunt copleşit, în cele mai năstruşnice poziţii apoi îmi caut drum tot pe partea dreaptă care de data asta este mult mai generoasă oferindu-mi adevărate trepte săpate în stâncă şi, chiar dacă această porţiune este cu vreun metru mai înaltă decât precedenta, o urc într-un timp mai scurt. O nouă perspectivă mi se deschide în faţa ochilor.

 De sus, dintre arborii care-mi acoperă vederea, şuvoiul vine despletit, sărind peste alte praguri, năpădind de peste tot; dintr-o parte într-un şuvoi lat dar mai subţire, ca o perdea transparentă, iar din dreapta, tăind două şanţuri înguste în stâncă, se aruncă într-un vuiet asurzitor, de la patru-cinci metri, punând în mişcare masele de aer care flutură ramurile înfrăţite de molid şi arin; ajunsă într-o cuvă se zbate amarnic împingând într-o grămadă de bolovani pe care nereuşind să-i ferească din cale se strecoară printre şi pe sub ei, mai sapă un şanţ prin care, după ce mai sare un prag de vreun metru, înspumată de efort, îşi trage sufletul câteva clipe într-un minuscul lăculeţ lansându-se apoi peste pasajul descris anterior.

Se pare că aici mi s-a înfundat; cale de întoarcere nu mai există pentru că a coborî pe unde am urcat pare a fi destul de periculos în situaţia în care îmi lipseşte cordelina. Deci salvarea stă tot în continuarea drumului. Şi de data asta Cel care are grijă de noi drumeţii îmi arată calea, nesperat de uşoară, mai uşoară chiar decât cea de mai înainte. Traversez spre stânga păşind prin apă şi de aici, pe o cale foarte uşoară, păşind pe trepte săpate în piatră, acceptând ajutorul oferit de braţele întinse de mici arbuşti, constat că ceea ce mi se părea de netrecut devine cât se poate de facil.

 Fac un scurt popas; ar fi timpul să mănânc ceva dar hrana sufletului pe care mi-o oferă splendoarea locului anulează nevoia de hrană trupească. Beau din apa vie a râului, bag o bomboană în gură, şi plec din nou la drum.

Ulucul pe care se strecoară apa devine din ce în ce mai îngust; bolovani imenşi şi împletituri din trunchiuri de molid smulse pădurii mi se pun în cale îngreuindu-mi înaintarea; vegetaţia, arbori şi buruieni, mă împiedică să văd ce-i în dreapta sau în stânga; am vedere doar pe culuarul îngust ce mi se deschide în faţă şi care urcă abrupt spre celest. Sărind din bolovan în bolovan, trecând peste sau pe sub trunchiuri prăbuşite de copaci, câştig treptat în altitudine. Pe măsură ce urc arinişul dispare, buruienile se răresc, şi prind a zări câte ceva din versanţii muntelui. Mai fac un popas şi, lungit pe o lespede imensă cercetez cu binoclul căutând vreo cale pe care m-aş putea abate de la firul apei luând-o prin pădure, fără a mă îndepărta totuşi de râu, acesta fiindu-mi cel mai sigur ghid în cazul de faţă. Dar ce descopăr este total descurajant; locuri neumblate, trunchiuri de molid prăbuşite de vreme, acoperite de muşchi şi stânci rupte din munte sau colţi de piatră răzbătând prin stratul auriu de cetină, pâlcuri de nepătruns de zmeuriş unde s-ar putea să fiu strâns cu ... drag la piept de batrânul moş Martin. 

 Singura soluţie rămâne tot firul apei. Şi plec din nou la luptă, o luptă în care simt totuşi că sunt protejat pentru că, deşi la prima vedere efortul pare a fi copleşitor, nu simt nici urmă de oboseală, iar buna dispoziţie mă cuprinde pe masură ce timpul trece. După vreo jumătate de oră ajung la o nouă cascadă, mai mică şi mai uşor de trecut decât precedenta dar nu mai puţin spectaculoasă.

 Pun genunchiul pe fiecare din multele lespezi ce o mărginesc în stânga, în ascensiune de cel mai mare folos îmi sunt mâinile, şi o trec şi pe asta. De aici pădurea pare a se mai aerisi, albia începe a fi mai liberă de stânci şi înaintarea, chiar dacă panta continuă a urca aspru, devine mai uşoară.

Porţiunile mai dificile care continuă totuşi să apară pe drumul apei le ocolesc abătându-mă prin pădure dar îmbrăţişarea molizilor, precum şi stratul gros de muşchi în care mă afund uneori până la brâu, nu-mi îngăduie să mă îndepărtez prea mult de albie. Cetina ce se scurge din copaci se depune între rucsac şi spinarea mea adunându-se în strat gros, pătrunzând prin cămaşă şi înţepându-mi îngrozitor pielea astfel că în vreo două rânduri sunt nevoit să mă opresc pentru a-mi curăţa cămaşa culegând cetina ac cu ac. Stratul de muşchi prinde a se subţia (sau doar e o părere ?) şi pe malul apei încep a desluşi o umbră vagă de cărare. Într-un loc văd o palmă de pământ cu iarba dizlocată, sunt sigur că nu întâmplător ci de vreo vietate care şi-a făcut drum pe acolo. Când ridic privirea să-mi caut loc pe unde să ocolesc un molid imens prăvălit în cale-mi, pentru câteva clipe încremenesc; într-un loc întunecos, sub o stâncă, văd două urechi rotunde ascultându-mi, parcă, paşii; din fericire mă lămuresc repede nelăsând timp spaimei să mă invadeze: cele două urechi erau în realitate nişte bureţi de copac, uscaţi, de pe un trunchi putred de molid ajuns cine ştie cum sub acea stâncă. Bucuros de falsitatea alarmei uit să fotografiez imaginea „fiarei“, iar când îmi dau seama este prea târziu. Şi totuşi prezenţa unui animal devine tot mai certă; dovadă numărul mare de smocuri de iarbă dislocate din sol. Îmi amintesc că şi ursul scurmă după rădăcini şi larve de insecte. Curând identific animalul care a trecut înaintea mea după amprentele impozante ale unor copite de cerb ce le descopăr în pământul umed dintr-o poiană.

 După încă vreo oră de mers de la ultima cascadă trec din nou printre molizi ce par a fi de când lumea după care pădurea prinde a se lumina tot mai mult, razele soarelui pătrund printre crengi încălzindu-mi trupul cuprins de răcoarea transpiraţiei. Simt miros de băligar de oaie şi curând ajung într-o poieniţă unde se vede clar că turma a fost, nu demult, prezentă acolo, poate cel mult de o zi. În faţă prinde a se contura cărarea bătută de copite; un tufiş de jneapăn mă anunţă că zona alpină nu-i departe. Urma turmei se abate scurt la dreapta , trece peste firul râului, urcă abrupt câteva zeci de metri şi mă scoate la golul alpin.

Mă aflu într-un circ glaciar brăzdat de izvoare şi împânzit de pâlcuri de jnepeniş dar care, spre norocul meu, nu-mi stau în cale. Mă abat într-un larg arc de cerc spre vest ocolind o râpă şi orientându-mă către un drum ce se vede tăind coasta muntelui şi pe care-l bănuiesc a fi cel văzut anul trecut de pe Muchia Hotarului. După patru ore de mers prin locuri fantastice, greu de pătruns, neumblate prea mult se pare nici de animale mă opresc pentru un popas ceva mai îndelungat, la marginea drumului. Mă lungesc pe iarbă şi prind a cerceta împrejurimile. Spre est, ridicându-se deasupra unei culmi domoale îmbrăcată în pajişte împiestriţată ici şi colo cu pâlcuri de jnepeni se ridică Pietrosul Rodnei din care se lasă spre nord Culmea Hotarului, iar spre sud-est muchia ce coboară în adânca Curmătură a Pietrosului; mai spre dreapta se ridică gurguiul impozant al Rebrei, unit printr-o spinare domoală de Buhăescu Mare. 

 Rotindu-mă în continuare, spre dreapta, văd ridicându-se deasupra circului glaciar în care mă aflu un vârf ascuţit pe care-l bănuiesc a fi Bătrâna. De la el, spre sud, orientată de la est la vest, se desfăşoară o muchie pe care desluşesc un drum ce, ocolind un pâlc de jnepeni, duce către Tarniţa la Cruce. Puzderia de cărări ce se profilează pe fundul circului glaciar trădează prezenţa vreunei stâne aflată prin apropiere. Spre vest priveliştea este închisă de o coastă de munte pe care urcă drumul la care am ajuns. Mă simt excelent; uşoara oboseală ce o simţisem a trecut demult dar foame tot nu-mi este.

Totuşi, ţinând cont că singura mea hrană de astăzi a fost cafeaua de dimineaţă trebuie să-mi impun să mănânc. Desfac rucsacul, scot cele de îmbucat, aleg un pumn de alune după care îmi face cu ochiul colacul ardelenesc frumos rumenit care se dovedeşte a fi mult mai bun gol, fără altceva (gluma unui prieten de al meu pentru acest fel de mâncare este „pâine cu pastramă de limbă“). Între timp studiez harta şi mă dumiresc de ce nu am găsit peştera Izvorul Izei; datorită acelei ezitări la prima ramificaţie a râurilor am luat-o greşit; în loc să urmez firul spre dreapta, adică Valea Măgurii, care m-ar fi dus la peşteră, apoi la Izvorul Albastru al Izei am mers înainte prinzând Jneapănul Bătrânei care m-a scos în Groapa Bătrânei. Acea eroare m-a dus să văd locuri pe care nu se ştie dacă aş fi avut prilejul să le văd vreodată. Deasemenea mă lămuresc că acel vârf ascuţit dinspre est nu este vârful Bătrâna, cum greşit am crezut, ci vârful Gropilor. Este trecut puţin de ora 15.00, iar pe hartă Izvorul Albastru al Izei nu pare a fi prea departe. Mă hotărăsc, chiar cu riscul de a mă prinde noaptea pe drumul de întoarcere, să încerc să ajung şi acolo.

 Deci, odihnit şi cu moralul intact, pornesc la drum. Urc la început mai abrupt apoi din ce în ce mai domol până când ajung într-un punct de vizibilitate maximă şi mă simt edificat pe deplin; spre apus, în dreapta mea, am obârşia Văii Măgurii pe care ar fi trebuit s-o urmez, iar drumul pe care merg nu este acela pe care-l văzusem anul trecut de pe Hotarul. Harta pe care o am la mine îmi dă puţine informaţii astfel că nu pot determina distanţa ce o am de parcurs până la ţinta călătoriei mele. Voi continua totuşi o vreme până voi ajunge la un punct de vizibilitate maximă a împrejurimilor, poate voi descoperi locul unde se află Izvorul Izei. După configuraţia terenului ce se desfăşoară în faţa mea şi spaţiile de pe hartă se pare că este destul de mult de mers până acolo. Totuşi să încerc! Drumul pe care-l urmez se vede înaintând spre sud făcând joncţiunea, undeva sub vârful Bătrâna, cu traseul de creastă. Pentru a mai scurta din timp şi din cale părăsesc drumul şi, fixându-mi un punct în vestul Bătrânei, o tai într-acolo urmând o linie dreaptă. Cobor uşor, fără a pierde prea mult din altitudine, către obârşia Văii Măgurii, tai o vale seacă, apoi urc ajungând la poteca de creastă a Munţilor Rodnei marcată cu bandă roşie. Cobor lin spre marginea pădurii şi curând văd acolo un grup de turişti. Bucuros grăbesc într-acolo sperând că voi putea obţine ceva informaţii. Dar dezamăgirea este mare; turiştii sunt cehi şi pas de te înţelege cu dânşii! Ne străduim să comunicăm; ei nu mă înţeleg pe mine ce doresc dar eu pricep ce vor ei; caută un loc potrivit pentru înnoptat unde să aibă sursa de apă în apropiere. Cel mai nimerit loc este în Tarniţa la Cruce. Reuşesc să mă fac înţeles şi tocmai când să ne despărţim un huruit mă face să ridic privirea; descopăr că deasupra văii Izei se adună nori grei de ploaie care se îndreaptă spre răsărit, adică spre locul în care mă aflu eu. Neavând chef să înfrunt ploaia dar mai ales dându-mi seama că noaptea nu-i prea departe, este deja ora 16.30, mă decid să renunţ şi fac cale întoarsă însoţindu-i pe cehi. În urma noastră canonada celestă se întăreşte şi şuvoaie întunecate leagă cerul de pământ. Numai ce trecem de Tarniţa Bătrânei că mormăit de nori furioşi prinde a se auzi şi dinspre răsărit.

 Nu durează mult şi o pală de vânt deosebit de rece se abate asupra noastră. Cehii nu par a fi cehi; din câte am observat întâlnindu-i pe munte au o condiţie fizică de invidiat neînchipuindu-mi că vreodată aş putea să ţin ritmul lor; aceştia însă, nu ştiu din ce motiv, merg exasperant de încet, iar eu am tot interesul să mă grăbesc ... descărcări electrice în faţă, descărcări electice în spate; este exclusă abordarea traseului pe creasta Buhăescului Mare şi a Rebrei, deci trebuie să ocolesc prin Gropile Buhăescului şi asta înseamnă drum mai lung, iar eu sper ca până la lăsarea întunericului să ajung la cabana meteo de la Iezer de unde, chiar în condiţii de noapte, drumul este floare la ureche. Vântul se întăreşte şi bate din ce în ce mai rece; ploaia din urmă pare că nu se grăbeşte să ne ajungă, ba pare a ne evita luând-o pe valea Vişeului dar cea din faţă prinde a-şi arăta colţii vântul aruncând asupra noastră pulbere fină de apă. Îmi pun haina de ploaie şi întind pasul păstrând totuşi distanţă de vedere între mine şi cehi pentru a le semnaliza locul unde este Tarnţa la Cruce. Cele trei coline pe care se înscrie drumul tăiat de lama buldozerului, rană urâtă pe trupul muntelui, se pun periodic între mine şi cehii care rămân din ce în ce mai în urmă, adesea pierzând contactul vizual cu ei. Ajuns în Tarniţa la Cruce fac popas să-i aştept şi în acelaşi timp să mănânc ceva. Mestec ce a mai rămas din colacul ardelenesc fără ca organismul meu să accepte altceva decât pâine şi apă; mi-e silă doar cât mă gândesc la cutia de pate din rucsac; mai ronţăi câteva alune ... cehii nu apar şi eu stau ca pe ghimpi.

Ploaia s-a oprit dar în continuare nori grei acoperă cerul şi seara se apropie nefiresc de repede.

Pentru a mai scurta din drum îmi propun să urmez potecile de animale care se strecoară pe deasupra căldării în care se află Tăurile Buhăescului care răzbat, urmând aproximativ curba de nivel, în Curmătura Pietrosului. Mă întorc într-un loc de unde am vizibilitate pe o bună bucată din drumul pe care am venit dar nu văd nici umbră de ceh. Nu mai pot aştepta; sper că m-au înţeles cum să identifice locul unde se află Tarniţa la Cruce orientându-se după lacul ce se vede mai jos de potecă.

Îmi iau rucsacul şi prind a coborî spre lac, direct, în linie dreaptă, evitând drumul pe care se văd amprentele cauciucurilor de A.T.V.-uri. Sar peste firul de apă ce se scurge din lac şi urmez un traseu în linie dreaptă căutând să nu pierd prea mult din altitudine ajungând astfel la o potecă clar profilată ce se strecoară peste o muchie şi, cred eu, coboară la tăuri. Dar văd că nu este chiar aşa pentru că ajunsă pe muchie se orientează în urcuş, nu prea pronunţat, lăsând în dreapta un perete ce se prăbuşeşte vertical, iar tăurile se văd undeva, la vreo sută de metri mai jos. Chiar dacă nu mă aşteptam la asta, mă bucur pentru că voi fi scutit de a urca cei peste 250 m. diferenţă de nivel de la Buhăescu 1 la Curmătura Pietrosului. Poteca clară mă duce printre rugi de afin şi merişor până în apropierea abruptului ce se lasă din vârful Rebra, apoi coboară în groapă şi dispare în grohotiş şi iarbă. Îmi iau reper o „poartă“ dintre două stânci, dincolo de care presupun că se află poteca marcată ce duce pe Pietrosul şi fără prea mare dificultate sau efort, doar cu mai multă atenţie, ajung la ţinta fixată. Este ora 19.20 dar încă mai este puţină lumină. Chiar dacă nu am ajuns la cabana meteo aşa cum mi-am propus drumul nu-mi mai pune probleme deosebite. Telefonul mă semnalizează că am un mesaj. Este Antonella care mă solicită să mai dau şi eu un semn de viaţă. O sun şi la întrebarea-i despre locul unde mă aflu îi trântesc o minciună. Pentru a nu le provoca îngrijorare spun că mă aflu la cabana meteo. O aud că răsuflă uşurată fiind ambii de acord că de acum încolo nu mai există probleme; făcuserăm împreună această porţiune cândva, tot pe timp de noapte, deci ştia că în două ore pot fi în Gârlea. Cât am mai zăbovit s-a făcut întuneric aşa că-mi aranjez frontala şi o iau la drum. Ajung la un stâlp de marcaj cu indicatorul lipsă; mă nedumereşte momâia de pietre, ca acelea din Retezat sau Parâng, pe care nu o ştiam acolo. Mă minunez că am ajuns aşa de repede la ramificaţia unde se desprinde poteca ce coboară la Iezer; bâjbâi o vreme după intrarea în zănoagă şi când o găsesc prind a coborî în grabă. Noaptea este neagră de să-ţi bagi degetele în ochi. Undeva sus, către Pietrosul bănuiesc, prinde a lătra un câine; îmi închipui că cei de la cabana meteo l-au lăsat liber pe timpul nopţii să facă şi el ceva mişcare. Pun lumina frontalei pe poteca ce se vede clară şi nu mai acord atenţie la altceva. Din nou mă minunez că, deşi ştiam această zonă excelent marcată, nu zăresc nici un semn, poteca urmând deseori o linie dreaptă către vale spre deosebire de curbele pe care le ştiam eu. Găsesc totuşi o explicaţie; turiştii mai grăbiţi taie uneori curbele astfel că deseori scurtăturile sunt la fel de clare ca poteca normală; aşa îmi explic absenţa semnelor. Vigilenţa îmi este amăgită şi de unele serpentine peste care totuşi dau uneori. Ar trebui să ajung la un perete de stâncă pe sub care se strecoară poteca dar văzând că nu mai apare consider că din cauza întunericului voi fi trecut pe lângă el fără să-l văd. Şi iată, tot nefiresc de repede, văd oglinda întunecată a lacului ... da, dar de ce în dreapta şi nu în stânga cum ar fi fost firesc ... cum am ajuns în această poziţie? ... şi forma parcă ar fi diferită ... ei, poate că aşa se vede din cauza nopţii întunecoase ... undeva jos, derutându-mă, din dosul unui obstacol prelung, se vede pentru câteva momente o fâşie de lumină ... bănuiesc a fi vreo pereche de turişti, cazaţi la cabana meteo sau la cort în apropierea acesteia, romantici îndrăgostiţi, ce vor să facă o plimbare de noapte până la lac. Caut loc să trec de partea cealaltă unde ştiu că se află poteca când, după o clipă de nedumerire, oglinda întunecată, rotundă, a unui alt lac mă luminează. Nu sunt la Iezer ci la Tăurile Buhăescului! Dumnezeu m-a pedepsit pentru minciuna turnată Antonellei şi mi-a irosit avantajul ce-l obţinusem tăind drept din Tarniţa la Cruce spre Curmătura Pietrosului. Nu am timp şi nici dispoziţia necesară să îngădui disperării să pună stăpânire pe mine. Fac stânga împrejur şi o iau grăbit înapoi. Lupt îndârjit cu atracţia gravitaţională şi leoarcă de transpiraţie urc în trei sferturi de oră ce coborâsem în douăzeci de minute. Ajuns iarăşi în Curmătură nu mai stau să-mi analizez greşelile şi atac voiniceşte urcuşul spre Pietrosul. Înainte de a comite acea greşeală care m-a propulsat la tăuri avusesem o clipă ideea că dacă tot m-a prins întunericul să fac o ascensiune de noapte pe vârf. Acum mă gândesc că de aş fi dat curs impulsului greşeala ar fi fost exclusă pentru că ar fi trebuit să urc în loc să cobor. Păşesc voiniceşte încercând să recuperez cât de cât timpul pierdut; ajuns la ramificaţia potecilor constat că dacă aş fi fost doar cu puţin mai atent aş fi fost scutit de a face acel efort inutil de a coborî la Tăurile Buhăescului. Departe, în vale, se văd licărind luminile becurilor din Borşa, cel mai sigur reper că sunt pe drumul cel bun. La ora 22.15 sunt în dreptul cabanei meteo. Profit de faptul că am semnal la telefon şi-mi sun gazda pentru a anunţa că totul este normal şi că în maxim două ore sunt acasă. Urmez drumul cu stricteţe; nu am mai fost pe scurtături de mai bine de doi ani şi ştiu că în pădure s-au produs multe modificări, din cauza masivei defrişări şi a doborâturilor de vânt, ce au afectat cu siguranţă potecile nemarcate. Merg la lumina frontalei, fără emoţii chiar dacă printre copaci mai aud zgomote scoase de păsări de noapte sau cine ştie ce alte vietăţi. La un moment dat, în fascicolul de lumină al frontalei nimereşte o biată vietate asemănătoare unei şopârle, sau poate chiar o şopârlă, care aleargă înnebunită nereuşind să se smulgă din capcana de lumină. Micşorez pasul pentru a-i da răgaz să scape la întuneric. Curând ies din pădure şi atent la ramificatia multor drumuri apărute în ultimul timp reuşesc să urmez pe cel bun şi ajung în locul numit Fundul Luncii. De aici, însoţit de murmurul Pietroasei, grăbesc pe panta care s-a mai domolit. La prima casă de pe dreapta zăresc în mijlocul drumului două luminiţe fosforescente. Bănuiesc că-i un câine; luminiţele se mişcă după o traiectorie curioasă ... când vin spre mine, când se abat la stânga sau la dreapta ori se îndepărtează. Pricep că nu-i câine pentru că ar fi imposibil să nu latre. Latră, în schimb, când ajung în dreptul casei, câinele din curtea de unde au apărut luminiţele. Aprind şi lanterna pe care, pentru vreo situaţie neprevăzută, o duc în mână. În fascicolul de lumină a celor două surse, lanternă şi frontală, descopăr că cele două luminiţe aparţin unui splendid exemplar de vulpe, cu o coadă imensă, care se zbenguie pe drum în faţa mea ţinându-mi-se în preajmă. Nu se sinchiseşte de lătratul câinelui care de fapt nu pe ea o latră ci pe mine. Ceva mai încolo trece gardul într-o curte, se ridică pe un mic dâmb şi se opreşte urmărindu-mă cu privirea.

Când mai sunt cam douăsprezece minute până la miezul nopţii pătrund în camera unde sunt găzduit, arunc rucsacul pe un scaun, descalţ bocancii care începuseră să mă cam înfierbânte şi împreună cu ciorapii îi scot afară la aerisit, bâjbâi după butelia cu bere, lăsată de rezervă, şi beau până mi se taie răsuflarea. Abia după aceea îmi amintesc să aprind lumina în cameră. Pe masă descopăr mâncarea ce mi-o lăsase Sava şi o mănânc cu mare poftă, înfometat fiind.

 Lungit în pat pentru somn, multă vreme nu pot adormi închipuirea-mi zugrăvind pe tavanul alb, ca pe ecranul unui cinematograf, splendorile văzute de mine datorită acelei divine erori!

 A doua zi dimineaţă, invitat de Sava şi Ilie la o cafea le povestesc aventura mea din ziua precedentă.

 - Domnu’ Costel, cum nu vă temeţi să mergeţi singur noaptea prin pădure? mă întreabă, minunându-se, Sava. 

- De ce m-aş teme? îi răspund. Fiarele umblă prin pădure, iar eu urmez drumul. La drumul mare ies doar tâlharii care de la mine nu prea au ce lua. 

După vreun sfert de oră, la ştirile date pe un post de televiziune, reporterul spune că în Pasul Gutin trei bandiţi au atacat maşina unei bănci furând o mare sumă de bani.                                    

P.S. Aceasta este varianta îmbunătățită a articolului publicat în revista "Hai Pe Munte" nr. 1

      -------------------------------                                                                                                                                  

      -----------           -----------                                                                                                                                                                                                                                                                                                      -        -----------           -----------

Vineri, 1 martie 2013 - 01:12 
Afisari: 2,325 


costel2007