Slovenia `25 (Muntii -- Munti din afara Romaniei --)

Jurnalu` ista-i o scurtă și incompletă prezentare a celor vizitate în tura din Septembrie, în Slovenia (https://www.carpati.org/planificator_ture/spre_vest_prin_nord_-_vest/8212/). Furăm cinci oameni înghesuiți într-o căruță și jumătate : Octavia, Mihai, Sorin, Ioan, io.

După două zile pe drumurile României, Serbiei, Croației și Sloveniei ajunserăm pe-o vreme bună în parcarea din apropierea localității Zgornje Jezersko. Ne-am luat rucsacurile în cârcă și-am pornit la deal, prin pădure, spre cabana Èe¹ka koèa na Spodnjih Ravneh (1542 m) din masivul Grintovec.

Aci aflat-am că o bucată din traseul nostru de a doua zi era închisă din pricina unei avalanșe care a distrus poteca între șaua Dol¹ka ¹krbina (2279 m) și vârful Grintovec (2558 m), așadar vom reconfigura itinerariu inițial : cabana Èe¹ka - sub vf. Koles (2440 m) - vf. Jezerska Koèna (2540 m) - vf. Kokrska Koèna (2520 m) - poteca Suhadolnik - poiana Suhadolnikova planina (1500 m) - poteca Ta¹ka - cabana Cojzova koèa na Kokrskem sedlu (1793 m) : https://link.locusmap.app/r/tjrjmg Pe LocusMap „cărarea” îi doar de 6,72 km, însă ulterior ceasurile deștepte (?!?) ale unora dintre noi cifrat-au-o la vreo 10 km.

Intrarăm pe traseu la ora 09h00, după un mic dejun gustos cumpărat la cabana Èe¹ka, unde am și savurat cea mai delicioasă pâine !

Poteca ne urcă șerpuind prin grohotișul unei căldări impresionante, trecând succesiv de niscaiva bifurcații.

La un moment dat zărim pe abruptul versantului vestic niște mogâldețe de munțomani suind încet și ireal spre creastă. Către șaua Mlinarsko.

Ne felicităm răsuflând ușurați că am ales potecuța de pe versantul opus ... fără să realizăm că a doua zi vom coborî exact acel perete fioros care acum ne îngrozea.

Pe tot cuprinsul masivului Grintovec traseele-s marcate într-un singur mod : un cerc roșu umplut cu alb. Am impresia că așa-i în toată Slovenia, inclusiv prin peșteri.

Cărarea ne urcă în serpentine cu scurte pasaje expuse, asigurate prin cabluri. Traversăm grohotișuri …

… sau ocolim niscaiva țancuri.

Peisajele devin din ce în ce mai largi.

Cu perspectivă spectaculoasă spre masivul Triglav și lanțul muntos austriac Karavanke.

În depărtări se zăreau niscaiva vârfuri înzăpezite, care probabil depășeau 3000 m.

Hochalmspitze, Petzeck, Grossglockner, Grosses Wiesbachhorn ?!?

În jurul nostru-i doar stâncă !

Muchii fioroase …

… și amețitoare.

Cabluri, din ce în ce mai dese.

La un moment dat schimbăm niscaiva impresii cu alți munțomani. Sloveni, italieni … dintre care unii fuseseră prin Carpații românești.

Câștigăm altitudine și trecem de intersecția cu traseul închis ce mai până acum un an ducea pe frământatul vârf Grintovec (2558 m).

Îi întoarcem politicos spatele și ne îndreptăm spre surioarele sale, vârfșoarele Jezerska Koæna (2540 m) și Kokrska Koæna (2520 m).

Undeva în zona vârfului Koles (2440 m) dăm peste un jgheab simpatic ... și oblic. Pentru a-l trece suntem nevoiți să ne târâm pe burtă. Rucsacul trebuie dat jos din spinare și împins cu mâna în față, deasupra capului. În dreapta îi peretele de piatră, în stânga îi un hău năucitor. Între cele două facem târâș-grăpiș pe coate și genunchi, pe burtă. Cu cât ești mai rotunjor la stat, cu atât devine mai interesant ...

Deși la prima vedere pare un pasaj foarte periculos, jgheabul ăsta alveolar îi de fapt extrem de sigur. Cu o singură condiție : să-l abordezi ca ... râma. Pe burtă, dacă-l urci. Pe spate, dacă-l cobori.

Simplu domn`le ! În plus, porțiunea critică are doar vreo doi metri și jumătate, după care poți face mersu` piticului, apoi cel biped. Doar că acum îi bine să te dai pe lângă perete și cu grijă să-mbrățișezi duios un colț chietros până treci de hăul cela.

În față ne așteaptă prima Koèna.

Încă niscaiva cabluri și câteva priveliști superbe ...

Și iată-ne ajunși pe vf. Jezerska Koèna (2540 m).

Înainte ni se proiecta țanțoș o muchie tare ascuțită, ce ne cam înspăimânta. Oare va trebui s-o călărim ?

Odată cocoțați și pe următorul vârf din apropiere, Kokrska Koèna (2520 m), ne-am liniștit în privința fioroasei muchii. Poteca noastră vira în jos, părăsind creasta și afundându-se prin văi și vâlcele, peste țancuri și-alte piciorușe.

Era tare fain pe vârfulețu` ista …

... unde-am și găsit de cuviință a ne trage-n poză :

După ce-am privit siderați în toate zările, hrănind iarăși câteva stăncuțe alpine …

… purces-am să descățărăm ...

Ce-a urmat ... fu de poveste. Cam de halloween povestea noastră.

De-acum soarele începea să dea semne că trage spre culcuș, iar marcajul ne cam juca feste: era din ce în ce mai șters, mai rar, mai greu de bunghit. Care va să zică pe-aci umbletu-i mai mult al păsărilor decât al oamenilor.

Potecuța cobora foarte înșelător per ansamblu, mai mult părând o curbă de nivel interminabilă care urmărea un versant sud-estic extrem de „crenelat” ... Au fost nenumărate pasaje expuse, cablate sau la liber, multe traversări de țancuri și muchii. Pe stânga noastră erau tot felul de vâlcele abrupte și cu grohotiș mărunt sau pământos. Uneori ne venea s-o tăiem în jos direct pe toboganele astea, dar ne răzgândeam rapid când ajungeam pe marginea lor.

Relieful acesta accidentat și ascuțit pe care l-am descățărat în câteva rânduri pe funduleț ... a făcut ca pierderea în altitudine să ne ia mult timp ...

Când în sfârșit am terminat cu acel perete obositor și infinit, nimerit-am într-o mare de grohotiș. La lumina frontalei găsit-am și urmat-am cărarea marcată ce ne-a condus în scurt timp într-un ... ocean de grohotiș ! Aici era o mulțime de potecuțe, mai mult sau mai puțin vizibile, astfel că ne-o luat olecuță de vreme să scăpăm de el. Toate acestea sub lumina difuză a unei luni pitite după nori.

La un moment dat trecurăm de o bifurcație unde-am ales poteca „de jos” ... pentru a descoperi ulterior că ne ducea pe buza unor hăuri înfiorătoare, unele cablate, traversând succesiv niște văi abrupte și înierbate. Norocul nostru că era deja noapte și întunericul camufla eficient abisul împădurit (!) de sub noi. Când urcând, când coborând, am scăpat în cele din urmă de această căldare ciudată și expusă. Ne-am trezit într-o poieniță joasă, pe numele ei Suhadolnikova, unde-am mas un pic după miezul nopții, la lumina lunii pline pe un cer preponderent senin.

A urmat un suiș moderat pe firul unui pârâu secat flancat de versanți stâncoși luminați feeric de o lună plină și fotogenică. După vreo trei sferturi de ceas intram în liniștita cabană Cojzova [Țoizova] pentru a găsi în geamul de la recepție un bilețel cu numele meu și camera repartizată. Era ora 01h36.

Am avut la dispoziție un dormitor cu paturi suprapuse, doar pentru noi. Și pentr-un … șoricel timid și sperios. Înainte de a ne deda la somnic, cei patru tovarăși de drumeție deciseră ca a doua zi să renunțe la trecerea din nou a muntelui spre mașină, în favoarea unei retrageri mai omenești, printr-o vale către un sat de unde să prindă vreun microbuz, vreun ia-mă nene ... I-am lăsat în plata lui moș Ene, știind că noaptea-i un sfetnic bun. Dimineață târzior, am întrebat cine mă-nsoțește peste munte, pe-un traseu ușor reconfigurat însă deloc ușor. Bașca un perete abisal de coborât pe final ... ăl de-o băgat groaza-n noi cu-o zi în urmă.

Și uite-așa, după ce-am halit micul dejun, de două ori ... pe la ora 11h00 ne-am luat rămas bun de la cabanier și-am dat-o la deal către vârful Grintovec. Ioan, Sorin, io. Octavia și Mihai preferat-au s-o ia la vale către cel mai apropiat sătuc, de acolo să iasă cumva la drumul principal de unde i-am fi preluat noi spre seară.

De la cabană (1793 m) pornește un noian de poteci, dar una singură suie pieptiș către vârful Grintovec (2558 m). Era cotată la două ore. Nouă ne-a luat trei ceasuri și jumătate. Asta fiindcă ne tot opream să admirăm căldările și crestele dimprejur.

Prima jumătate de oră fu lejeră, scoțându-ne într-o căldare superbă. Aici pășteau singure niscaiva mioare.

Pe urmă începe o urcare pe la coada vacii ... însă presărată cu puncte de belvedere.

Când spre N-E.

Când spre S-E.

Când spre Nord.

Ajunși pe vârf, ne-am întins la soare și-am zgâit ochii la frumusețea înconjurătoare.

Am hrănit iarăși niscaiva stăncuțe alpine, împreună cu alți doi turiști.

În cele din urmă catadicsirăm a ne urni din locu` ista fain nădăjduind că marcajul va ocoli oarecum muchiile amenințătoare dinaintea noastră. Ei aș, ba chiar pe ele ne-a săltat ...

Dacă urcarea pe Grintovec dinspre cabana Cojzova [Țoizova] implică doar un suiș banal și susținut, coborârea spre Nord se lasă cu pasaje expuse echipate cu ... cabluri.

Am trecut și de bifurcația spre bucata închisă a traseului, ce părea într-adevăr greu abordabilă.

Și-au urmat o serie de lame stâncoase pe care trebuirăm să le cocoțăm.

Noroc cu cablurile !

La un moment dat escaladarăm o muchie foarte ascuțită și expusă pe lama căreia era fixat un cablu. La vreo 15 cm de piatră, taman pe creastă ! Să vezi acolo mersu` piticului, deasupra hăurilor din dreapta și din stânga !

Cred că pe hărțile digitale ale aplicațiilor GPS (Munții Noștri, Locus Map) traseul dintre Mali Jezerski Grintovec și Mlinarsko sedlo este reprezentat greșit pe fața nordică a versantului ... fiindcă io mi-aduc aminte c-am fost pe partea sudică a muntelui. Poate mă-nșeală totuși memoria ...

Dar pe oricare parte ... peisajele sunt superbe.

Spre NV, căldarea urcată ieri, pe care trebuia s-o coborâm acum.

Spre SE, o altă căldare, mai largă, străjuită de vârfurile Kogel (2100 m), Dolgi hrbet (2473 m), ©truca (2457 m), Skuta (2532 m), Kranjska și Mala Rinka (2453 m și 2289 m) ...

La 20 m de șeuța Mlinarsko (2334 m) ne-am oprit să privim un muflon ce-și lua tacticos mineralele din vegetația săracă. Și alpină. Pasămite căuta el ceva argint ori haur de tot dezgropa cu copita pe ici, pe colo.

Am făcut și noi precum cel muflon, adică ne-am mineralizat cu ce aveam prin desagi. Pardon, rucsaci. Sau rucsacuri ? Aci dădui unei stăncuțe o samă de bomboane agricole fără coajă, din rezerva inepuizabilă a lui Sorin. Mi-a mâncat din palmă. Stăncuța.

Cu grijă la soare și ochii pe ceas urnitu-ne-am prin șaua Mlinarsko către abisul ce se deschidea sub noi. Un pic de grohotiș, apoi ... primul cablu. Când îl văzui mi-o cam trecu veselia, fiindcă se oprea într-o muchie verticală pe care trebuia s-o-mbrățișezi pentru a o trece ... dincolo de raza vizuală, în plin hău. Pân-aci ne fu ! Oare tot peretele va fi așa ? Și m-am tot învârtit pe loc înainte să mă țin de cel cablu până ce observai că din muchia ceea dreaptă potecuța ricoșează înapoi, un pic mai jos, cam greu vizibilă de unde eram. Pfff, ce ușurat am răsuflat !

Și dăi la vale prin nenumărate pasaje expuse și foarte expuse.

Dar ... slovenii amenajat-au perfect coborârea, echipând-o cu cabluri acolo unde era nevoie. Cu excepția câtorva bucăți mai emoționante, traseul pe acest versant abrupt fost-a un deliciu. Cred că și la urcare este o plăcere. Singura condiție îi să mergi atent, cu grijă ... ceea ce ia timp !

Am „descălecat” la baza impresionantului perete cam odată cu apusul soarelui.

De-aci și până la cabana Èe¹ka koèa na Spodnjih Ravneh trebuia să coborâm printr-un grohotiș nesfârșit. Făcut-am și-asta, la frontală. Vai di tălpile și gladiolele noastre !

În fața cabanei, afară, starăm o țâră să ne tragem sufletul, să privim la stele și să ne luăm apă de la izvor. I-am prins la telefon și pe ceilalți doi camarazi ce se odihneau în fața unui gulaș stropșit cu La¹ko.

Apoi ... dă-i la vale prin pădure, pe-ntuneric, vreo două ceasuri. Pân` la mașină. Pân` la hostelul din Bled.

Cam asta ne fu incursiunea în masivul Grintovec, cel mai înalt munte din Alpii Kamnik - Savinja. Pân` la anu` când intenționez să revin pentru vreo alte trei potecuțe, două căbănuțe și-un cablu mai năbădăios. Adică o via-ferrată despre care mi-or zis unii ba că-ți dă fiori, ba că-ți taie răsuflarea, ba că face prozelitism subit, ba că te reduce la tăcere filozofică ...

În a doua parte a săptămânii dedicată incursiunii în jumătatea de NV a masivului Triglav, cu vârfurile Razor de 2601 m, și ©krlatica de 2740 m, etc ... ne-am pomenit cu o vreme tare ploioasă. Cu ceață din belșug. Taman în ziua când trebuia să urcăm spre vf. Griva (2050 m) a turnat binișor și necontenit ... Cu stâncăria și ferratele proprii acestui masiv, am găsit de cuviință să renunțăm la traseele propuse. Așa ne-au recomandat și cabanierii de la Alja¾ev și Pogaènikov, și cred că fu decizia potrivită. Poate-om avea mai mult noroc la anu` ...

Ne-or mai alinat tristețea cele două etaje ale impresionantei cascade Periènik pe după a cărei perdea continuă poteca spre niscaiva puncte de belvedere.

Cascada se află în apropierea drumului auto de acces către cabanele Alja¾ev și ©lajmerjev, putând fi vizitată grație unor potecuțe amenajate pe care le poți parcurge fără probleme în vreo jumătate de oră.

Apoi furăm o țâră prin strâmtul canion Pokljuka, unde pârâul ba curge liniștit la suprafață, ba se ascunde în subteranul carstic.

Și aci îs amenajate câteva circuite prin sau peste canion, însă din cauza timpului indisponibil noi am ales doar să ținem firul apei, cu un mic ocol printr-o galerie cu tavanul spart.

Traseul este scurtuț însă te plimbă printr-o pădure de vis.

Alt canion, mult mai vertiginos îi Vintgar, ale cărui ape tumultuoase te-nvăluiesc într-o pâclă translucidă și fotogenică.

Din cauza faimei sale primește mulți vizitatori …

… motiv pentru care se recomandă a cumpăra bilete online !

Este bine amenajat, accesibil oricui, dar revenirea la parcare se face pe alte două poteci tematice, prin pădure, în ușoară urcare pe alocuri.

Din când în când mai dăm peste o belvedere, știrbită însă de ceață.

Și-n astă zi s-or jucat norii pe cer astfel că din când în când ne-a udat câte o ploicică trecătoare. Reușit-am să ocolim pe jumătate faimosul lac din Bled, precum și să parcurgem circuitul împădurit și înnoroiat de deasupra sa, cu vreo trei, patru puncte de belvedere.

A meritat efortul, răsplătit generos c-un platou de irezistibile ... krem¹nita. Mulțumesc, Octavia !

Despre lăcșorul din Bled ... îi similar celui din parcul Herăstrău, ca suprafață lucie, doar că-i oarecum rotund, cu o insuliță fotogenică pe care ajungi cu bărcuța. Sau ... înot.

Da, spre deosebire de Herăstrăul bucureștean, apa lacului Bled este pur și simplu curată, transparentă și de-un turcoaz îmbietor.

Există un loc pe malul său în care slovenii amenajat-au un ștrand în toată regula. Cu plajă, ponton, cabine de duș și vestiare. Am impresia că este gratis. Tot aci se află și un centru de canotaj sportiv, iar în apropiere un magazin alimentar … Mercator.

La fel ca-n Herăstrău, și-n jurul lacului din Bled îi amenajată o alee pentru promenadă. Aci se termină asemănarea, căci la sloveni totul este impecabil întreținut, pe când faimosul părculeț din România fost-a dat uitării de către autorități, fiind astăzi într-o stare deplorabilă.

Capela Mala Marijina de pe insulița lacului Bled.

Cireașa (mai bine scris cireșele) de pe tort fură cele trei peșteri vizitate contra-cost. Dacă grandioasa Postojna [Postoina] te face să exclami la fiecare pas și felinar (1500 de spoturi luminoase), mai puțin cunoscuta Skocjan [Școțian] pur și simplu îți taie răsuflarea prin abisul de sub tine (străbătut de șerpălău` Reka) și prin hăul de deasupra ta ... este de-a dreptul ireal și înspăimântător ! Așa că mi-am propus să revin. Musai pentru „acel” traseul la firul apei, de vreo 4-5 ore, în grup restrâns, cu doi ghizi. Cam costă ...

În Postojna [Postoina] se intră și se iese cu un trenuleț deschis, printr-un tunel și-o serie de galerii superbe.

Parcurgerea peșterii se face în grupuri alocate unor ghizi ce-ți împărtășesc diverse informații. La fel și-n celelalte peșteri vizitate.

Pe jos îi o alee din beton aderent, iar la un moment dat se trece peste un pod rusesc, denumit așa fiindcă a fost construit de către prizonierii ruși din primul război mondial.

Dacă în Postojna [Postoina] îi permis fotografiatu` ... în ©kocjan [Școțian] acest lucru este interzis. Justificarea oficială ține de siguranța turiștilor, însă io suspectez că-i din cauza mai slabei iluminări a peșterii, ceea ce ar conduce la poze blurate și frustări, implicit la întârzieri pe „traseu”. Odată sfârșit turul oficial, revenirea la parcare se face prin două variante. Musai de ales potecuța nr. 3 !

Acum este liber la pozat. Și cam ai ce !

Traseul nr. 3 șerpuiește prin canion, la înălțime, pe podețe metalice ...

... intrând iarăși în subteran, pentru o scurtă perioadă de timp.

Am apreciat bună-voința angajaților din spatele nostru: ne-au lăsat s-o lălăim buimaci fără să ne „măture” spre ieșire. Evident, noi furăm ultimii turiști pe ziua ceea ...

La finalul traseului din ©kocjan [Școțian], vorba lui Moțu` ... toți eram „ușor luați” de valul de frumusețe nepământeană, cu un zâmbet tâmp pe mecle și cu o pace lăuntrică de zile mari. Așa că, ce altceva ne mai rămânea de făcut decât să mai zăbovim olecuță în compania unor alte delicii ? Zaharoase.

Prekmurska gibanica - așa se numește prăjitura tradițională slovenă.

Este mai bună decât kremșnita !

Alt tărâm subteran fu cel din cocheta peșteră Diva¹ka (https://divaska-jama.info/), în apropierea căreia se află niște potecuțe prin și peste câteva doline (loc. Risnik), precum și altă „cavernă” - Vilenica (loc. Lokev).

Înțeles-am că prin Slovenia sunt amenajate turistic vreo 20-22 de peșteri ... și am impresia că mai toate merită văzute, chiar dacă dăm faliment !

Se pare că în râurile subterane din cavernele slovene trăiește un „pui de dragon” asemănător salamandrei, dar orb și albinos - Proteus (https://www.postojnska-jama.eu/en/protect-proteus-project/).

Tot slovene îs și rădăcinile etimologice ale noțiunilor de dolină și carst (kras).

Câteva observații despre Slovenia ... o țară cu adevărat europeană, cu locuitori civilizați al căror nivel de trai pare cel puțin identic cu cel al austriecilor. Infrastructura rutieră sau arhitectura urbană îs impecabile, iar peste tot vezi oameni plimbându-și în lesă cățeii. Totuși, am impresia că prin cele plaiuri viața este tare mercantilă, inclusiv zâmbetul depinzând de ... portofel.

Pe drumul de întoarcere spre România făcut-am un sejur în Belgrad. Vai !

Față de cum știam io acest oraș, acum l-am găsit într-o stare jalnică. A decăzut foarte mult în ultimii 10 - 15 ani ! Există două orașe în Belgrad. Cel obișnuit, de mărimea Bucureștiului (?), cu străzi și bulevarde mai mult sau mai puțin întortocheate, dar pline de gunoaie, cu o mulțime de clădiri în paragină, pline de gunoaie, cu trotuare sparte și denivelate, pline de gunoaie ... este greu de imaginat un oraș mai murdar ca Belgradul !

Cealaltă față a capitalei Serbiei se numește Belgrade Waterfront, și este un cartier întins și-n plină extindere unde ai impresia că ești în Dubai ... aici totu-i impecabil de curat și ireproșabil de modern. Iar locatarii ... plini de fițe !

Plimbatu-ne-am și prin cetatea Kalemegdan, deasupra Savei și a Dunării. Tot părculețu-i o groapă de gunoi. M-am uitat la turiștii prezenți pe alei, dar fără să văd vreunul aruncând ceva pe jos. Cred că mai degrabă s-o fi ținut recent vreun festival sau vreun concert pe-acolo, oamenii lăsând în urma lor gunoaie peste tot ... Cine știe ?! Ne-am continuat promenada pe bulevardul central Knez Mihailova către hotelul Moskva ... chiar și acest pietonal și-a cam pierdut din strălucirea-i de odinioară, arătând acum ușor neîngrijit.

Singurul „aspect” ce mi-o plăcut la sârbi: sârboaicele !

La câteva zile după ce-am revenit în țară m-a năpădit impresia că viața-n România îi o ... glumă expirată. Poate fi mai rău, poate fi mai bine. Noroc cu muntele ! Noroc cu munțomanii !

Sâmbătă, 4 octombrie 2025 - 02:36 
Afisari: 452 


mihaita_39