Singur pe Văi (Muntii Bucegi)

Luni 4 august

Am ajuns la ora 8 dimineaţa în orăşelul de la poalele Caraimanului, m-am aprovizionat prevăzător cu o ciocolată de la un magazin de la care am cumpărat mereu câte ceva când am urcat prin Bucegi şi apoi o tai încet agale pe strada Valea Albă spre Căminul Alpin. Sau ce mai rămâne din el căci timpul trece. Mă rog, nu mă bag, sunt atâtea capete luminate care se ocupă de bunăstarea turismului românesc. Intru temător în pădure, observ o buturugă ce stă acolo de ceva timp. Închin în minte un gând de bine pentru Nea Baticu, pentru cei care au deschis aceste căi frumoase din munţii noştri de vis.

Urc pe cărarea Munticelului singur. Ce linişte nesperată, îmi spun mulţumit. Şi, pentru a fi în deplin acord cu regulile scriiturii de pe acest site, spun răspicat că orice pătrundere în masivul Bucegi, pe orice fel de poteci, să o faceţi însoţiţi de o persoană care cunoaşte cât de cât locurile şi având asupră-vă cele trebuincioase urcuşului... în rest respectaţi cu sfinţenie legile muntelui.

Lipsa de mers constant pe potecile lor avea să se vadă în curând. Deja când ajunsesem la ieşirea spre poteca ce duce spre Valea Albă zvâcnirile inimii mele îmi spuneau că nu voi hălădui chiar toată ziua pe sus. Aşa că după ce am cotit spre stânga din poteca turistică am lăsat la o parte marşul tineresc de care dădusem dovadă şi m-am aruncat în mrejele admiratului. Şi tot uitându-mă după nu ştiu care copac doborât de vreo furtună sau după stâncile pline de muşchi, atât de caracteristice acestei zone, am urcat panta şi am prins prima potecă în dreapta, începând să cobor domol, printre gropile lăsate de bombele marelui război... Şi, râzând ca un descreierat, fac cale întoarsă căci pe nesimţite ajunsesem în Poiana Coştilei.

Apuc în dreapta a doua ramificaţie, adică intru în normalitate, mă aplec în faţa peretelui de sub izvor şi mă rog pentru sufletele celor răpiţi dintre noi prea devreme. urc, las rucsăcelul pe binevenita băncuţă, curăţ izvorul şi fac provizii pentru o zi de zburdat peste văi. urc mai departe, muşchii îşi reintră în drepturi şi ajung la bătrânul refugiu. Un om de munte aşezat pe un izopren în faţa refugiului, la picioarele sale toate frumuseţile muntelui. şi câtă linişte Doamne! salutări... şi să hălăduim pe mai departe.

Din Coama cu jnepeni îmi îndrept paşii spre firul pietros al Gălbinelelor. Merg pe poteca dintre jnepeni ( firul dintre văi ) o porţiune şi puţin mai sus dau prioritate unei capre negre. Mă tot privea curioasă, eu mă făceam că privesc peretele din faţă, dar cu coada ochiului admiram din tot sufletul această minune. Deşi aveam chef de puţină stâncă decizia înţeleaptă îşi face loc printre gândurile mele, aşa că pe un mic drumeag de capre cobor în firul principal. şi apoi bolovan cu bolovan până la marele hotel. admir marele perete, văd profilul strungii în faţă, colţul, umărul, pe mine în această imensitate, un mic punct ce avansează şi ceaţa ce tot urcă şi scoboară.

Pe brâul de sus de sub umăr mă plimb un pic spre marele horn, poate poate mai apare vreun ciopor ca altădată. trist, dar cu lumină în ochi, trec de ultima săritoare şi opresc în strungă ceva momente pentru tânărul ce s-a stins aici mai demult. apoi cobor, caut pe prispele scoruşilor o brână acceptabilă şi mă pregătesc de masă. Tacticos, nu mă mai satur, dar nu de mâncare. ceaţa se risipise definitiv şi vedeam totul în zare. Un pic Bucşoiul n-a vrut să-şi arate colţii, dar vom ajunge noi din nou şi pe acolo, ehe, cine mai ştie pe unde ne-or mai purta paşii.

Şi apoi urc prin acest amfiteatru, mai verific starea momîilor şi în dreptul brânei ce duce spre pietriş, dar spre dreapta cum urci ea păştea dezinvoltă. Am  ştiut că este o Ea pentru că era o graţie în înseşi esenţa sa, nefiind nevoie să apelez la cunoştinţele de zoologie. Am lăsat-o în linişte, doar eu îmi servisem prânzul şi, cu câteva eforturi ajung pe vârf. Ceaţa a pus cu desăvârşire stăpânire pe marele amfiteatru al coştilei, învăluind în mister hornul cu vechi nume de vânător ce dă spre marea creastă. Deşi doream să cobor prin prea frumoasă brână aeriană m-am răzgândit şi am purces mulţumit spre drumeagurile de capre ce scoboară spre valea albă.

Dar, după marile ulcioare, am văzut pe feţele din partea de sus a peretului albişoarelor doi câini de stână alergând în picaj şi mi-am şoptit atunci liniştit în barbă : Mi-au luat-o înainte. Mai jos, spre porţiunile de jos ale iadului văii albe un ciopor în toată splendoarea sa. Am stat, le-am privit naturaleţea cu care se scurgeau printre stânci şi bineînţeles căinii urcând serioşi spre şaua şugările. E clar, după cum auzeam pietrele căzând în vale, voi  coborî pe Valea Jepilor că pe Jepii Mici nu aş avea cum că m-ar prinde noaptea!!!

Agale, prin ceaţă, ajuns la marea cruce. Necesită şi acest monument o restaurare! În rest, mai privesc ieşirile din spălăturile şi hornurile văii seci, o cotesc uşor pe sub abrupturile ce scoboară din marele munte al Caraimanului şi ajung la Cabana Caraiman, unică în modul cum este aşezată pe acest contrafort, dar renovată şi repusă în drepturi la sfntul aşteaptă. Şi înapoi spre tumultul oraşelor, care pe la casele cui ne are! Le mulţumesc tinerilor care au coborât în acestă zi că au coborât prea repede spre Buşteni că altfel aş mai fi bănănăit peste cotloanele lor.  

Joi, 7 august 2008 - 19:21 
Afisari: 9,438 


leasing