Singur in Vanturarita reloaded. Cu luna plina si culori de toamna (pe alocuri...) (Muntii Capatanii)

De cateva zile tot incerc sa ma apuc sa scriu acest jurnal si nu prea imi iese. (titlul am reusit sa-l scriu acum cateva zile:). Dar cum orice drum, oricat de lung, incepe cu un simplu pas o sa incerc sa pornesc.

Dupa tura din Vanturarita de la final de iulie si update-ul de cateva ore de la inceputul lui septembrie am reusit, la final de septembrie sa mai fur cateva ore si sa fug la munte. Si cum trebuia sa fie ceva aproape de casa si cum Vanturarita mi-a ramas la suflet bineinteles ca am pornit tot intr-acolo. Fata de ultima tura de pe Brana Caprelor acum am ceva mai mult timp. O seara intreaga, plus o noapte si cam trei sferturi de zi. Timp berechet... Traseul ales? Evident Curmatura Oale –Vanturarita, pornita din Schitul Pahmie si intors tot acolo prin Saua Stevioara. Si dac-o fi timp si o fuga pe Vf Buila si inapoi. 

Asupra traseului nu o sa mai insist prea mult. Cine vrea detalii poate citi jurnalul de la tura din iulie. Sunt scrise acolo destule: http://www.carpati.org/jurnal/singur_in_vanturarita/2782/ . Acum o sa ma joc doar putin cu niste cuvinte, scriind mai ales depre ce am simtit in aceasta tura. Mai mult cuvinte despre inauntru, decat despre in afara sper. E atat de placut uneori doar sa te joci...

Personajele principale ale turei - la fel ca data trecuta. Eu si cu subsemnatul. Plecat din Craiova vineri, 28 septembrie, dupa serviciu, ajuns la locul faptei mai pe la innoptat. Mai bine spus pe innoptat spre Valcea si pe noapte bine la Schitul Pahomie. Noapte doar dupa ceas, pentru ca m-a insotit o luna plina, de o frumusete rara. Cred ca ar fi mers fara probleme facuta creasta Builei (nu si a Vanturaritei) chiar si fara frontala.

Urmatoarele doua poze de mai jos nu-mi apartin insa. Au fost facute in acea noapte de Marius Razvan, cu al carui grup m-am intalnit a doua zi pe creasta.

Divagatie in afara jurnalului...

Am mai intalnit ceva asemantor acum vreo patru ani in Iezer. Doar ca atunci efectul a fost mult mai puternic. In prima noapte tocmai pusesem cortul in zona cabanei Voina, am iesit putin la plimbare si pot spune ca in acel moment am ramas fara grai. Pe sub cetina brazilor, din izvorul care se strecura printre copaci a aparut lumina. Si am mers intr-acolo. Si nu mi-a venit sa cred. Era ea, Luna. Majestoasa si impunatoare, plutea peste ape si pamanturi. Niciodata nu o vazusem insa atat de mare si frumoasa. Cu brazii in jur si o mica poienita prin care susura izvorul, parea o lume de basm. Nu m-ar fi mirat daca ar fi aparut atunci un unicorn, trecand prin ape si ielele si-ar fi pornit jocul prin poiana. Mi s-ar fi parut doar firesc. A fost ca intr-un basm, senzatie pe care nu cred s-o mai traiesc vreodata...

End of divagatie.

Dar sa revin. Ajung in noapte la Pahomie. Bineinteles liniste si fara oameni la vedere. Si o surpriza. Izvorul care tasnea din stanca de langa schit nu mai este. S-a pierdut si el in arsita ce a domnit o vara intreaga pe la noi. Opresc masina sub copacii de langa schit, apoi ridic ochii catre stanca. Ma asteptam sa nu prea vad nimic. Doar de asta se numeste noapte. Nicidecum. Schitul imi aparea in toata frumusetea lui, parca incorporat in stanca, scaldat in lumina lunii. Era o lumina stranie insa, ce dadea un aer fantomatic schitului, ce-mi parea, mai ales ca era situat ceva mai sus de mine, ca plutea cumva desupra solului.

Parca nu ma mai saturam de privit si nu-mi mai venea sa plec de langa schit spre poiana situata pe drum ceva mai sus, pentru a pune cortul. Asa ca mai stau. Fac doar cativa pasi si ma intind pe bancuta de langa izvor. E o senzatie ciudata, sa stai intins si sa privesti in sus in noapte. Copaci inalti se ridicau desupra mea, crengile lor alcatuind un acoperis straniu care cernea lumina lunii, ajungand jos doar umbre si pareri. Si sunete in noapte. Concert de bufnite si cucuvele, amestecat cu fosnete de frunze parasind copacii, iar deasupa fostului izvor vreo vietate mai marunta se deplasa discret pe frunze. Din cand in cand se auzeau calugarii, parca soptind in noapte.

Senzatii impletite. Frontala stinsa. Liniste inauntru, amestecata uneori cu tresariri. Ciudat, chiar si putina teama uneori, cand zgomote pornesc brusc din intuneric. Iar altadata chiar n-avem probleme sa merg singur prin noapte. Prea multe ganduri ce nu isi au rostul. Frica e doar in noi, niciodata in afara.

Deodata zgomot de pasi mai jos in padure. Animal mai mare si in lumina frontalei, aprinsa brusc, doi ochi lucesc fosforescent. Sunt insa destul de apropiati, ma studiaza putin apoi se indeparteaza. Dupa dimensiuni e doar o vulpe. Aveam sa-i intalnesc si sora, cateva ore mai incolo trecand pe langa zona de campare.

Intr-un tarziu urc in poiana dintre brazi pentru a pune cortul. Aici e zona mai deschisa, nu mai sunt umbre inselatoare si chiar nu mai e nici o problema. Bineinteles ca, la fel ca si acum doua luni, nu mai era nimeni campat aici. Decid sa nu mai pun cortul. Dimineata nu mai vreau sa pierd timpul sa-l strang, as vrea sa plec mai repede in traseu. In plus cortul nu are geamuri sa privesc luna, asa ca dormitul in masina e o placere. Doar o ploapa ridicata din cand in cand si privelistea feerica de afara e si inauntru. Somn dulce.

                                                                           ***

Dimineata facut ochi in jur de 7. Pregatesc rucsacul si cele necesare. 

Si o reintalnire cu-un tovaras drag de drum. Se numeste bat de trekking. De firma. Selecta insa, doar pentru cunoscatori, n-are chiar oricine astfel de echipament. Firma – Forrest of Vanturarita. Imi fusese prieten cu doua luni in urma, ne imprietenisem la coborarea din Saua Stevioara. Mi-l imprumutase un brad binevoitor si chiar ma ajutase mult in negocierile agresive cu haita de cerberi mioritici, ce o intalnisem atunci. In plus era chiar reusit si foarte practic. Avea o forma cu ceva curburi, e drept, dar puse exact acolo unde trebuia pentru a ti-l regla pe diverse lungimi direct in mers, cu suport chiar si pentru degetul mare. Neasteptat de ergonomic si eficient. Si cum atunci cand ajunsesem la Pahomie nu imi venise sa-l parasesc pur si simplu, il ascunsesem undeva in vegetatia de langa indicatorul de marcaj punct albastru. Nu m-asteptam sa ne mai revedem vreodata, dar parca nu-mi venea pur si simplu sa-l arunc. Si culmea, dupa doua luni era inca acolo. Si tot solid si-n buna stare. Echipament de firma, ce vrei... Asa ca ne imprietenim iar. 

(Se pare ca acesta va fi urmatorul echipament ce va fi achizitionat. Pana acum ceva ani nu ii simtem nevoia, in ultimul timp la cat de rar am ajuns pe munte nu-mi parea ca-si merita banii, dar sper ca de acum timpul sa fie mai bland cu mine.)

La ora 8 plec in traseu. Trec pe langa izvorul ce a pierdut lupta cu arsita din acest an si urc hotarat spre stanga.

Acum doua luni, conform indicatiilor de pe site, intrasem in traseu cu vreo suta de metri mai jos de indicator, recomandare pe care o facusem si in jurnalul ce-l scrisesem. De data asta vreau sa si vad de ce am facut aceasta recomandare :). Prima data incerc sa urc pe o poteca aflata chiar langa izvor. Dupa cativa metri ma intorc. Nu prea e loc. Prea multa vegetatie. Pornesc apoi exact de la indicator. Pare a merge ceva mai bine. Un timp. Apoi urmez o carare ce-mi pare mai rasarita si care ducea spre culmea dorita. Si care intr-un final ajungea acolo, dupa ceva lupta inutila cu diverse specii de vegetatie neprietenoasa si necooperanta. Si concluzionez ca am avut dreptate data trecuta sa urc pe drumul aflat ceva mai jos. Multumesc inca o data celor ce mi-au dat sugestia pe site, dar trebuia sa fiu si eu putin Toma Necredinciosul (sau macar sa verific informatia de data asta).

Si pornesc incet, incet in sus. Caldura de parca ar fi iulie si nu aproape octombrie. Trec apoi pe „viteza de odihna”, o inaintare ce pare mai mult ca sta. E doar o iluzie. E drept, un pas poate dura chiar si 2 – 3 secunde. Sunt pasi mici, in ritmul respiratiei, ideal ar fi un pas pe inspiratie, unul pe expiratie. Nu trebuie gandit prea mult, doar lasi corpul sa se miste singur si sa gasesasca varianta cea mai usoara lui. Avantajul principal e ca nu obosesti, din contra, iar respiratia se regleaza si poti sa urci fara sa ai nevoie de pauze, poti merge asa chiar ore intregi. E eficienta mai ales cu greutate mare in spate. Si in plus iti ofera si timp pentru admirat peisajul, avand in vedere ca miscarea e destul de lenta. Stiu ca pare ciudat, dar chiar functioneaza. Mi s-a intamplat prima oare in Fagaras, acum mai multi ani, cand pasii s-a intamplat sa mearga asa si am vazut ca e de bine. Se aseamana oarecum cu reglarea respiratiei la inot, mai ales pe distante lungi - e drept acolo miscarile sunt ceva mai multe pe expiratie.

Si pentru ca am promis in titlu si ceva culori de toamna, e cazul sa incep sa pun si niste poze...

Bun, mai departe. Padure, padure, liniste, zgomot de animal mai mare undeva mai sus. Nu pe poteca. Si iar ganduri prea multe. O fi ursu, n-o fi ursu... Nu, ca ursu nu fluiera si parca se auzea si-un suierat. Momente de reculegere. Si apoi vad. O capra neagra, doua capre negre. Ce cautau atat de jos in padure n-am a sti. Eventual sa ma sperie de mine (ca parca in tura asta, ca niciodata, aveam doar program de sperieturi). Am mai vazut capre negre prin Retezat si prin Bucegi, dar sus pe creste, niciodata atat de jos. Incurcate sunt cararile Domnului...

Asa cum am spus, asupra traseului nu mai insist prea mult. Exista deja un jurnal pe tema asta. Trec si de stana din traseu, izvorul de acolo picura cu o viteza ce ar face invidios si un melc, astfel ca poti umple o sticla cam intr-o jumatate de zi. Bine ca am apa destula.

„Copacii sunt niste vietuitoare din lemn” – citeam candva pe net, lucruri trasnite spuse de copii. Dar oare sunt trasnite? Mi se pare cea mai profunda definitie ce se poate da pentru un copac. Va amintiti ca arborii sunt vii? Ca undeva intre cer si pamant sunt copacii. In ei e stanca, zari albastre, dar sunt si nori si soare arzator. Si poate lacrimi, cand toporul musca adanc. Ati incercat vreodata sa imbratisati un copac? V-ati lipit obrazul de el si ati incercat sa simtiti doar? Sau obositi dupa urcus doar sa puneti mainile pe el, sa-nchideti ochii si sa stati asa o vreme. Si-apoi brusc priviti in sus...

Dar e cazul sa pun iarasi si ceva culori de toamna. N-as vrea sa fiu acuzat ca-n titlu n-am spus chiar adevarul. Si pentru ca sa fie lucrurile mai clare voi pune mai jos si poze facute cam in acelasi loc, cu doua luni in urma. Partea interesanta la aceste poze in tandem e faptul ca nu am incercat in mod intentionat sa fac poze in acelasi loc precum in urma cu doua luni. Pur si simplu am facut poze acolo unde simteam. Si se pare ca am cam simtit la fel in ambele ture.

Si inca doua poze la ceva luni distanta. E chiar frumos cum poate sa se joace Timpul cu natura. Si nu numai cu ea... Oare care poza o fi mai frumosa? Va las pe voi sa decideti care e mai aproape de sufletul vostru (pentru ca in mine acum e toamna).

Acesta ar fi poiana unde pierdusem punctul galben cu doua luni in urma. Si apoi dadusem direct peste punct rosu, fara a mai ajunge in Curmatura Oale. De data asta parca as vrea sa vad si indicatorul din Curmatura (care imi aminteste iarasi de o poza deosebit de expresiva din jurnalul lui Ioan Stoenica, stie el care...) 

Asa ca de data asta incerc sa urmez cu grija (oarecum) marcajul. Chiar vreau sa vad ce am ratat data trecuta. Orice bucata noua de traseu e binevenita. Ajung si in Curmatura, apare si indicatorul. (Stiu, e mai frumoasa poza lui Ioan, sau cine e in poza lui Ioan :)

Urmez apoi traseul spre Vanturarita si ajung si in zona in care iesisem direct cu doua luni in urma. Concluzia ar fi asa: daca urmezi direct poiana din pozele de mai sus si reusesti sa si nimeresti marcajul rosu castigi cam jumatate de ora. De timp. Dar pierzi si jumatate de ora de peisaje superbe. Alegerea iti apartine.

Si o surpriza placuta. In jurnalul scris pentru tura facuta cu doua luni in urma vorbisem despre faptul ca traseul este foarte slab marcat, expusesem acolo riscurile pe care le implica acest fapt si insistasem mult pe necesitatea remarcarii traseului (e drept oficial neomologat de Administratia Parcului BV). De data asta situatia e mai roza. Cu dungi albe. Si rosii. Si nici macar facute de vopsea.

Oare cineva chiar a auzit si a luat in seama rugamintile postate de diverse persoane pe site si prin alte parti? Se pare ca da. Bucatile de banda alb cu rosu insotesc de data asta traseul pana aproape de Vioreanu. Foarte bine plasate si usor de urmarit. Felicitari pentru initiativa, orcine ar fi dus-o la indeplinire! (Iar aici sunt tare curios daca marcarea a fost facuta de cei din Administratia Parcului, sau pur si simplu de cineva cu initiativa. Oricare ar fi fost acela/aceeia nu pot decat sa-i felicit si sa le multumesc.)

Si iarasi poze in culori de toamna. Imi pare putin ciudat muntele invesmantat astfel. Imi pare cumva mai batran, poate si mai intelept, daca se poate spune astfel. Si peste toate astea ii da un aer mai meditativ, de contemplare calma a Timpului ce curge...

Urcusul deja devine o placere acum cand nu mai trebuie sa am grija gasirii traseului. Desi incercasem sa fiu atent data trecuta sa retin cat mai multe detalii ale traseului si cred ca m-as fi descurcat mult mai usor acum, e mai bine cand nu ai nicio grija din acest punct de vedere.

Imi aduc aminte de senzatiile pe care le incercasem cu doua luni in urma. Pe langa stresul si uneori frustrarea cautarii de marcaj mai era si un sentiment interesant cand reuseai sa gasesti urmatorul marcaj, uneori cautat destul de mult. Era precum intr-un joc de logica sau ca un joc de rebus sau sudoku. Fiecare marcaj gasit te ducea cu un pas mai departe, iti crea noi perspective si te punea in fata urmatoarei provocari, trebuia sa-l gasesti si pe urmatorul si pe urmatorul, pentru ca in final toate sa se lege si sa contureze imaginea de ansamblu. Chiar placut jocul. Pentru ca de la un punct al traseului incolo, daca reuseai sa ratezi vreun marcaj, apoi chiar trebuia sa te intorci sa-l regasesti pe ultimul si sa cauti iar, pentru ca alt drum nu exista. Si in acest caz crestea si mai mult satisfactia cand reuseai sa revii pe drumul cel bun. Exact ca intr-un puzzle, unde fiecare bucatica pe care o potriveai iti deschidea calea catre urmatoarea posibilitate. Si acceasi senzatie cand te blocai si parca nu reuseai deloc sa gasesti urmatorul pas. Si apoi, dintr-odata aparea punct rosu si noi variante ti se deschideau in fata.

  

Dar asta fusese cu doua luni in urma. Acum insa datorita/din cauza (la alegere – dupa gust) noului marcaj dungat nu ma mai puteam juca :( . Dar merge si asa.

Drumul continua. Gasesc iarasi intrarea in tunelul de jnepeni, de data asta fara a mai pierde timpul ca data trecuta. Nicio problema. Recuperez (la pierdut timpul). Chiar inainte de zona intrarii in tunel e o poiana lunga printre brazi. O adevarata placere sa stai, sa te intinzi si sa privesti cerul. Si brazi si iarba-n jur si stanci in departare. Si sa asculti linistea si uneori zgomotul ierbii calcate de insecte si aripile in zbor ale unei vietati ce pare o albina. Liniste...

Si-apoi taras prin jnepeni. Si stanci si iar urcus. Si foame. Mare. Dintr-o data. Cautam o masa potrivita. Restaurantul e cam plin. O masa libera de doua persoane, va rog (sunt eu cu mine insumi doar). Cu vedere la mare daca se poate. Sau macar la mare departare. Se aranjeaza... Am pile la seful de sala.

O prefer pe cea din stanga. In dreapta e deja ocupat. Putin cam inclinata podeaua, e drept, dar merge..

Ospatarul foarte prompt si serviabil. Doar la un rucsac distanta. Comand mancare buna. De munte, adevarata. Pizza! :) Si chiar aveam, pentru ca inainte de plecare, in oras, chiar comandasem asa ceva, iar cateva bucati rezistasera pana acum. Cea mai buna pizza mancata... Priveliste de patru stele (cinci stele sus pe varf).

Si stiu ca nu-i frumos sa urci cu piciorele pe masa (decat poate in anumite conditii bahice nefavorabile. celor din jur, evident), dar nu ma pot abtine. E o poza in care trebuie s-apar si eu, ca de-aia am venit pana aici.

Cobor si de pe masa. De fapt e mult mai comoda aceea masa decat apare in poze. Si mai accesibila. La pret. Putin efort si doar ceva atentie, in rest nimic. Iar privelistea nu e egalata de nici un alt restaurant de enspe stele din orase si betoane. La fel in jos, cat si in sus.

Si inca o poza, dar putin si mai de sus.

Apoi mergem mai departe. Si pentru a exista o oarecare continuitate cu celalat jurnal sa vedem iarasi o evolutie in peisaj. Zona e aceeasi, in rest este doar Timp. E si aici o opera de Pictor. Ce frumos poate sa se joace cu nuante si culori. Dar nu numai cu atat. E insa doar un joc, chiar si aici. E jocul vietii, ieri verde si in forta, azi ruginiu si ganditor. Iar maine poate alb si visator la ce a fost si ce va fi sa vina. Apoi renaste iarasi. Spre ce? Spre nemurire sau uitare... (Alegerea iti apartine. Sau poate nu.)

Si iarasi stau. Si privesc. Doar privesc. Si ascult. Niciodata nu mi-am dat seama de zgomotul pe care-l fac niste aripi in zbor. Parca vibreaza aerul cu totul. Sunt doar corbi. Uneori departe, uneori aproape. Iar cand se apropie de stanca unde stau, aripile lor nasc sunete ciudate. Nu stiu cu ce le-as putea asemana. Nu stiu de ce ar trebui sa le aseman cu ceva. Dar mintea mea asa imi spune. Ca trebuie sa le dau nume pentru a exista. Mare gresala. Prea multe ganduri iarasi...

Mai stau. Deja nu ma mai grabesc spre nicaieri. Am renuntat sa mai urc apoi si pe Buila. Incerc sa alung prea multele ganduri si sa sa ma bucur doar de ce e in jurul meu. Cam prea rar imi iese in ultimul timp. E doar un film mental, rar intrerupt. Oare chiar sunt aici pe munte? Sau mintea mea e inspre alte zari, cu dor de maine si regret de ieri. De ce ar trebui Acum sa am in minte ce s-a intamplat ieri la job si de ce n-am facut un lucru poate altfel, ori cu ce m-ar ajuta Acum sa ma gandesc ca maine lucrurile vor arata diferit poate? Prea des uitam ca nu avem decat Prezentul... Uneori avem muntele sa ne aminteasca asta, alteori poate un peisaj ne lasa fara cuvinte, atat afara cat si inauntru. Si atunci suntem acolo, doar acolo si Traim. Este si asta o arta, de fapt tot un joc al Vietii. Depinde doar de noi sa fim acolo unde vrem sa fim...

Si iarasi poze in Timp.

Pornesc apoi catre zona de catarare, din poza de mai sus, cea cu sageata portocalie, care ma va scoate pe Vioreanu. Cu doua luni in urma o abordasem prin dreapta cu prize vegetale de natura jnepenoasa. De data asta merg prin stanga, vreau sa simt si ceva stanca. Urcus OK de ai putina grija.

Spre Vioreanu voci. Intai canine. Ce ma duc cu gandul la experienta de acum cateva luni. De data asta am cu mine betele mele de firma. Profund inutile pe acea portiune de traseu, dar am intentie sa ajungem impreuna la Pahomie. Poate chiar si mai departe. Apoi voci umane. Marius Razvan cu grupul lui. Doi baieti si doua fete, bine echipati, plecati de dimineata de la Patrunsa. Stam putin de vorba. N-au mai facut portiunea aceasta de traseu si sunt putin dezorientati de lipsa marcajului (aflu astfel ca intre Vanturarita si Vioreanu benzile alb-rosii n-au ajuns). Ii asigur ca mai departe lucrurile devin mai clare. Si poate chiar si mai frumoase.

Imi las rucsacul sus pe Vioreanu si cobor putin cu ei pana la portiunea de (des)catarare. Au rucsaci mari in spate si vreau sa vad sa nu aiba probleme pe acolo. Se descurca destul de bine. Se vede totusi ca au experienta pe munte. Si cu ocazia asta apar si eu intr-o poza intreg, poza primita mai apoi pe mail. Sa fie una si cu mine…

Pe Vioreanu stau iar si parca nu ma mai dau dus. Dar timpul incepe incet sa ma grabeasca. Cam pe la cinci ar trebui sa fiu jos si pe drum spre casa. Alte obligatii in zare. Sau poate nu neaparat obligatii. Dar oricum ar trebui sa plec. Dar parca as mai sta putin. Ma „consolez” cu ideea ca nu mai am mult de mers din creasta, iar apoi la coborare stiu ca pot avea viteza buna cand e cazul. Asa ca m-apuc iar sa fac poze.

Ma hotarasc intr-un tarziu sa-o iau din loc. Cu avant mare. Stopat abrupt de-o piatra mai maricica pe care pun piciorul in viteza, fara a-i verifica nicicum stabilitatea. Si se pare ca dansa cam avea ceva ganduri de drumetie. Sa mai vada si ea putin peisajul existent un pic mai jos. Si eventual sa viziteze si alte surate ale ei aflate pe acolo. Ma invita si pe mine sa merg cu ea. Nu pot refuza invitatia. N-ar fi politicos. Partea mea posterioara si o bucata de spate hotarasc sa faca si ele cunostinta cu respectiva piatra si alte cateva din jur. Mana stanga deasemenea. Impresionata pana la sange. Piciorul stang reuseste cumva sa depaseasca piatra plimbareata, care hotarasete sa faca un popas brusc si ascutit in pulpa mea. Se pare ca ii place pe acolo, astfel ca renunta sa-si mai viziteze suratele aflate mai jos. 

Pauza de reevaluare si constatare a daunelor. Acceptabile totusi. Doar mana si piciorul stang putin lezate in orgoliul propriu. Nimic grav. Si concluzia vine in consecinta. Inca nu e momentul sa ma grabesc si sa alerg. Si merg si mai departe. Cu atentie de data asta. Marcajul incepe sa devina acela pe care-l stim de acum doua luni. Adica jucaus si iluzoriu. Si timid bine. Nu-i place sa fie deloc in centrul atentiei. Si astfel se ascunde cu modestie pe unde stie el mai bine. De data asta insa ii cunosc obiceiurile. Si cam stiu pe unde sa-l caut, astfel ca reusim sa coabitam cu succes si sa ajungem impreuna pe Vanturarita.

De unde regasesc, privind in jos, bulgarii mei de stanca ce lasau urme albe in zapada galbena a inceputului de toamna. Putin cam incurcata fraza de mai sus, asa-i? Are legatura doar cu bucatile de stanca rostogolite din munte ce lasau urme lungi in poiana de jos si care imi aminteau de urmele lasate iarna de bulgarii de zapada porniti sa cunoasca si partile de jos ale pantelor inzapezite.

De data asta nu mai pierd prea multa vreme pe varf. Deja timpul se grabeste cam mult. Si ar fi cazul sa o fac si eu daca vreau sa ajung la Pahomie cum mi-am propus sa ajung. E drept de aici pot sa merg mult mai repede. Traseul e marinimos, nu mai e stanca multa, pe alocuri doar pajiste alpina, unde se poate apasa bine pe acceleratie.

Asa ca pornesc. Renunt la marcaj si nu mai tin linia crestei pana la indicatorul din Saua Stevioara, stiu deja valea pe care trebuie sa cobor. Asa cred eu! Nu la fel crede si muntele. Dupa putin mars fortat catre zona de coborare spre vale, parca nu prea as recunoaste ce vad in fata. Incepusem sa cobor din creasta o scurta portiune si in fata imi apar doua variante de vale, despartite de stanci. O fi in dreapta, o fi in stanga? Parca nu recunosc peisajul. Si pierd timp. Pe care nu prea il am. 

Decid totusi la un moment dat, pentru mai multa siguranta, sa ma intorc inspre directia indicatorulul din sa si sa ma uit de punctul albastru. Care si acesta se joaca de-a v-ati ascunselea cu mine. Il gasesc pana la urma. Oricum nu gresisem traseul decat cu vreo doua-trei vai! Nu mare lucru. Daca as fi continuat pe acolo aveam sanse mari sa pierd si mai mult timp, desi poate intr-un final si cu putin noroc as fi ajuns unde voiam. Atunci insa cand te grabesti este mai bine sa urmezi traseul stiut, nu sa improvizezi.

Restul drumului pana la schit nu mai pune alte probleme, doar o plimbare mai rapida pe marcaj albastru. Asortat cu nuante de galben si ruginiu, precum si in amintire verdele de acum doua luni.

Si ca sa fie totul mai clar si de aproape inca niste nuante-n degrade.

Apoi doar coborare in ritm rapid pana la schitul Pahomie. Si o decizie scurta de a nu-mi mai abandona „echipamentul” pe munte. My trekking poles – Forrest of Vanturarita merg cu mine de data asta. Ce-or crede cei de-acasa cand m-or vedea cu ele e cu totul alta poveste.

Si daca tot vorbim de povesti cred ca ar fi cazul sa inchei si povestea aceasta. Oricum jurnalul a iesit mai mare decat ma gandeam initial. Sper ca nu v-am plictisit prea mult. Asa cum am mai spus pe la inceput, nu s-a dorit o descriere detaliata si exacta de traseu, pentru aceasta e jurnalul din tura facuta cu doua luni in urma. Aici doar m-am jucat putin, asternand ceva ganduri si senzatii ce-au fost sa fie in aceasta tura. Bineinteles ca si acest jurnal a fost scris pe o perioada mai lunga de timp, atunci cand am gasit vreme, de aceea stilul descrierii nu e deloc unitar. Depinde doar de starea de spirit in care eram atunci cand scriam fiecare bucata (sau bucatica) de jurnal. Asta este. Daca asta a iesit, nu mai modific. Cui ii place, ii place asa, cui nu...

Si o concluzie. Vanturarita e cu adevarat un munte superb, iar traseul Curmatura Oale – Varful Vanturarita este de-o frumusete rara. Mi-au mers la suflet cele doua ture solitare de aici. Iar acum parca as vrea sa ma bucur de el si impreuna cu altii. Ma bate gandul, ca atunci cand voi gasi timp si va veni iarasi vreme buna, sa pun o tura pe site prin acesti munti. 

Sunt curios.... Oare s-ar gasi doritori sa vrea sa mearga cu mine pe aici? Voi ce spuneti, ati face-o?...

M.

Miercuri, 31 octombrie 2012 - 22:19 
Afisari: 4,229 


madalinp24