Si am ramas doar 7 sau Uneori nu este pentru cine se pregateste ci pentru cine se nimereste (Muntii Piatra Mare)

Piatra Mare, 11- 12 iunie 2011, a doua tură carpaţi propusă de mine

INTRODUCERE

Aflasem de ceva vreme că Oana a început să meargă la modul destul de serios pe munte aşa că intenţionam s-o văd şi eu în acţiune. Am considerat că am cele mai multe şanse să o văd urcând propunându-i o tură. A fost de acord cu tura, cel puţin în principiu. Totuşi, m-a anunţat că este posibil să apară o problemă în ultima clipă de dinaintea plecării, situaţie în care s-ar retrage. Pentru o astfel de nedorită situaţie mi-a sugerat să propun şi altora tura astfel încât să nu plec singur dacă se retrage ea. M-am gândit puţin şi mi-am dat seama că este cel mai probabil să îmi găsesc un grup care să dorească să mă însoţească pe acel traseu dacă înscriu tura pe carpaţi. Aşa s-a născut tura de aici: http://www.carpati.org/planificator_ture/piatra_mare_11-_12_iunie_2011_cu_cortul/1744/

FORMAREA GRUPULUI

După o campanie destul de liniştită de înscrieri a rezultat că este posibil să plecăm pe traseu 10 oameni. Dată fiind prognoza destul de neplăcută pentru zilele de tură, Zoly m-a anunţat că este posibil să se retragă datorită faptului că soţiei îi place mai puţin muntele pe vreme rea. Vineri seară, primesc şi de la Oana vestea retragerii, veste pe care nu prea am ştiut cum s-o interpretez în contextul turei. Aproape de miezul nopţii am văzut că nu auzisem telefonul când sunase Doina aşa că am adormit cu ideea că ea îşi anunţa retragerea. Totuşi, erau şi oameni care nu pomeniseră nimic de retragere aşa că, din punctul meu de vedere, tura încă se putea ţine.

Mă trezesc sâmbătă dimineaţă, pun pelerina pe mine (în Bucureşti ploua destul de urât), iau rucsacul în spate şi pornesc spre gară. Iau bilet apoi merg pe peron. Văd că personalul 3001 nu mai este anunţat la linia 3, fiind deja tras la linia 8. O mică schimbare inofensivă. Observ că trenul este relativ liber aşa că nu-mi fac probleme legate de locuri. Pe la 5:50 îl sun pe George, unul dintre bucureştenii care urma să vină. Acesta îmi spune că este în autobuz, urmând să sosească în gară în câteva minute, împreună cu Cătălin.

Câteva minute mai târziu am surpriza să mă întâlnesc cu alţi doi carpatişti, Oana şi Florin. Până apar George cu Cătălin stăm de vorbă apoi căutăm împreună locuri. Ne aşezăm şi, cu mici întreruperi cauzate de somn, mestecat sau pur şi simplu de scurte tăceri, stăm la poveşti până la Predeal.

Spre capătul vagonului apar câţiva oameni de munte cu o chitară. Au cântat pe drum, nouă ne-a cam plăcut ce auzeam dar câţiva puşti care păreau scoşi din alt film îşi exprimau nemulţumirea pentru faptul că acei oameni pe care eu îi simpatizam în tăcere nu se opresc din cântat. I-am văzut mai târziu pe aceşti adolescenţi discutând cu un om care părea apropiat al muntelui. Mare mi-a fost mirarea când, peste câteva ore, am văzut atât omul de munte cât şi adolescenţii sosind împreună la cabana Piatra Mare. Poate că, eficient instruiţi, aceşti tineri vor asculta şi ei cândva cu plăcere chitariştii din trenuri.

Aproape de Predeal mă sună Doina care ajunsese deja cu maşina în Predeal. Mi-a părut bine să aud că nu a renunţat la tură. Odată ajunşi în Predeal văd pe peron 4 oameni pe care i-am recunoscut. N-au putut urca pe uşa la care aşteptam eu dar am mers spre uşa cealaltă şi i-am întâmpinat. Ne salutăm, ne prezentăm (de fapt nu era nevoie de asta pentru că deja ne recunoscusem) şi vin cu ei spre locul în care mă aflam cu ceilalţi.

Ne acomodăm unii cu alţii până la Timişu de Jos apoi coborâm şi pornim încet spre Dâmbul Morii. Spre surpriza noastră, coborâseră în Timiş o grămadă de oameni cu rucsaci. Ne gândeam deja că o să fie coadă pe 7 Scări. Scot telefonul şi văd că am ratat un apel de la Zoly. Îl sun, închide, mă sună înapoi. Îmi spune că vremea este încă suficient de urâtă încât au ales să stea acasă. Am înţeles decizia lor. Lucrurile erau lămurite. Am pornit la drum 7 oameni.

TRASEUL

Halta Timişu de Jos- Dâmbul Morii- Valea Şipoaia- Canion 7 Scări- Cabana Piatra Mare- Suişul Pisicii- Cabana Piatra Mare (ziua 1)

Cabana Piatra Mare- Poiana Stânii Pietricica (pe triunghi albastru, evitând urcarea spre vârf)- Sub Cabana Susai- Predeal (ziua 2)

METEO

Cele trei site-uri cu prognoze meteo pe care le urmăresc (meteoblue, freemeteo, meteoromania) anunţau că sâmbătă dimineaţă se termină codul galben de ploaie, grindină, vânt şi descărcări electrice dar că vremea rămâne în continuare închisă, mai puţin prielnică drumeţiilor.

Ultima prognoză meteoblue citită sâmbătă dimineaţă spunea că, de când ajungem în Timiş şi până la lăsarea întunericului, vom avea cam 5 mm precipitaţii iar pentru duminică aveam un total de 12 mm adunaţi peste noapte şi încă 4 mm spre finalul zilei. Rafalele de vânt erau anunţate ca având maxim 27 km/oră. Temperatura pe durata turei anunţa minima resimţită de +1 grad la sosirea noastră şi +2 grade duminică dimineaţă.

În realitate a fost cam aşa:

Cei 5 mm de ploaie din timpul zilei de sâmbătă nu au mai picat. În schimb, spre 9 seara, am avut câteva minute de ploaie torenţială care ne-a întors din traseul spre vârf. Peste noapte a plouat relativ calm, în reprize. Torenţial a plouat câteva minute, în jurul orei 8 dimineaţa. Spre norocul nostru, această repriză torenţială s-a terminat repede lăsându-ne să strângem corturile deja ude destul de rău (pe exterior). Spre 17:15, când ne-am retras spre case, cerul se eliberase cât de cât dar încă mai prevestea ceva ploi slabe. Totuşi, odată oprită repriza torenţială, noi nu am mai avut nicio picătură de ploaie până la urcarea în tren/ maşini.

Vântul a existat, nu a exagerat cu rafalele deci este posibil să fi avut viteza maximă anunţată. Sâmbătă seară a fost suficient de puţin vânt încât am putut să-mi montez singur cortul. Am montat cortul singur din ambiţie/ pentru a-mi verifica limitele, partenerii de tură se oferiseră oricum să mă ajute dacă aveam nevoie.

Temperatura minimă resimţită de +2 grade este posibil să fi fost atinsă. Spun asta pentru că, sâmbătă seară şi duminică dimineaţă termometrul arăta +10 grade în cort. Din experienţă pot spune că, scăzând cam 10 grade de la temperatura din cort, ajungi la temperatura de afară.

DESCRIERE

ZIUA 1

Pornim spre Dâmbul Morii încercând să nu ne combinăm prea tare cu alte grupuri. Cel puţin asta era dorinţa mea nemărturisită, pentru a-mi fi mai simplu să-mi număr din când în când oamenii. Mergem o vreme pe stânga şoselei apoi traversăm pe dreapta. La micul magazin de la Dâmbul Morii facem un popas de aprovizionare apoi repornim la drum, înaintea unui grup mare care încă ajusta bagajele. La 11:22 luam punctul apoi porneam. GPS-ul nu l-am mai folosit până sus, când am luat punctul la sosirea la locul în care am campat, la 15:16, rezultând că de la ora sosirii personalului (10:55) până am ajuns sus au trecut 4 ore şi 21 minute. S-a mers ceva mai bine decât mă aşteptam eu (estimasem că vom urca în 5 ore) şi, sincer fiind, m-am dovedit cel mai slab antrenat din grup, rămânând de câteva ori în urmă, cu limba de-un cot. :) Bine că nu există pe carpaţi.org un punct în regulament care să ceară organizatorilor de tură să fie cei mai antrenaţi oameni din grup! :D

Intrăm pe drumul forestier, lăsăm în stânga marcajele de Bunloc şi de Şirul Stâncilor (despre care îmi amintesc că, în urmă cu nişte ani, nu era foarte vizibil în bucata de la început până la intrarea în pădure, intenţionez să verific curând traseul după care să propun o nouă tură), urcăm lejer până la capătul drumului, loc în care poteca devine ceva mai solicitantă. Pe undeva pe aici Andreea îmi povesteşte despre o ramificaţie pe care o remarcasem de mult timp dar pe care n-o băgasem serios în seamă. Ce bine e să mergi cu oameni care ştiu bine locurile! Mi s-a părut interesant ce am aflat de la ea aşa că voi studia un pic locurile într-o zi...

Peste puţin timp, la ora 12:00, în dreapta, Valea Şipoaia ne răsfaţă cu o cascadă cu două trepte pe care îmi pare bine că am putut s-o fotografiez dintr-un unghi decent.

După cascada asta deja visam la Canionul 7 Scări la baza căruia urma să ajungem la 12:30. Între timp Andreea, plină de energie, visa la o potecă cu două benzi pe care să ne poată depăşi în linişte.

Pentru că eram singuri acolo la ora sosirii am luat pauză sub acoperiş.

Peste câteva minute a mai ajuns acolo un grup care ne întreba dacă am mai trecut recent prin canion. Citiseră acel anunţ de la intrare cu privire la impracticabilitatea canionului. Nu mai fusesem pe acolo din 1988 aşa că nu aveam nici cea mai vagă idee despre felul în care este amenajat acum. Totuşi, am fost de părere că este bine să intrăm pe el şi, în cazul în care amenajările se dovedesc deficitare într-un punct cheie, să ne retragem urmând a-l ocoli pe punct roşu.

Ne luăm rucsacii în spate şi abordăm prima scară.

Rămân în urmă şi fac poze. În faţa mea Doina şi Andrei urcau.

Pentru că părea mai complicat să faci fotografii din partea de sus a scării, la una dintre scări m-au lăsat în faţă şi am devenit la rândul meu subiect de poză iola (eu la 7 Scări). Până la ieşirea din canion ne-am tot pozat. Eu mă gândeam că e lumină insuficientă pentru fotografii bune dar decât să las aparatul în borsetă mai bine am fotografiat riscând astfel un set de poze subexpuse sau mişcate. După 23 de ani de la prima vizită, cu 18 kg în spate (mă cert singur uneori pe tema greutăţii rucsacului pe care nu reuşesc decât foarte rar s-o aduc la o valoare decentă) canionul mi s-a părut impresionant ca peisaj şi destul de dificil. Urcam cu ceva emoţie fiecare scară iar scara cea mai lungă am parcurs-o încet, cu câteva mici pauze, având grijă să simt dacă rucsacul voluminos se agaţă de ceva. Pe podeţele de lemn era necesar să te uiţi pe unde calci deoarece unele scânduri lipseau. Câteodată se păşea efectiv pe scheletul metalic, s-a întâmplat aşa şi la o scară înclinată la 45 de grade, cu vreo 4 trepte.

Au existat câteva treceri peste cursul de apă, acum bine umflat de ploile din ultimele zile, treceri pe care s-a demonstrat cât de bine a funcţionat grupul. Când Andrei, când Andreea erau gata să ne întindă o mână pentru a ne ajuta să trecem pe cei mai puţin pregătiţi. Deşi înainte de tură aveam ceva emoţii legate de felul în care va evolua Andrei, la finalul ei am ajuns la concluzia că a avut o evoluţie foarte bună, motiv pentru care, dacă vreodată voi mai avea ocazia să-l iau într-o tură de nivelul meu, îl voi lua cu plăcere şi cu încredere.

Ieşim din canion, privim triunghiul albastru care coboară abrupt dinspre Prăpastia Urşilor (am coborât pe acolo în toamna- iarna 2009, în tura lui sf_inx: http://www.carpati.org/jurnal/iarna_tomnatica_in_piatra_mare/1704/), continuăm pe panta aceea solicitantă de care-mi aminteam din aceiaşi tură şi... vine timpul pentru un popas de care profit pentru a-mi scoate beţele de trekking pe care unii le folosesc pentru a-şi creşte viteza de deplasare iar eu le folosesc doar pentru a-mi menaja picioarele care nu sunt atât de obişnuite cu pantele abrupte precum mi-ar plăcea mie să fie. Să-mi fie ruşine! :D Am fost singurul din grup cu beţe iar ceilalţi s-au descurcat foarte bine şi fără ele.

Într-un fel a fost utilă şi lipsa mea de antrenament. Mergând încet aveam ocazia să stăm de vorbă. S-a discutat în special despre munte, rar ajungându-se la vreun subiect nemontan.

Treptat- treptat luam altitudine şi ne apropiam de cabană. Deşi eram pe acolo pentru a nu ştiu câta oară, apariţia ruinelor după care, foarte aproape, urma cabana m-a suprins. În ciuda apei care se mai scurgea pe potecă şi a noroiului pe care mai alunecam uneori, noi eram mulţumiţi de vremea mult mai bună decât îndrăznisem să sper. E mare lucru să nu te plouă pe traseu şi, vorba lui Zoly, în timp ce întinzi cortul.

Ajungem sus, mergem să întindem corturile înspre Valea Gârcinului, pe o coamă ştiută de Andreea şi Andi (elissium, cei care mi-au spus că s-au înscris pe carpaţi special pentru tura mea şi care îşi încep cariera de carpatişti propunând la rândul lor o tură în Bucegi la care, din păcate, nu pot participa: http://www.carpati.org/planificator_ture/un_clasic_de_bucegi_18-19_iunie_cort/1760/). Este loc suficient de plat şi de larg să intre toate cele 4 corturi, unele mai mici, altele mai mari. Eu, probabil imaginându-mi că, de acasă, Oana îmi dă îmi trimite un gând de ajutor, am ales să-mi montez singur cortul, urmând să apelez la colegii de tură doar dacă nu aş fi putut finaliza singur misiunea. Ei erau săritori dar am reuşit singur până la urmă. La 16:01 toate corturile erau montate iar ceaţa ne învăluise atât de tare încât glumeam spunând că vom găsi cabana şi vom regăsi corturile doar cu GPS-ul.

Se pare că, pentru un cort de vară, se dovedeşte destul de bună alegerea lui Daniel. Acest Ferrino Chaos 2 este destul de uşor de montat dacă nu bate vântul. În plus, deşi spaţiul din interior este destul de mic, compensează acest disconfort cu greutatea mică, fiind cel mai uşor cort pe care l-am cărat vreodată. Tare invenţie podeaua asta de fâş! Peste noapte, având ploaie şi vânt, am observat că vântul ajunge destul de neplăcut în interior (datorită supratendei ridicate) dar că la ploaie ţine foarte bine, având dimineaţă pe podeaua cortului doar câteva picături de apă de la condens. Totuşi, cortul are şi un mic- mare defect: când îl demontezi, încercarea de a scoate bara roşie, perpendiculară pe axa cortului, se poate finaliza cu un cucui în frunte! Pe mine m-a izbit suficient de puţin dureros dar mă gândesc că, având ceva ghinion, lovitura putea să fie mult mai vătămătoare.

Odată întinse corturile mergem în cabană pentru hidratare şi masă. Am băut din nou vin fiert, la fel de bun precum mi-l aminteam din 2009. Aproape că aş reveni din când în când la Piatra Mare numai pentru a bea o cană de vin. :) După masă am trecut la somn cu gând să ne trezim peste vreo două ore pentru o plimbare de seară. Pe mine mă dureau destul de rău picioarele, semn că mă forţasem un pic peste zi. La 18:16 eram înapoi la corturi iar puţin după 20:30 ieşeam la plimbare în 4: Andreea, Andi, Cătălin şi cu mine. George spusese că nu merge cu noi iar dinspre Doina nu auzisem niciun zgomot, ajungând noi la concluzia că Doina şi Andrei dorm. Picioarele mele, după doar două ore, erau aproape ca noi, numai bune pentru o nouă plimbare lejeră, fără bagaj.

Ne oprim lângă cabană, Andreea intră să-şi lase şosetuţele la uscat pe sobă în timp ce eu cu Andi studiam harta şi ne gândeam la variante de traseu pentru alte ocazii.

La 20:58, după o plimbare pe lumină dar şi pe o ceaţă s-o tai cu drujba, ajungem la indicatorul de vârf. Facem pauză, fac poze şi... aşa apare reperul: de la fotografie în dreapta pentru vârf sau în stânga pentru ocolirea vârfului.

Peste 20 de minute, după ce trecusem de Suişul Pisicii (aici ne-a arătat Andi că se poate merge ceva mai lejer, prin dreapta potecii) la ceaţă s-a adăugat şi o repriză de ploaie torenţială care ne-a făcut să ne întoarcem, dat fiind şi că oricum nu vedeam nimic de pe vârf deşi încă nu se întunecase.

La 21:43, după ce-mi aprinsesem frontala pe ultima bucată de traseu (nu pentru că era beznă, mai mult pentru liniştea mea; am constatat totuşi că raza frontalei se remarca în semibeznă), reajungem la cabană unde Andreea intră să-şi ia hainele de pe sobă şi se întoarce spunându-ne că putem intra şi noi, oamenii cabanei fiind suficient de binevoitori încât să mai servească un ceai, un vin sau altceva. Rămânem în cabană mai bine de o oră apoi ne retragem la corturi. Pe la 23:15 cred că eram deja adormit, înfăşurat în căldurosul Ajungilak Kompakt Winter (confort la -5 grade pentru bărbaţi, la 0 grade pentru femei). Între timp, Ionel îmi transmisese că a ajuns cu bicicleta pe vârful Iezer. Cred că a avut şi el o plimbare faină!

ZIUA 2

Pun telefonul să sune la 6:00. Mă dau jos din pat (pardon, ies din sacul de dormit) pe la 6:30 şi mă apuc să-mi fac bagajul. Mă temeam un pic că grămada mea de pungi, saci şi săculeţi foşnitori îi va trezi şi pe cei din celelalte corturi dar am continuat cu strânsul pentru că ceilalţi fie nu m-au auzit, fie au fost cu bun simţ şi nu m-au înjurat că le-am stricat somnul. Pe la 8 dimineaţa, pe când eu eram mâncat (în limita poftei de mâncare mai degrabă lipsă) şi cu 90 % din bagaj strâns a început ploaia torenţială. Exact când aveam eu nevoie să merg la toaletă.

Pun costumul de goretex pe mine, încalţ bocancii şi rămân în gura cortului uitându-mă cum curge apa pe supratendă. La 8:12 ploaia se oprise aşa că am ieşit la toaletă şi la făcut poze.

La 8:30 se trezise toată lumea, 3 dintre corturi fiind în curs de demontare.

Andi cu Andreea, dat fiind că stabilisem plecarea în jurul orei 10:00, au început mai târziu să strângă cortul, pe când Doina, Andrei, George şi Cătălin deja plecaseră cu bagaj cu tot la cabană. Eu am rămas cu rucsacul pregătit şi am încercat câteva macro-uri nu prea reuşite.

Când au terminat şi ei de strâns, pe la 9:10, am intrat şi noi în cabană. Deşi raţiunea spunea să-mi pun pofta în cui, gura a cerut vin fiert deşi, înainte de plecarea în traseu, nu obişnuiesc să beau. N-a fost cine ştie ce tragedie dar am resimţit vinul de dimineaţă în primele ore de traseu. Altă dată beau un vin în plus seara şi trec din nou pe ceai dimineaţă!

Ieşim din cabană la 10:12, după ce fotografiez un articol expus pe uşă despre cursele de autobuz Braşov- Timişu de Jos. Citind acasă articolul am constatat că, din păcate pentru mine, 17 barat nu circulă în zilele libere. Poate mi-ar fi fost de ajutor cândva...

Mai stăm în faţa cabanei câteva minute, timp suficient pentru o sesiune foto cu oameni şi animale (noi, câinele, măgarii).

Eu sunt Andreea! Pe tine cum te cheamă? :)

Pornim pe potecă, sesizăm că acel copac pe sub care am trecut fără bagaj seara se poate ocoli prin stânga (în josul potecii)

La 10:34 facem pauză pentru ajustarea echipamentului la indicatorul cu fotografia reper de seară.

Pentru că era ceaţă şi părea inutil să urcăm vârful, ne-am consultat şi am decis să mergem pe varianta directă marcată cu triunghi albastru. De la indicator la stânga deci! Ştiam despre acest triunghi albastru că merge până în crucea roşie, pe undeva prin pădure. Mai ştiam că, acum câţiva ani, la o trecere printr-o poiană, nu găsisem continuarea, motiv pentru care am făcut dreapta pe un mic vâlcel care ne-a scos peste o pajişte superbă în crucea roşie. Ştiam că s-ar putea să nu găsim nici acum continuarea dar mă mulţumea şi varianta asta ajutătoare, cu trecerea directă către crucea roşie. Totuşi, parcă în ciuda ceţii care nu ne permitea să vedem abrupturile pe sub care treceam, ne-am orientat bine şi am găsit continuarea marcajului iar eu, din coada grupului, am recunoscut locul în care tăiasem spre crucea roşie cu ani în urmă.

La 11:26 triunghiul nostru albastru intra în crucea roşie.

Sectorul de traseu care-mi dădea mici emoţii a fost depăşit cu bine! De aici ţinem crucea roşie ca marcaj principal, lăsând triunghiul albastru să fugă în stânga, spre Renţea la ora 11:54. Între timp, la 11:47, am lăsat în dreapta punctul albastru către Valea Timişului Sec. Dacă aş fi fost convins că jos este OK trecerea peste râu poate acceptam propunerea cuiva din grup de a merge pe acolo. Pentru că nu eram sigur de acea trecere (cândva am trecut cu Daniel râul încălecând un buştean, nu mă încânta să repet experienţa) am insistat pe cruce roşie.

Andrei, văzând nişte H-uri roşii pe copaci, m-a întrebat dacă ştiu ce înseamnă. Sper să nu fi greşit spunându-i că acele H-uri reprezintă limită de bazin hidrografic la fel cum benzile roşii forestiere reprezintă limite de ocoale silvice. În schimb, despre acele cercuri cu punct în mijloc, ambele de culoare verde nu am ştiut ce să-i spun. Mi-a plăcut oricum curiozitatea lui de cercetaş şi l-am încurajat să întrebe când observă lucruri despre care nu are deja informaţii.

Am vrut să iau punctul în locul în care, dinspre Valea Azugii, ni s-a alăturat crucea albastră dar GPS-ul rămăsese temporar fără semnal. În locul în care crucea albastră ne-a părăsit făcând stânga semnalul GPS-ului revenise. Eram aici la 13:41 după un sector de drum plictisitor şi obositor prin pădure.

Singurele elemente care mi-au reţinut atenţia sunt grupul de motociclişti care venea dinspre Valea Azugii şi, mult mai plăcut pentru mine, grupul de biciclişti care urca dinspre Predeal. Dat fiind că eram în pauză, am profitat de faptul că un om din grup m-a atenţionat că vin bicicliştii şi am început să filmez aşteptându-i să ajungă aproape de noi.

http://www.youtube.com/watch?v=yu7EE4Cv2q8

S-au oprit lângă noi, ne-au cerut o sugestie de traseu, am spus că pot încerca coborârea în Valea Azugii pe crucea albastră sau, dacă sunt în formă şi găsesc drumuri bune, mai departe de aceasta, până-n cărarea care urcă mai sus de lacul Găvan, le-am sugerat că, în lipsa unei variante mai bune şi mai clare, ar putea chiar să se întoarcă pe acelaşi drum. Au spus că exclud varianta asta şi, puţin mai târziu, ne-am dat şi noi seama de ce. Curând am avut de urcat o pantă destul de abruptă pe care este neplăcut (cred) să împingi la bicicletă. La despărţire le spun că admir ceea ce fac. Într-un colţ de vis pe cale de a se naşte (dacă tot am fost eu însărcinat cu tehnologia, vorba Andreei, cred că pot naşte un vis) mi-am imaginat că voi merge peste câţiva ani şi eu cu bicicleta pe acolo.

La 13:45 trecem pe lângă un indicator care spunea că mai avem 3 ore până la Cioplea. Deprimant şi nerealist, consideram eu. La 14:10 treceam prin pădurea de indicatoare spre Susai (acolo unde, după cum inspirat se exprima aceiaşi Andreea, cabană+ montaniard este diferit de love pentru că la Susai angajaţii nu mai sunt de ceva vreme obişnuiţi să servească oameni de munte) iar două minute mai târziu fotografiam cerul care se eliberase destul de bine de nori.

La 14:41 eram pe banca de la intrarea în asfalt. Stăm cât stăm apoi continuăm în jos. Curând intrăm în Predeal. Privim spre Piatra Mare şi constatăm că vârfurile încă au căciulă de nori. Facem bilanţul meteorologic şi constatăm că doar lapoviţa sau ninsoarea lipsiseră din tura noastră. În rest avusesem nori, ploaie, ceva vânt, ceaţă, ceva frig iar spre final chiar soare.

La 15:33, după ce ne despărţisem deja de Andi şi Andreea, rămânem între noi bucureştenii după ce Doina cu Andrei au pornit la rândul lor spre maşină. Ne-am odihnit pe o bancă până aproape de 17:00 după care am mers pe peron în aşteptarea personalului la care George, pentru a ne oferi noua câteva minute de odihnă în plus, luase deja biletele.

Urcăm în tren, eu suport mai greu decât de obicei călătoria, ajungem pe la 21:30 în Bucureşti iar la 22:30 eram deja acasă.

Ajutat de Daniel fac cât de cât ordine în echipamentul ud, mănânc puţin, comentez pe tură apoi trec pentru vreo 10 ore la somn.

Cu obişnuita convingere despre faptul că am uitat cu siguranţă lucruri interesante despre tură închei această poveste cu declarata intenţie de a o publica pe carpaţi.org.

Sper să-i revăd curând pe cei cu care am mers în tura asta. Mi-au plăcut toţi ca pregătire fizică, ca echipament, ca reacţie în faţa vremii mai puţin favorabile, ca atmosferă creată. Singurul aspect pe care poate aş fi tentat să-l reproşez este faptul că, uneori, mi se adresa câte cineva folosind pronume de politeţe. Chiar dacă era vorba de până la 20 de ani diferenţă de vârstă, aş fi preferat adresarea mai directă pentru că, după cum citeam într-un jurnal pe site, pe munte nu mai există diferenţe între generaţii. Poate în această idee, la rândul meu, sunt destul de relaxat adresându-mă fără formule de politeţe oamenilor cu care merg pe munte, indiferent dacă aceştia au 20 sau 50 de ani.

Şi am încălecat pe un băţ de trekking şi v-am spus povestea aşa...

CRONOLOGIE

Sâmbătă

10:55- soseşte personalul în Timişu de Jos

11:22- magazin Dâmbu Morii

12:00- lăsăm în dreapta o cascadă

12:30- intrăm în canionul 7 Scări

15:16- campăm în zona cabanei Piatra Mare

16:01- corturile sunt montate

20:30- 21:43- plimbare fără bagaje de la cabana Piatra Mare până deasupra Suişului Pisicii şi înapoi

Duminică

6:30- mă trezesc din somn

8:12- ploaie torenţială

8:30- 3 corturi sunt în curs de demontare

9:10- toate corturile sunt demontate

10:12- plecăm de la cabană

10:34- ramificaţie marcaj TA în stânga, marcaj BR în dreapta11:26- marcaj TA intră în marcaj CR

11:47- lăsăm în dreapta marcaj PA către Timişul Sec- Tunele- Predeal

11:54- lăsăm în stânga marcaj TA către Renţea

13:41- ne părăseşte marcaj CA13:45- indicator Cioplea 3 ore

14:10- indicatoare spre Susai

14:41- bancă la intrarea în asfalt

15:33- Gara Predeal

17:15- plecăm cu personalul spre casă

Luni, 13 iunie 2011 - 22:14 
Afisari: 3,506 


adriannegoit..