Saritura peste Omu (Muntii Bucegi)

  Era într-o Joi când ne-am hotărât să facem o plimbărică în Bucegi...

Dar vremea nu ne favoriza îndrăzneala prea mult. Totuşi, cum nu mai pot zice că vremea mai este predictibilă în vreun fel, ne-am luat nişte haine

de ploaie şi voia bună la desagă.

  Undeva la şapte dimineaţa am plecat spre Bran cu primul autobuz disponibil iar, în vreo trei sferturi de oră, am început să tălpăşim spre Bucegi

pe strada Valeriu Lucian Bologa şi Poarta.

Nu ne putem plânge de vreme. Este răcoare şi soarele se arată doar câteva clipe din oră în oră.

Asta o să ne prindă tare bine la urcuş. Chiar dacă, după ce am trecut de pârtia Clincea, ne-am tot poticnit în tufele de mure şi zmeură.

  Un urs ne arată fundul şi ne înjură de toate cele...

Ştiu că, în pădure, e bine să îţi faci prezenţa cunoscută celorlalte animale.

Ce să fac dacă ursu tăcea chitic în murării?

Dar nu-i bai. După ce-i mai trece supărarea, sigur se întoarce la masă. Noi numai am ciugulit.

  Dar trecem şi de tufele cu zmeură şi ajungem La Pietre unde, iar, ne poticnim în merişoare. Că de afine parcă nu poate fi vorba. Sunt... vreo 2

pe metru pătrat.

  Cu chiu-cu-vai trecem şi de acest obstacol, ajungând pe la amiază în creasta Ţigăneşti şi dăm un ochi în refugiul ce arată ca scos din cutie.

E drept că e curat şi, înăuntru, numai un sfert de franzelă şi un bidon mare de apă par a fi provizii pentru nătăfleţi. Ce-o fi în celelalte bidoane nici

nu vreau să aflu. Căci ceva lichide sunt în ele...

  Tot urmărind poteca marcată cu banda galbenă, ne minunăm de cât de bine sunt stivuite marcajele şi infrastructura. Cică nu e bine să faci exces

de marcaje.

Dar aici, stâlpii şi pietrele marcate sunt din cinci în cinci metrii.

Şi lanţuri şi cabluri prin locuri ce nu-mi par a fi deloc... expuse. Iar pe vreme de iarnă toate lanţurile ar fi la 3-4 metrii de zăpadă.

Mă rog... probabil sunt din fonduri ne rambursabile.

  Dar vremea-i faină şi soarele nu ne toropeşte. Doar că Mihai, ce nu prea a umblat în golul alpin, e dornic să vadă muntele în cât mai multe

ipostaze.

Iar cum pomenea el de ceaţă şi de nori aud cum trăsneşte dincolo de Bucşoi şi Morar.

  Aproape de Hornul Mare al Mălăieştilor vedem cum negura se adună de partea cealaltă a versantului, în faţa noastră. Şi tună şi pare că plouă

serios acolo.

Dar pe noi, doar vreo zece stropi de apă, de căciulă, să ne fi atins până am ajuns

pe ultimul urcuş până la Omu.

De acolo, în schimb, a început să plouă uşor dar suficient să ne convingă să luăm haine de ploaie.

  Iar ploaia asta a ţinut, fără să pară că lasă mai mult de jumătate de litru pe metru pătrat, până am ajuns la Omu şi cât am rumegat oleacă din

mâncarea ce-om adus-o, în antreul refugiului. Păi de... checul e sensibil la ploaie.

Dar trece ploaia şi soarele zâmbeşte sfios.

 Profitând de încetarea ploii, ieşim de unde ne-am ascuns şi punem masa mai încolo, nici în văzul celor din cabană şi nici în drumul altora.

Părând că am ieşit din refugiu, nu din antreul de juma de metru, o fată ne întreabă de suntem de la Salvamont. Un pic miraţi îi spunem „nu” şi-i

confirmăm că refugiul e închis.

 Ne povesteşte c-a urcat din Buşteni, pe ploaie şi grindină, pe undeva pe-o bandă galbenă şi încă nu s-a hotărât ce face în continuare. Între

rămasul la cabană şi alte poteci, după vreun ceas de povestit şi un prânz mai consistent, am convenit să coborâm toţi trei, pe Valea Cerbului.

  Zis şi făcut. Şi încetişor, că vreme avem berechet, mai povestind, mai ascultând, o luăm agale pe poteca marcată cu bandă galbenă. Ne mai

uităm în zare, la Coştila, la Vârful Ocolit, la ţancurile frumoase ce împodobesc văile Bucegilor.

  Trece vreun ceas şi constatăm că... ne apropiem de Coştila şi ne îndepărtăm de Valea Cerbului.

Ceva nu-i în ordine aici, chicotim noi, şi cu mai multă sau mai puţină tragere de inimă şi un ochi critic aruncat pe harta Ilonei, respirăm adânc şi o

luăm pe potecă, îndărăt, către Omu, unde abia acum vedem poteca pe unde trebuia să coborâm.

  Ne-am luat cu vorba şi ne-am tot dus spre alte plaiuri. Ştiu că mare bai tot nu era. Puteam continua spre Babele şi coboram pe Valea

Caraimanului. Dar aşa nu mai ajungeam să prindem trenul spre casă. Ea avea cazarea asigurată în Buşteni dar noi... nu ne plănuisem să stăm

peste noapte chiar de aveam ce ne trebuie să rămânem şi în platou sau în pădure. Poate mai puţin pentru hoteluri sau gazde... Hihi...

 Urcăm înapoi la Omu, după încă un ceas, şi evităm o hotărâre necugetată de-a scurta Valea Cerbului prin căldare spre potecă.

Scurtăm poteca, în schimb, pierzând marcajul din când în când.

Mai sus, în creste şi platou, e o pădure de marcaje. Aici, în schimb, poteca mai dispare şi semnele de-asemenea.

  Ne bizuim pe bunul simţ şi grija la fiecare pas şi, mai prin albie mai pe lângă, reuşim să coborâm până unde poteca începe să fie aşa... mai

dintr-o bucată.

Oricum, suntem pe vale. În afară de „înainte” nu avem cum să o luăm ca să ajungem în Buşteni. Dar pe unde deviem din potecă trebuie să fim

atenţi să să negociem cu grijă fiecare pas. Aici a plouat serios şi stâncile şi pământul sunt alunecoase.

 Mai avem juma de ceas până la lizieră şi deja s-a întunecat destul să trebuiască să aprindem luminiţele călăuzitoare.

  Dar nu e loc de supărare şi plini de voie bună şi bucuria muntelui, continuăm să colindăm poteca ce ne mai prezintă câte-un locuşor de negociat

pe întuneric.

  Ajungem în pădure, şi poteca devine mai uşoară. Chiar de mai urcă şi coboară, nu ne mai pune probleme decât de origine bovină. Acelea de e

bine să nu calci în ele. În rest, din ce în ce mai bine.

  Orice tentativă de ploaie a încetat şi cerul începe să se însenineze.

Apare luna, încă aproape plină, şi într-o scurtă pauză, nu ştiu de unde, mai găseşte Ilona în rucsacul ei imens, confecţionat dintr-o husă de sac,

câteva bunătăţi ce ni le împarte.

  Încă un ceas şi trecem de o stână. Acolo reuşim să deranjăm din somn căţeii de pază ce ne întâmpină în cor cu înjurături imposibil de reprodus în public.

Dar câinii latră, caravana trece şi ne continuăm poteca din ce în ce mai largă

în care încep să apară urme de tractor.

 E clar că mult de-aici nu mai e. Căci auzim muzica civilizaţiei, acoperind tăcerea pădurii.

Speram să ieşim din pădure cât mai departe de Gura Diham dar nu a fost cum îmi doream.

 Poteca ne-a scos chiar la cinci zeci de metrii de cabană şi am ajuns în campingul de pe marginea râului.

  Pe aici, păşind alene şi fără nici un pic de grabă, ne amintim că nu ne-am oprit azi, nici o clipă, să ne uscăm tălpile. E drept că pe ploaie era cam

inutil dar acum, când numai luna ne luminează drumul şi câte-un „jmecher” cu maşina, ne mai oprim şi ca Mihai să-şi aranjeze branţurile.

 Nici nu mai ştiu cât a trecut dar am ajuns întregi şi teferi, chiar dacă aproape adormiţi, undeva pe la ceasul doisprezece, în Buşteni.

Şi-acolo ne mai tragem sufletul înainte de a ne îndrepta spre gară.

  Dar la gară... avem surpriza că, ori eu am fost chior ori am avut halucinaţii,

dar pe mersul trenurilor consultat acasă am văzut clar că-i personalul spre Braşov chiar după ora unu.

  Ne tot uităm, în sus, în jos, pe monitoare, şi concluzionăm că următorul tren spre casă, pentru noi, băieţii, e pe la şase jumătate...

 Şi contemplăm, şi contemplăm, de la dormitul în gară, că n-am fi fost singurii, la

cazarea la mănăstirea unde înnoptează Ilona, la 'ceea mai comodă soluţie chiar dacă mai nesigură, la „ia-mă nene”.

Păi hai la „ia-mă nene”, chiar de-i aproape ora unu.

Mihai se laudă cu o juma de oră, în medie, cu ocaziile, eu cu vreo două ore.

Facem o medie şi pe neaşteptate, când deja ne îndreptam spre mănăstire, opreşte un baci din Bucureşti ce lasă un alt drumeţ de noapte lângă

noi.

Abia acum ne despărţim de Ilona, ce ne-a însoţit atâta drum, şi a venit cu noi până la gară.

Pe drum ne asigurăm că a ajuns şi ea cu bine.

Am avut noroc... Pe la ora două eram acasă, fiecare.

Am avut noroc de multe altele.

Chiar dacă eu am mai văzut Bucegii, şi de sus şi de la poale, au trecut vreo două decenii de când nu am ajuns acolo sus.

Şi-i prima dată când văd Omu.

Pentru Mihai a fost chiar o premieră, ne mai văzând aceste creste de aproape.

Doar Ilona, nu prea ştiu, poate a văzut, mai des, Bucegii, decât noi.

Oricum mă bucur că am ajuns pe-aici într-o Vineri. Departe de aglomeraţia ce ma ţinut departe de Bucegi.

Noroc de ploaie şi de soare şi de o zi întreagă şi ceva pe potecile unui munte plin de mistere şi frumos.

Mă bucur, desigur, că încă n-am găsit asfalt, pe acolo.

Mă bucur şi pentru că muntele ne-a lăsat să ne întoarcem cu pielea, de pe noi, intactă.

Cred că o să ne întoarcem în Bucegi curând. Dar tot aşa...în timpul săptămânii. 

Cărări cu soare!

Alex, YO6IAL.

Luni, 26 august 2013 - 23:19 
Afisari: 9,556 


yo6ial