RT - 7-8 februarie 2009 - Piatra Craiului - Creasta Nordica (Muntii Piatra Craiului)

(Un fel de) Motto: "Şi ce dacă nu am reuşit să facem creasta? E timp şi la anu’... Muntele nu pleacă nicăieri." (gând de-al meu, februarie 2008)

Îl corup întâi pe Em. Planul lui de a nu sta în Bucureşti coincidea perfect cu al meu. Descopăr imediat acelaşi plan şi la Octavian, care răspunde la fel de receptiv la propunerea de a parcurge porţiunea nordică a crestei Pietrei Craiului. Şi iată-ne strânşi de-o echipă: Vio, Octavian, Em şi subsemnatul.

Plecăm din Călăraşi/Bucureşti vineri seara, pentru a ne câştiga ceva timp preţios pentru a doua zi. Urcăm la Curmătura, unde ajungem în jur de ora 1 (noaptea). Liniştea ce scaldă cabana era întreruptă, periodic, doar de sforăiturile unuia dintre păzitorii ei de seamă, cuibărit în faţa uşii sălii de mese.

Cabanierul, pe care îl anunţasem mai devreme că urma să ajungem, ne deschide sala de mese unde mâncăm repede câte ceva, după care ne luăm în primire locurile din camera 4.

Ne băgăm în saci sau, după preferinţe, sub pături apoi „regia de emisie ne urează noapte bună”, pentru ca în următorul moment, ceasul să sune deja deşteptarea.

Refacem cu grijă rucsacurile şi coborâm din nou în sala de mese, pentru a mânca ceva şi a umple termosurile cu ceai. Destul de târziu, pe la 9:30 pornim spre şaua Curmăturii. Soarele strălucea deja puternic şi călduţ pe cerul albastru senin.

Poteca îngheţată din pădure ne obligă să mergem mai mult prin zăpada pe marginea ei. „Doar nu o să ne punem colţarii de aici, din pădure” mă încearcă un gând.

Nici nu simţim când deja suntem la belvedere, deasupra văii Crăpăturii. De fiecare dată, ajungând în acest punct, am pozat valea cu al ei impunător ac, aşa că, pentru tradiţie, mai adaug câteva cadre la colecţie. Nu zăbovim mult, căci avem drum lung în faţă.

Poteca mi se pare că este marcată mult prea des cu PR. „Mergem prea repede şi d-asta trebuie că mi se par aşa dese punctele astea roşii...” Depăşim, fiecare în stil propriu, câţiva copaci căzuţi, trecem şi de Şaua Curmăturii şi iată-ne deja la intrarea pe Turnu.

Cât timp colegii se echipează cu căşti, ca să nu îngheţ, o iau uşurel înainte. Urcuşul pe Turnu este mai uşor decât mă aşteptam. Zăpadă nu este foarte multă, iar cea care este nu e deloc îngheţată, bocancii săpând perfect şi cu mare uşurinţă trepte în ea. Cablurile ne sunt de ajutor pentru echilibru şi asigurare suplimentară.

Întâlnim totuşi şi vreo 2 porţiuni mai... ciudate, pe care le trecem cu mare atenţie. Mersul se combină cu micile pasaje de căţărare, care îmi fac o plăcere deosebită, plăcere pe care o recunosc repede şi în zâmbetul colegilor de tură.

Nu ne ia mult şi ajungem la indicatorul de pe Turnu. Priveliştea este încântătoare: Piatra Mică cu Zărneştiul dedesubt, Postăvaru în care se disting bine Cheile Râşnoavei, Piatra Mare, Ciucaşul undeva departe, Bucegii cu un pic de nor pe vârfuri...

Măgura Codlei, în depărtare.

iar, în unghi opus... frumoasa creastă a Craiului, albită de zăpadă, strălucind ca o piatră preţioasă sub razele puternice ale soarelui.

O gură de ceai fierbinte ne merge la suflet. Pornim mai departe, recunoscând pe dreapta Padina Hotarelor, Padina Şindileriei. Un pic mai încolo, Brâna Caprelor şi Padina Popii, firave poteci, conturate pe sub pereţii impunători de piatră.

Un urcuş mai lung şi mai susţinut, urcăm pe Vârful Ascuţit. Vântul începe să îşi facă simţită prezenţa, aşa că o pauză de hidratare şi de mâncat câte ceva în adăpostul refugiului este binevenită

Când părăsim refugiul, este deja 14:30, iar vântul sufla din ce în ce mai tare şi mai îngrijorător. De-abia de-acum urmau să înceapă porţiunile mai înguste de creastă.

După ieşirea din Canionul Ciorânga, urmează o porţiune de urcuşuri şi coborâşuri care "ne cam lucrează la psihic" dar şi la fizic. Zăpada se schimbă între timp, poteca devine mai îngustă. Colţarii devin absolut necesari. Peisajul încă este încântător. Coafura rezistă.

Spre Vf. Ţimbalul Mare.

Coborârea de pe Ţimbalul Mare.

Depăşim astfel Ţimbalul Mare, Vf. dintre Ţimbale, Ţimbalul Mic şi alte vârfuri şi şei mai mult sau mai puţin înalte, care nu s-au învrednicit să primească un nume. Oboseala începe să se facă simţită din ce în ce mai tare şi chiar si 20 de metri de urcat ni se par un nou Ţimbal, mai obositor ca cel dinaintea sa.

Apare şi ceaţa, creasta se îngustează iar vântul începe să arunce rafale care ne obligă să ne aplecăm spre pământ, pentru a ne menţine echilibrul.

Momentele de ceaţă totală alternează cu momente mai senine, când peisajul ne încântă şi ne oferă ocazia unor imagini ce ne vor rămâne multă vreme în suflet.

Un horn înzăpezit, ce-l urcăm destul de uşor pe colţari.

Şi acelaşi horn văzut de la ieşire:

Tot urcând şi coborând... "Am ajuns la Vf. Sbirii?" "Da' Vârful Căldării Ocolite de când e aici?" "Da' nu mai bine ar fi Vârful Ocolit decât Căldarea Ocolită?"

La un moment dat Octavian propune să decretăm noi următorul vârf ca fiind Vf. La Om. Ideea nu e rea, nu e rea deloc, dar refugiul tot nu o să fie după. Iar de mers, încă mai avem.

Noaptea ne prinde pe un coborâş mai ciudat, loc în care, pt a ne scuti de orice emoţie, Octavian întinde coarda. De coborât nu ar fi fost mult de coborât, 5-6 metri, însă perspectiva unei alunecări ne-ar fi transformat urgent într-un veritabil Aurel Vlaicu, cu aeroportul undeva prin poliţele Mărtoiului.

În pauza de strâns coarda, scoatem şi frontalele. În continuare, ceaţa apare şi dispare, iar vântul ţine cu tot dinadinsul să ne trimită spre zone mai puţin înzăpezite.

Oboseala este din ce în ce mai accentuată. Orice pas trebuie calculat bine înainte de a fi făcut. La unele rafale de vânt îngenunchem şi ne continuăm drumul doar când mai încetează.

Şi cum nu putea să fugă de noi la infinit, într-un sfârşit, pe la 8 seara, ajungem şi la indicatorul de pe Vf. La Om. Repede 2 poze şi decidem să coborâm spre refugiul Grind (cel de jos), pentru a avea mai puţin de mers a doua zi.

Vântul nu ne scuteşte nici măcar pe Colţii Găinii, însă măcar acum poteca e largă, nu mai avem unde să decolăm. Ajungem la refugiu aproape de 21:30, după 12 ore de mers. :) Cam aşa eram toţi:

A urmat un moment dificil pentru slănina lui Em, reţetă clasică din Mândra, şi şunculiţa de la Călăraşi a lui Vio, în combinaţie fatală cu ceapă şi ceva usturoi... am mai fi dat o tură de creastă pentru încă o porţie. :D

Pe la 22:30 eram instalaţi toţi frumos în sacii de dormit, şi deşi m-am trezit de foarte multe ori peste noapte, pot să zic că de mult nu am mai dormit aşa bine.

A doua zi, trezirea de voie. Em ne cinsteşte cu un excelent ceai fierbinte. Ceva de mâncare, poză de grup afară:

Si o luăm la picior tocmai când începea o ploaie dubioasă combinată cu ninsoare şi măzăriche.

Coborâm prin Cheia Pisicii, unde natura ne mai scutură zdravăn câţiva nori în cap, aşa, de prevestit vara...

Săritoare în Cheia Pisicii.

Drumul spre Bucureşti este fragmentat ca de obicei cu o oprirea la Riviera, pentru a aprecia încă o dată ciorba fierbinte după o (altă) tură frumoasă în compania unor prieteni deosebiţi :)

Joi, 12 februarie 2009 - 16:19 
Afisari: 5,542 


andrei