RT - 7-8 februarie 2009 - Piatra Craiului - Creasta Nordica (Muntii Piatra Craiului)
(Un fel de) Motto: "Și ce dacă nu am reușit să facem creasta? E timp și la anu’... Muntele nu pleacă nicăieri." (gând de-al meu, februarie 2008)
Îl corup întâi pe Em. Planul lui de a nu sta în București coincidea perfect cu al meu. Descopăr imediat același plan și la Octavian, care răspunde la fel de receptiv la propunerea de a parcurge porțiunea nordică a crestei Pietrei Craiului. Și iată-ne strânși de-o echipă: Vio, Octavian, Em și subsemnatul.

Plecăm din Călărași/București vineri seara, pentru a ne câștiga ceva timp prețios pentru a doua zi. Urcăm la Curmătura, unde ajungem în jur de ora 1 (noaptea). Liniștea ce scaldă cabana era întreruptă, periodic, doar de sforăiturile unuia dintre păzitorii ei de seamă, cuibărit în fața ușii sălii de mese.
Cabanierul, pe care îl anunțasem mai devreme că urma să ajungem, ne deschide sala de mese unde mâncăm repede câte ceva, după care ne luăm în primire locurile din camera 4.
Ne băgăm în saci sau, după preferințe, sub pături apoi „regia de emisie ne urează noapte bună”, pentru ca în următorul moment, ceasul să sune deja deșteptarea.
Refacem cu grijă rucsacurile și coborâm din nou în sala de mese, pentru a mânca ceva și a umple termosurile cu ceai. Destul de târziu, pe la 9:30 pornim spre șaua Curmăturii. Soarele strălucea deja puternic și călduț pe cerul albastru senin.

Poteca înghețată din pădure ne obligă să mergem mai mult prin zăpada pe marginea ei. „Doar nu o să ne punem colțarii de aici, din pădure” mă încearcă un gând.

Nici nu simțim când deja suntem la belvedere, deasupra văii Crăpăturii. De fiecare dată, ajungând în acest punct, am pozat valea cu al ei impunător ac, așa că, pentru tradiție, mai adaug câteva cadre la colecție. Nu zăbovim mult, căci avem drum lung în față.
Poteca mi se pare că este marcată mult prea des cu PR. „Mergem prea repede și d-asta trebuie că mi se par așa dese punctele astea roșii...” Depășim, fiecare în stil propriu, câțiva copaci căzuți, trecem și de Șaua Curmăturii și iată-ne deja la intrarea pe Turnu.
Cât timp colegii se echipează cu căști, ca să nu îngheț, o iau ușurel înainte. Urcușul pe Turnu este mai ușor decât mă așteptam. Zăpadă nu este foarte multă, iar cea care este nu e deloc înghețată, bocancii săpând perfect și cu mare ușurință trepte în ea. Cablurile ne sunt de ajutor pentru echilibru și asigurare suplimentară.


Întâlnim totuși și vreo 2 porțiuni mai... ciudate, pe care le trecem cu mare atenție. Mersul se combină cu micile pasaje de cățărare, care îmi fac o plăcere deosebită, plăcere pe care o recunosc repede și în zâmbetul colegilor de tură.




Nu ne ia mult și ajungem la indicatorul de pe Turnu. Priveliștea este încântătoare: Piatra Mică cu Zărneștiul dedesubt, Postăvaru în care se disting bine Cheile Râșnoavei, Piatra Mare, Ciucașul undeva departe, Bucegii cu un pic de nor pe vârfuri...



Măgura Codlei, în depărtare.
iar, în unghi opus... frumoasa creastă a Craiului, albită de zăpadă, strălucind ca o piatră prețioasă sub razele puternice ale soarelui.

O gură de ceai fierbinte ne merge la suflet. Pornim mai departe, recunoscând pe dreapta Padina Hotarelor, Padina Șindileriei. Un pic mai încolo, Brâna Caprelor și Padina Popii, firave poteci, conturate pe sub pereții impunători de piatră.




Un urcuș mai lung și mai susținut, urcăm pe Vârful Ascuțit. Vântul începe să își facă simțită prezența, așa că o pauză de hidratare și de mâncat câte ceva în adăpostul refugiului este binevenită
Când părăsim refugiul, este deja 14:30, iar vântul sufla din ce în ce mai tare și mai îngrijorător. De-abia de-acum urmau să înceapă porțiunile mai înguste de creastă.



După ieșirea din Canionul Ciorânga, urmează o porțiune de urcușuri și coborâșuri care "ne cam lucrează la psihic" dar și la fizic. Zăpada se schimbă între timp, poteca devine mai îngustă. Colțarii devin absolut necesari. Peisajul încă este încântător. Coafura rezistă.


Spre Vf. Țimbalul Mare.


Coborârea de pe Țimbalul Mare.

Depășim astfel Țimbalul Mare, Vf. dintre Țimbale, Țimbalul Mic și alte vârfuri și șei mai mult sau mai puțin înalte, care nu s-au învrednicit să primească un nume. Oboseala începe să se facă simțită din ce în ce mai tare și chiar si 20 de metri de urcat ni se par un nou Țimbal, mai obositor ca cel dinaintea sa.
Apare și ceața, creasta se îngustează iar vântul începe să arunce rafale care ne obligă să ne aplecăm spre pământ, pentru a ne menține echilibrul.

Momentele de ceață totală alternează cu momente mai senine, când peisajul ne încântă și ne oferă ocazia unor imagini ce ne vor rămâne multă vreme în suflet.




Un horn înzăpezit, ce-l urcăm destul de ușor pe colțari.

Și același horn văzut de la ieșire:






Tot urcând și coborând... "Am ajuns la Vf. Sbirii?" "Da' Vârful Căldării Ocolite de când e aici?" "Da' nu mai bine ar fi Vârful Ocolit decât Căldarea Ocolită?"
La un moment dat Octavian propune să decretăm noi următorul vârf ca fiind Vf. La Om. Ideea nu e rea, nu e rea deloc, dar refugiul tot nu o să fie după. Iar de mers, încă mai avem.

Noaptea ne prinde pe un coborâș mai ciudat, loc în care, pt a ne scuti de orice emoție, Octavian întinde coarda. De coborât nu ar fi fost mult de coborât, 5-6 metri, însă perspectiva unei alunecări ne-ar fi transformat urgent într-un veritabil Aurel Vlaicu, cu aeroportul undeva prin polițele Mărtoiului.
În pauza de strâns coarda, scoatem și frontalele. În continuare, ceața apare și dispare, iar vântul ține cu tot dinadinsul să ne trimită spre zone mai puțin înzăpezite.

Oboseala este din ce în ce mai accentuată. Orice pas trebuie calculat bine înainte de a fi făcut. La unele rafale de vânt îngenunchem și ne continuăm drumul doar când mai încetează.


Și cum nu putea să fugă de noi la infinit, într-un sfârșit, pe la 8 seara, ajungem și la indicatorul de pe Vf. La Om. Repede 2 poze și decidem să coborâm spre refugiul Grind (cel de jos), pentru a avea mai puțin de mers a doua zi.


Vântul nu ne scutește nici măcar pe Colții Găinii, însă măcar acum poteca e largă, nu mai avem unde să decolăm. Ajungem la refugiu aproape de 21:30, după 12 ore de mers. :) Cam așa eram toți:

A urmat un moment dificil pentru slănina lui Em, rețetă clasică din Mândra, și șunculița de la Călărași a lui Vio, în combinație fatală cu ceapă și ceva usturoi... am mai fi dat o tură de creastă pentru încă o porție. :D
Pe la 22:30 eram instalați toți frumos în sacii de dormit, și deși m-am trezit de foarte multe ori peste noapte, pot să zic că de mult nu am mai dormit așa bine.
A doua zi, trezirea de voie. Em ne cinstește cu un excelent ceai fierbinte. Ceva de mâncare, poză de grup afară:


Si o luăm la picior tocmai când începea o ploaie dubioasă combinată cu ninsoare și măzăriche.
Coborâm prin Cheia Pisicii, unde natura ne mai scutură zdravăn câțiva nori în cap, așa, de prevestit vara...

Săritoare în Cheia Pisicii.
Drumul spre București este fragmentat ca de obicei cu o oprirea la Riviera, pentru a aprecia încă o dată ciorba fierbinte după o (altă) tură frumoasă în compania unor prieteni deosebiți :)
Joi, 12 februarie 2009 - 16:19
Afisari: 6,050
andrei
Felicitari!
Joi, 12 februarie 2009 - 02:21