Rila iepurila (Muntii Fagarasului)

Suna cam pompos acest titlu cu atat mai mult cu cat acest site este cu specific montan. Deci nici vorba de animale si cu atat mai mult de existenta iepurilor la munte. Dar uite ca eu totusi sunt primul care am vazut un iepure la inaltini de peste 2000 de metri. De acolo si titlul Rila iepurila.Am sa revin mai tarziu la acest “iepure” sau cel putin la caracteristicile care ii sunt specifice unui iepure si in acelasi timp inconfundabile.

Totul a pornit foarte simplu. Eu, cuprins de nostalgia si de dorinta de a fi din nou in Retezat, in data de 27 iulie am cautat in stanga si-n dreapta persoane disponibile pentru parcurgerea unui traseu de mai multe zile prin Retezat. Sincer, ma batea gandul sa merg si singur, insa unica mea teama era ca nu as fi gasit intrarea in Retezat, deoarece odata . ajuns pe rocile Retezatului nu e asa greu sa tii cararea (desi pentru unii poate fi acest lucru la fel de greu ca si intrarea in traseu ). Totusi, intreband in stanga si-n dreapta, usor am gasit o persoana doritoare de un astfel de traseu. Ce mai, doar o persoana era de ajuns sa fie de acord si restul ar fi fost o joaca. Hmm...totusi unele vise nu se implinesc chiar asa de usor, iar in loc sa ajung in Retezat in data de 27 iulie, am ajuns taman in Fagaras pe data de 9 august. E bine si asa, chiar foarte bine.

Tura a fost organizata de catre Cosmin, o persoana din Bucuresti, l-am cunoscut in cateva ture pe Carpati. Prima oara cand l-am cunoscut a fost intr-o tura pe „masivul” Zarand, ca mai apoi, sa ne mai intalnim in alta tura organizata pe Carpati, in Ceahlau. Planurile si traseele ni le-am facut de acasa, iar incepand cu data de 9 august 2010 urma sa ne intalnim sa le punem in aplicare. Startul a fost discutat destul de mult, adica pana sa ne decidem de unde sa incepem tura: sa intram in munte pe la cabana Negoiu sau pe la cabana Burcaciu. Hmm... o decizie foarte grea pentru mine deoarece anul trecut cand am mai fost in Fagaras, fiind pentru prima data si stand cu cortul la cabana Negoiu am avut ocazia sa povestesc cu salvamontistii de acolo.  Apropo, locul de campare este 5 lei pentru cort, iar daca prindeti cumva cabaniera, cum am prins-o eu anu’ trecut, va v-a zice dupa ce plecati ca numai cheltuiala a avut cu voi. Asa am patit anul trecut cand la despartire de cabana Negoiu ni s-a spus ca numai paguba am facut stand acolo, poate se referea la apa de la toaleta pe care am folosit-o. E posibil, sau poate era nervoasa ca am cerut lapte. Nici macar nu am cerut ci am intrebat daca au, iar ea foarte revoltata ....”cum crezi baiete ca urci aici sus ? ai urcat usor ?” iar raspunsul a fost „da, se urca destul de usor”. Poate raspunsul a indignat-o si dorinta mea de a gasi lapte la cota 1600. Parca as fi intrebat-o daca au casete cu manele in anul 2010 cand nu se mai folosesc casete ci doar CD-uri. Poate si de acolo indignarea ca i-am facut paguba cu apa. Uneori e ciudat cum te privesc unii si daca nu esti imbracat „bine” nu da doi bani pe tine, insa, pe langa lectia de turism primita de la acestia, un singur lucru imi vine in minte cand e vorba de cabane : Piatra Mare si cu asta cred ca am zis tot. Revenind la oile noastre sau iepuri, salvamontistii din Fagarasi au fost chiar foarte amabili si dornici sa-mi explice ca la un prost ( eu nu stiam nici macar ce ii aia custura, dar ii puneam mereu sa-mi compare acel loc cu locuri prin care am fost eu si am „inghetat”). Deci, am plecat de acolo invatat iar anul asta aducand-mi aminte de Custura Saratii, mi-am pus problema „oare o voi intalni daca pornim de la Burcaciu sau nu?” Hmm... grea decizie pentru mine... de fapt puteam alege si decide singur. Mi s-a dat ocazia in aceasta tura sa am eu puterea de decizie. Deci am intrebat in stanga si in dreapta diverse persoane (de pe carpati.org si nu numai) ca sa ajung la concluzia ca toate drumurile duc la Negoiu. Pentru mine Custura Saratii este ceva de genu’ filmelor SF. E prea greu pentru mine si a mea inima. Ba, mai mult, imi povestea unu’, dintr-un magazin de echipamente de munte, cum ii aceea custura.   Am vrut sa-mi cumpar o harta sa merg si eu pentru prima data la munte ca tot omul cu harta in mana, ajung la magazin, cer o harta s-o vad iar apoi incep sa-l intreb pe unde se afla custura saratii. Si incepe domnu’ sa-mi povesteasca si zice ca ii ok numai sa nu ma prinda vreme proasta in creasta ca nu am unde sa cobor. Eu in mintea mea, zic „precis nu m-o inteles”, eu stau prost cu inima si bate tare cand am in stanga si in dreapta prapastie. Ii explic din nou frumos cum sta treaba, il pun sa-mi compare acea zona cu Portile Inchise din Retezat iar apoi astept raspunsul. Si... incepe el iara „ pai trebe’ sa ai grija, uite de exemplu, zicea el ca stie un caz in care o persoana era pe acea custura si a vrut sa se uite in jos, s-a aplecat iar rucsacul i-a venit in cap si a tras-o in jos si a cazut, dar daca ai grija e ok”. Gata cu aceasta povestioara, am pus capat, iar decizia mea finala a fost de a incepe traseul de la cabana Negoiu. Aveam mereu in minte imaginea rucsacului meu care statea mortis sa plece din spate. Fiecare pas in coborare este calculat si amortizat in telescoape asfel incat rucsacul sa nu simta socuri. Drept rasplata nu prea am auzit „crasnituri” in aceasta tura (o singura data am folosit acul si ata, dar se pare ca am intarit zona critica).

Prima zi (9 august 2010)

S-a stabilit intalnirea luni intre orele 12-13 in Porumbacu de Jos.Eu veneam din Cluj cu ocazie si el din Bucuresti cu masina proprie. De foarte multe ori am luat ocazie spre Cluj dar niciodata din Cluj spre alta locatie. Ciudat, insa ma asteptam ca in maxim 3 minute sa fiu luat de o masina, dar am stat si am asteptat cred ca 45 de minute cu pancarda de Sibiu. Eram pe punctul sa imi fac pancarda si cu Alba sa rup ruta in doua mai scurte, dar pana la urma am avut noroc de o masina faina, iar drumul a fost bun. Ba mai mult, soferul a facut un act de caritate si m-a traversat in cealalta parte a orasului Sibiu de unde sa pot lua o noua ocazie spre Porumbacu. Ajuns in Sibiu vorbesc la telefon cu Cosmin (Zeneca) sa vad pe unde e el si cat de rapid sa ma pun la ocazie. Ma gandeam ca poate am timp de un mic sandwich. Ce mancare!! Trebuia sa ajung cat mai repede in benzinaria (Petrom) din intersectia de unde se poate merge spre Fagaras, caci acolo deja ma astepta Cosmin. In nici 2 minute am prins ocazie spre acel loc. Am prins un microbus ce facea ruta Ramnicul Valcea - Sibiu, am dat 3 lei, am stat in genunchi in fata si am opturat vizbilitatea la oglinda din dreapta. Parca eu eram de vina ca el era grabit si din cauza bagajelor mele mari nu aveam loc. Asta-i viata, la toti ni-i greu. Important e ca am ajuns la timp, iar Cosmin nu a asteptat mult dupa mine, oricum m-am incadrat in timpul stabilit.        Ce mai, cu nu prea multa vorbarie ne suim in masina lui si purcedem la drum spre Porumbacu. Ajungem in Porumbacu, lasam masina in cel mai sigur loc de pe pamant (sectie de Politie), ne aranjam bagajele si luam in fata cei 24 de km cu speranta ca poate prindem o caruta sau orice care nu necesita platit. Oricum traseul a fost calculat ca timp cu mersul pe jos si ne incadram. Vremea se vedea deosebit de schimbatoare iar in fata se vedeau nori si ceata. Eu speram ca vremea urata sa nu ne opreasca la cabana Negoiu si apoi sa ne intoarcem acasa. Speram ca prognozele meteo de pe www.meteoblue.com sa nu fie eronate. Ajungand la un drum rutier, prind din nou speranta ca poate prindem o masina sa ne mai scurteze drumul chiar si pentru 5 minute. Si uite norocul nostru, trece un logan cu rezervorul plin de benzina, fac cu mana, opreste si ne ia. Parcurgem cred ca 5 km iar apoi ne lasa jos. Din politete intreb cat ne costa. Soferul, paaaaaai 5 lei ajunge pentru amandoi.... uffff... nu ma uit eu la 5 lei insa pentru 5 km sa iei bani imi bag picioru’ si merg pe jos si in limba...halal afacere o facut ... o mai pus un litru in rezervor .  Nu stiu daca ii o constatare sau un adevar dar drumul drept sau forestier este mult mai obositor decat cel de creasta, cel putin pentru spate. Insa tot ce are un inceput are si un capat; in sfarsit am reusit sa strabatem cei 24 de km si sa ajungem la acea zona de urcare de care ii tot povesteam lui Cosmin. Am urcat destul de bine facand chiar si pauze repetate. Ajuns la cabana primul lucru pe care l-am cautat a fost scumpa si draga mea cabaniera. Nu mica mi-a fost mirarea, cand am descoperit ca nu era acasa. Am avut tupeu sa cer atunci sa-mi incalzeasca conserva mea de fasole. Ghinion Cosmine, dar trebe’ sa le manc acuma ca au ceva greutate si in plus dau si energie. Fasolea are efecte secundare nocive doar la oras, la cort nu se simte. Si totusi prima noapte nu am stat la cort pentru ca am incercat sa menajez scumpul meu cort. Sa nu-l ud si sa nu-i ridic greutatea. Timpul ne permitea ca dupa masa copioasa de care am avut parte amndoi (el a mancat ciorba de fasole), la acea masa am avut multe in comun (fasolea si ceapa rosie o combinatie dupa parerea mea la fel de buna ca si ceapa rosie cu slanina). Am vrut sa fac si eu pe ghidul si sa-i arat muntii si varfurile pe care trebuie sa le strabatem, de fapt varfurile din spatele acelor varfuri care trebuiau sa se vada daca nu erau nori si ceata. Oricum aveam speranta ca dimineata ii voi putea arata ceva, dar a fost mai bine asa ca macar nu s-a demoralizat la cat aveam de urcat. Inainte de culcare ne-am doctorit cu putina tarie. Era facuta din afine proaspat culese dintr-o recenta tura in Rodnei si Suhard. Atat de multe afine am mancat in aceea tura incat ajunsesem sa fiu murdar pe maini si pe buze la fel ca si un afinar (cred ca asa se numeste omul care strange afine, nu stiu cum ii trecut in cartea de munca aceasta meserie). Am adus esenta tare cu mine pentru vitaminizare.

A doua zi (10 august 2010)

E marti, vremea e cu ferestre iar gandul lui Cosmin e indreptat inspre a pleca sau a mai astepta... Destul de grea decizie pentru ca si eu, in acel timp, ma gandeam ca putem ajunge pe undeva sus si sa ne prinda o vreme nasoala de tot. Si mai aveam o grija, imi era proaspat in minte traseul, insa cand am mai fost in acesta zona n-am avut o clipita atentie la marcaje pentru ca avea cine sa se uite dupa ele, iar acum, fiindca era si ceata puteam usor sa deviem de la traseu (din punctul meu de vedere). Oricum speranta imi era in Cosmin, ca el nefiind niciodata prin aceasta zona era cu ochii-n patru, cu atat mai mult ca nu putea fi furat de mirajul si frumusetea acelor locuri. Am incercat eu sa-i descriu „uite acolo este o pajiste minunata si curge apa si in stanga si in dreapta is munti imensi” sau ca „in fata avem o cascada ce cade frumos pe stanci si acuma ar fi trebuit sa arate mult mai frumos pentru ca in acest an a fost unul cu multe precipitatii” ... vorbe doar vorbe.

Apropo fac o mica paranteza (in peisajul plin de ceata si vizibiliateta redusa, vedem un fel de pelerina destul de bine „asezata” cam la 5-7 metri de poteca. Ne loveste curiozitatea si ne intrebam unul pe altu’ ce poate fi acolo... uff... era in asa fel pusa incat iti dadea senzatia ca ii cineva sub ea. Cosmin: „du-te sa vezi ce ii” ... hmm... am ras... eu ? .... mergi tu zic eu ... el: „ nu cobor nici macar doi metri in jos ca sa am de unde sa urc ... du-te tu!” ....”mi-i frica ...daca ii ceva dedesubt ?” .... sincer imi era frica sa ma duc sa vad ce ii dedesubt, desi precis erau ceva bolovani... hmm... am lasat curiozitatea deoparte si mi-am continuat drumul fiind invins a doua oara de frica).  Prima fereastra, fara folie, se vedea inainte de intersectia triunghiului albastru ce ducea sus pe varful Negoiu cu crucea rosie, care la randul ei ducea prin Strunga Ciobanului la lacul Caltun. Atunci a apucat si Cosmin sa-si spele ochii, cat de cat, cu niste stanci de prin zona, altfel le stia doar din povesti ;)). Dar cum bucuria nu tine decat 3 minute am putut sa ne continuam urcarea spre varf. Intr-un timp ajungem si la acea intersectie la care trebuia sa luam o decizie.   Eu i-am expus problema cat mai este de urcat, cum ii urcarea si ce ar putea sa ne astepte sus daca urcam pe traseul cu triunghi albastru, iar daca mergeam pe Strunga Ciobanului totul era necunoscut si pentru mine. Deci, dupa o gura de miere de albine, dupa expunerile mele si dorintele mele, l-am pus sa decida scutindu-ma de orice remuscare.

 Era posibil sa urcam pe varf si sa nu vedem nimic nimic... si sa fi urcat degeaba, obosind trupul in zadar. Insa era si posibilitatea unei schimbari totale de vreme. In cele din urma alegerea a fost facuta, aceea de a ne continua traseul cu triunghi albastru. La fel ca si inainte avansam prin ceata prostind urcarea. Uneori ceata te ajuta sa nu iti dai seama cat de mult ai de urcat cand te afli acolo jos. Nici o urcare nu-i cum pare. De jos mereu pare mult si greoi, insa daca te lasi invins de aceasta senzatie nu vei putea urca nici scarile de la Mall. Chiar si prin ceata are farmecul ei sa urci, ca de exemplu, poti fi mai atent la pietrele de pe poteca, poti vedea fiecare semn cu cata exactitate este facut sau unde i-a tremurat mana cand a dat cu vopsea. Lucruri pe care nu le-ai fi vazut daca nu ai fi avut ceata. Ai fi privit de jur imprejur si ai fi ramas mereu cu gura cascata cat de frumoasa este zona. Cat de imens poate fi totul din jur (cu specificatia ca persoanele care au vazut munti de 4000-5000 de metri poate nu au aceeasi senzatie cand vad Fagarasul). Eu asta simt cand is in munti. Inca putin si ajungem in traseul de creasta. Oho lume!... ba ma mult, de partea cealalta nu mai era ceata ci numai nori care se miscau destul de repede lasand lumea vizitatoare sa priveasca partea cealalta a Fagarasului. Aici m-am oprit din povestit si l-am lasat pe Cosmin sa priveasca si sa se bucure. De aici se vedea si o parte din custura de care m-am speriat.Cosmin: „ De asta te-ai speriat tu si nu ai vrut sa mergi?”

Poate pentru el i s-a parut ceva normal, insa pentru mine chiar si acea portiune care se vedea de la distanta mi s-a parut complicat de strabatut. Dupa ce am vazut-o, mi-am propus ca peste doi ani sa incerc sa merg si la ea. Dar nu-i graba mare, viata-i lunga.;)). Ajunsi in creasta, profitand de frumusete, a fost loc si de cateva poze. Oricum din creasta pana pe varf mai era doar cat ai putea arunca un bat. Si uita-ne ajunsi si la cota 2535, sus pe varful Negoiu. Al doilea varf ca inaltime din tara dupa Moldoveanu. Pentru mine era a doua oara cand ajung pe acest varf insa cum spunea cineva despre munte ca este acelasi insa mereu imbracat alfel. Asta este sufletul unui munte, „haina” pe care o poarta in momentul cand esti acolo sus.

Poti avea noroc sa-l prinzi in haine de sarbatoare, sau in salopeta, sau chiar pregatit pentru un interviu, chiar in portul national. Aceeasi „persoana” te poate fascina mereu schimbandu-si doar „hainele”. Zabovim...privim... cat avem vizbilitate si ne ganditim sa mancam ceva. Pai, are rost sau nu ? Adevarul era ca batea putin vantul si fiind transpirati nu era o combinatie placuta sau o idee prea buna sa zabovim si pentru mancare in acea zona. Purcedem la drum si dam de un al doilea „sfatul poporului”. Trebuia sa ne consultam si sa ne decidem din nou pentru ca drumul se bifurca. Prima varianta era sa urmarim ceva cu galben, cred ca dunga galbena pentru a ajuge in strunga Doamnei si apoi puteam ajunge la Caltun. Era si varianta pe care o agream eu cel mai mult pentru ca o stiam de anul trecut iar de strunga Dracului imi era frica si nu am mai fost niciodata. Iar a doua varianta, precum spuneam, strunga Dracului cu dunga rosie. Cosmin fara sa stea prea mult pe ganduri alege strunga Dracului. Eu arunc o privire spre strunga Dracului si apoi zic: ok, decide pe unde mergem!

Logic, a ales strunga Dracului si deja incepeam sa echilibrez scorul meu contra fricii, se facuse deja 2-1 pentru frica. Ma pot mandri si eu ca am coborat prin strunga Dracului, desi, sincer sa fiu, daca nu am avut prapastie in stanga si in dreapta nu am avut probleme. Uite si lucruri noi pe care la fac in acest traseu. Ajunsi jos, am facut din nou o mica pauza de tigara pentru colegul meu.

Eu sincer mi-am scuturat doar bratele, ca le-am utilizat destul de des. Oricum, frumoasa ruta strunga asta, si e deosebita la urcare. Daca mai ai si bagaj de 2 kg cu tot cu apa te joci la urcare. Te-ai simti ca si pe scarile rulante din Mall. Ne intersectam cu traseul cu dunga galbena, a „Doamnei”, in jos se vede cealalta strunga, a ciobanului marcata cu curce rosie iar in fata o mica creasta, care dupa ce este trecuta dai de Caltun.

Lume la refugiu, multe corturi si multa miscare. Binenteles, am fost ofticat cand am vazut ca langa refugiu se afla un cort. Si nu orice fel de cort, un cort care concura cu al meu la inaltime, greutate si capacitatea de a adaposti persoane. Deci se poate si mai mare. Off... pai cum sa-mi scot eu cortul meu de trei pesoane cu o inaltime de un pic peste un 1,50m, ma fac de rusine fata de acel cort. Gata ramane stabilit ca dormin in refugiu si la Capra desfac si cortul pentru prima data.

Cortul gigantic era a unor germani, care aveau sa faca acelasi traseu ca si noi zilele urmatoare. Deci va trebui sa ma „umilesc” in fata lor cu cortu’. Cred ca ei erau vreo 7 la acel cort. Oricum cred ca alegerea a fost buna cand am decis sa dormin in refugiu caci noaptea a batut un pic vanticelul si dimineata nu scapam de roua care ingreuna cortul. Am ajuns in jurul orei 4-5, daca mai tin bine minte si lumea inca venea si venea. Intre timp lasand rucsacul jos si ma simteam ca si acel iedut care zburda prin poienite supravegeat indeaproape de mama lui. Asa zburdam si eu fara rucsac, ba mai mult, am mers si dupa apa intr-un loc mai special, de unde puteam lua apa curata, filtrata prin izbirea de multe pietre. Ups... Cine naiba s-o gandit ca mai erau persoane prin acea zona, nu dupa apa ci pentru dusuri reci. Imi pare rau, nu am stiu, imi pare rau am sa iau apa de mai sus si hopa sus fara apa. Am baut si eu de langa lac. Intre timp, apare o persoana care vrea sa doarma in refugiu. Era loc berechet in ciuda faptului ca era plin de lume prin zona. Lucru bun cand ii lume multa ca poti socializa. Fie ei chiar si straini. Bine, asta dupa ce am invatat si eu un pic de engleza, caci pana acuma daca ma intrebau strainii daca stiu engleza le raspundeam „a little” (putin), asa auzisem ca spuneau prietenii, si asa am invatat sa spun si eu, iar apoi cand incercau sa ma intrebe ceva eu le aratam semne. Nu obscene ci semne pe unde ii traseul, daca ii greu sau nu ...practic mimam cuvintele...asta era engleza mea de dinainte. Acum, fiind invatat, nu mai utilizam foarte mult bratele. Am reusit chiar sa intru eu in vorba cu domnisoare (nemtoaica cu parul balai), sa intreb eu daca stie engleza, daca ii place in Romania si multe altele, caci am avut timp berechet si urmatoarele zile (numele si numarul de telefon nu am stiut sa le cer -de data asta rusinea). Seara dupa o noua masa copioasa cu fasole, incalzita de data asta la focul brichetei, am iesit la o socializare in limba romana.

 Erau niste persoane cu care am stat de povesti pana seara tarziu iar apoi discutiile s-au continuat in refugiu intre Cosmin si noul coleg de refugiu, care avea sa devina si coleg de drum pentru o zi si coleg de cort pentru o noapte. Discutiile s-au purtat peste fileu, eu eram fileul caci unul dormea la stanga si altul la dreapta mea. Purtau in continuu discutii despre alegerea unei masini bune. La un moment dat apar si eu parca dintr-un alt film, cu Loganul. Bine, eu eram cu gandul la nemtoaica, dar din cand in cand ma trezeam si eu la realitate si spuneam ca si Loganul ii masina buna si mi-ar place sa am unul nou. Precis la sfarsitul zilelor mi-as putea face si cosciug din el, atat de bun ii incat poate sa te tina o viata, si poate avea mai multe intrebuintari. Dar cu parerea mea mai mult am aprins discutiile. Dupa un timp se mai auzea doar vuietul vantului ce batea prin gaurelele din teava aflata in fata refugiului, ca pana intr-un final sa vad doar plete blonde fluturate in vant si somnul sa ma cuprinda pana a doua zi dimineata.

A treia zi (11 august 2010)

Dimineata parea sa dea semne de vreme buna. Se intrevedea precum se zicea si in prognoza ca de „azi vremea se va imbunatatii considerabil iar temperaturile vor creste si ele”. Ba mai mult, aflasem, cu o noapte inainte un mic secret, ca vor fi si ploi de stele urmatoarele seri. Totul parea sa devina o poveste de vis nu o drumetie. Ne pregatim pentru o noua zi care avea ca destinatie Lacul Capra. Campare la Lacul Capra, urmand sa dormim prima noapte in cort. Lacul Capra se afla la o altitudine de 2249m. Marcajul avea sa fie cel de creasta si anume dunga rosie. Azi, insa am pornit trei la drum impreuna cu noul tovaras. Oricum traseul din aceasta zi era un traseu foarte foarte lejer si scurt, avand de urcat putine varfuri. Zonele periculoase, pentru mine, nu erau multe. Singura zona la care ma gandeam era acea trecere peste tunelul de la Balea Lac.   Tragem are in piept si incepem direct cu urcarea pe Laitel 2390 m, avand o diferenta mica de nivel, Caltunul aflandu-se la 2135 m. Ajunsi sus, plin de lume, ba mai mult dam iara peste o gramada de straini. Am ramas suprins cat de multi straini pot fi. Si in special de data asta am gasit foarte foarte multi nemti. Nu stiam cum sa salut mai bine „gutten tag” sau „salut”. Sus pe varf am avut timp berechet de multe poze si chiar de o portie mica de plaja. Soarele era cald iar vantul pe o parte a varfului nu batea. Acest varf trebuia coborat ca apoi sa urcam din nou. Suna ciudat uneori ca urci sa cobori, insa asa-i la munte urci si cobori. Asta e o mare parte din farmecul muntelui, cand ajungi la cort sa nu mai simti nici un bolovan nici o denivelare sub tine. Dupa ce am coborat de pe Laitel am ajuns la o zona destul de ciudata din punctul meu de vedere. Sunt foarte uimit de aceasta zona, anul trecut o trecusem fara nici o problema si de aceea nu mi-a ramas intiparita in memorie. Este o portiune foarte ingusta iar in stanga, in directia noastra de mers stanca iar in dreapta prapastie. Ciudat ii faptul ca este pus cablu’ de sarma, dar in partea dreapta e fix si ajunge pana la jumatatea tibiei piciorului. Am ramas blocat si nu am mai stiut cum sa abordez acea zona. M-am blocat pur si simplu. Si am incercat fel si fel de pozitii in minte. Avand multe variante, a trebui sa aleg una. S-a dovedit buna pentru ca am trecut insa cu un sacrificiu. M-am udat tot. A fost ceva de necrezut, am intors spatele la prapastie, am incercat sa prind peretele in brate sa-mi gasesc prize, iar cu un picior sa tin contra pe acel cablu de jos. Totul suna foarte bine din punctul meu de vedere. Insa intr-o clipita rucsacul ma trage pe spate. Norocul a facut ca am avut priza buna in maini. Toate apele m-au trecut, inima imi batea ca la un iepure proaspat oprit dintr-o urmarire. Nu pot sa-mi imaginez cum am putut face chestia aia, sa fiu tras in spate de rucsac. Am incercat si varianta sa trec zona „guguli”, insa nu puteam, tot din cauza rucsacului si a izoprenului care ma impingeau in lateral. Am trecut de acea zona, m-am uitat in jos si am inghitit in sec. Deci s-a nascut o noua frica pentru data viitoare cand o sa trec pe acolo. Sincer as incerca fara rucsac si apoi sa-l trag cu o sfoara dupa mine sau sa mi-l treaca altcineva in acea zona doar de 2 metri. Sunt curios sa revad acest loc. Oricum m-a speriat de moarte. Dar, ce o trecut o trecut imi revin repede, incat nici Cosmin nu cred ca a vazut ce am facut sau ce putea sa iasa din acea miscare, ii povestesc totusi si ne continuam drumul. Acuma gandul s-a mutat de la cum am facut aceea miscare la alta zona, acea de deasupra tunelului de la Balea Lac unde mi-e groaza mie.

Insa acolo stiu 100% cum s-o abordez: am nevoie doar de timp si de rabdare din partea colegilor care oricum nu se grabeau nicaieri. Ajungem in cele din urma in aceea zona si iau pozitia deja mult cunoscuta de mine, de lume si de ai mei pantaloni. Trasul pe cur. Ma pun in cur frumos si ma trag pana reusesc sa trec aceea zona. La finele acelei portiuni (cred ca vreo 20-30 de minute imi ia sa trec acea zona) ma simt ca si cum as fi facut 200 de tractiuni. Nu ma dureau picioarele cu care am urcat o gramada de varfuri cum ma dureau bratele dupa aceea zona. Ma impingeam foarte mult din maini. Oricum eu, dupa ce termin un munte, nu am febra musculara la picioare ci la maini, dupa nenumaratele trageri pe cur, si la falci, cand strang din dinti. Am trecut cu bine si de aceea zona ca sa descopar ca mai jos se putea ocoli usor zona respectiva, ba mai mult si anul trecut m-am uitat si am vazut-o, insa am uitat de ea. Precis la anul am sa o tin minte insa vreau sa merg tot pe sus ca sa vad cand o sa reusesc sa trec acea zona in picioare. Trecem de acea zona si ajungem intr-un loc in care stam si decidem pe unde sa mergem. Pentru mine era indiferent asa ca l-am lasat pe Cosmin sa aleaga daca sa urcam sus pe varful Iezerului 2417 m cum duce marcajul de creasta si apoi sa coboram la Lacul Capra, sau sa alegem varianta de ocolire a varfului prin dreapta, pe o poteca marcata cu momai, ce ajunge chiar la lac. Eram foarte bucuros ca stiu si eu scurtaturi, asta cu atat mai mult cu cat uneori ii greu sa ma descurc si pe marcaje, nu de putine ori pierzand marcajul. In aceasta tura doar o singura data mi s-a intamplat. Exact la urcarea de la Caltun spre Laitel am ales o poteca gresita si... am urcat ce am urcat si la un moment dat am dat de o zona in care se mergea destul de asemanator ca si in portiunile inchise din Retezat. Ma tot gandeam in acel moment ca eu nu stiu de aceasta zona. Ma uit dupa marcaje, ma uit mai exact daca zona ii batatorita si constat ca poteca ii cu mult mai sus. Imi asum vina, desi ii foarte foarte usor s-o iei pe unde am luat-o eu, pentru ca ii poteca normala la inceput. Probabil ca daca nu esti visator (la blonde) esti atent si vezi ca nu ai semne. Semne care har Domnului is din blesug si se vad foarte foarte bine, traseul de creasta fiind proaspat marcat. Revenind la scurtatura de care eram mandru, o alegem si se dovedeste a fi un succes. Ajungem, si la Lacul Capra, din nou aceleasi gesturi, lasam rucsacii jos si eu incep sa zburd. Chiar se simte o diferenta enorma cand mergi cu rucsacul si cand mergi fara ;)). Si uite ii prima noapte cand ridic si eu cortul meu. Inca nemtii, cu al lor cort imens, nu sosira. Facem cortul, lasam oaspetele de-o noapte sa-si aleaga locul in cort. Era loc berechet pentru toti trei, chiar si pe diagonala. Dupa aceea toate gandurile duc la o bere rece. Unde este ? la Balea Lac! La o aruncatura de bat. Oricum si eu vroiam sa-mi mai cumpar tarie ca am terminat-o pe a mea intre timp.

Deci facem lista si plec la cumparaturi. Imi iau husa de la cort sa o folosesc pe post de ghiozdan si pornesc. Lista arata de genul asta: 2 beri timisoreana, 3 beri becks, o tarie, o ciocolata cu alune, 4-5 eugenii, 2 „kurtoskolaci”, iar la astea am mai adaugat eu cateva rosii. Ajung jos, miros de mici, gratare...ioi si eu sus am pateuri si masline ... pai sa plec fara sa manc eu un gratar? Dar cei de sus ce zic oare ? sa le fac o supriza sa iau sa duc ?... doar ganduri au fost caci de fapte nu am fost in stare ... m-am gandit ca se racesc pana sus si nu mai au acelasi gust. Oricum s-au bucurat de rosii, sau cel putin asa am vazut ca mancau cu pofta. Eram bucuros ca mi-am gasit si eu tarie! Repede se duce o jumatate de kg. Dar cu sticla asta sper sa cobor la civilizatie ca oricum alta nu mai am de unde sa iau.  Deja vremea nu ne mai punea probleme. Eram linistit din punctul asta de vedere.   Dupa masa am iesit un pic la plimbare prin imprejurimi, coborand o bucata mica din banda albastra ce duce spre cabana Capra. Cica scriau ca is 3 ore pana acolo. Noi poate am coborat o jumatate de ora.

Intre timp, cat am fost eu plecat dupa cumparaturi sosise si nemtoaica cu compania si a lor cort imens. Dar am scapat ca si-au pus cortu’ mai departe de noi iar diferenta de marime nu se mai vedea asa bine. Intre timp se lasa-se noaptea si peste al nostru cort iar noi inca priveam la stele, urmarind ploaia de stele. Am vazut cateva dupa care am intrat in cort cu gandul ca si maine ii o noua noapte in care se pot vedea stelele si poate gasim o pozitie mai buna pentru gat.

A patra zi (12 august 2010)

Suntem de 4 zile pe munte si sincer cu tot cu exprienta aceea, zic eu neplacuta pentru mine, aveam pofta de munte, de hoinarit, de mancat din brisca, de privit stelele in apa. Era foarte frumoasa vremea, nu mai zic de peisaje si il vedeam si pe Cosmin ca-i placea si lui foarte mult iar oboseala, inca, nu se vedea pe el. Deci toate premisele sa ducem la bun sfarsit aceasta tura si adica sa ajungem pe Moldoveanu. Deja ne apropiam foarte rapid de el. Incepeam sa ne pregatim, iar drumul spre casa incercam sa vedem pe unde sa coboram ca sambata sa fim la sosea. In aceasta zi ne-am propus sa ajungem la Podragu sa campam acolo noaptea iar ziua urmatoare sa urcam pe Moldoveanu fara bagaje. Foarte foarte bun plan, in ideea ca sambata sa ajungem cat mai repede la sosea pentru ca ne astepta drum lung si pe sosea. Ne trezim dimineata, ne luam la revedere de la Adrian, tovarasul nostru de cort si de refugiu pentru doua nopti. Cum ne-am intalnit cu el ? foarte haioasa faza. Ne-am intalnit la refugiu Caltun si ne povestea cum a vrut sa ajunga la Podragu dar a ajuns la Caltun .... deci am ramas masca ...in orice caz super tare o stat tipu’ cu orientarea ...deci nu imi mai e rusine de mine deloc .... sunt mandru uneori .... ne luam la revedere de la tip, un tip de treaba, plus ca s-a oferit sa ne care gunoaiele noastre jos la oras sa nu le mai caram noi pe munte, iar in schimb ne-a lasat o revista de masini, destul de groasa, poate la greutate echivala cu gunoiul nostru ....oricum incantat de cunostinta .... Si noi pornim din nou pe banda rosie spre Podragu. Pentru aceasta zi aveam vreo doua- trei zone in care am dedicat timp de meditatie. Insa aveam o singura scapare: sa nu dau de ele, daca in loc de banda rosie sa facem stanga pe cruce albastra. Insa aici iarasi trebuia decis, nu puteam hotara doar eu. Traseul era unul usor din nou si astazi, si ne-am permis sa mergm mai tarziu, atata de tarziu incat acel grup de nemti au pornit inaintea noastra. Oricum am avut grija sa-i ajungem din urma si sa-i depasim. Aici a contribuit si Cosmin, s-a miscat exemplar. In drum spre urmarirea noastra, ma rog, in drum spre Podragu gasesc (eu sau Cosmin, nu mai tin minte) pe drum un elastic de prins paru’. Hopa! poate fi a nemtoaicei ... pai, il iau cu mine si precis o sa ma duc s-o intreb. Zis si facut. La un moment dat sus pe un varf aproape de Portita Arpasului ii prind din urma si binenteles cu speranta ca ii a iei intreb daca si-a pierdut cineva elasticul din par ? indreptandu-ma cu mana spre o fata. Ghinion in loc sa sara blonda sare unu’ dintre nemti (care era si ghidul lor, mai fusese in Romania si stia si cateva cuvinte), care avea si inceput de chelie si par ioc, si zice „ii a mea, ii a mea” ....apoi dupa el altu’ care avea la fel paru’ scurt ... au fost foarte pe pozitie si glumeti, dar elasticul nu era a blondei cum speram. Mai povestind una alta, unul dintre ei ma serveste cu slanina, iar apoi eu le zic sa incerce slanina cu ceapa rosie ca ii cea mai buna combinatie. Intre timp apare si Cosmin iar eu foarte dezamagit ii spun ca nu ii al ei elasticul. „Asta e” ....dupa un mic popas pornim din nou la drum ca nu dupa mult timp sa ajungem in acea zona de bifurcatie. Cosmin ce vrei: creasta care ii periculoasa in unele zone, se vedea zona cu 3 pasi de moarte, sau curcea albastra dar avem de urcat si de coborat vrei 3-4 varfuri, dar de urcat si de coborat serios? Cand o auzit asa ceva direct creasta. Eu mi-am pus speranta ca va alege totusi crucea albastra si scap de 3 pasi si plus cateva zone. Oricum la sfarsitul acelor portiuni mai cu risc Cosmin era tare bucuros de alegerea facuta si impresionat de tot Fagarasul. Iar eu, deja egalam scorul la 2, in lupta mea cu frica. Pe traseu descoperim o familie cu doua fetite de aproximativ 5 ani fiecare, mergeau de nu aveau taine. Ba mai mult eu unde strangeam din dinti si eram incordat ele dadeau impresia ca circulau prin parc. As vrea sa am si eu inconstienta lor. Oricum ii impresionant ca la varsta aia merg pe munte si le place fara sa faca prea multe nazuri.      O mica problema tehnica am avut in aceasta zi, am facut o mica pana la mana. Mergand cu mana pe cablu de sarma, avand un fir desfacut nu am reusit sa-l feresc si l-am bagat in mana. Oricum dupa ce am trecut de acea zona mi-am adus aminte ca si anu’ trecut am avut aceeasi problema, iar in fata mea mai era o persoana care cand m-a vazut ca dau cu apa oxigenata m-a rugat sa-i ofer si ei pentru ca, la fel se impunsese. O alta zona problematica pentru mine a fost chiar inainte de a ajunge in saua Podragului. Acolo ca sa nu mai risc m-a ajutat Cosmin luandu-mi bagajul si trecand zona respectiva. Chiar ma impotmolisem un pic acolo. Si tin cu aceasta ocazie sa-i mai multumesc inca o data.     Pe urma, coboram spre cabana Podragu unde sa ne cautam loc de pus cortul. Multa lume era in fata noastra si cobora, dar precis erau veniti de pe Moldoveanu. Dar vedem si un grup ce urca, catinel catinel. Buna, buna si brusc ....unu’ ... te cunosc de undeva ? iar apoi brusc mi se aprinde si mie beculetul ...da, dintr-o tura de pe Carpati cand am fost in Piatra Mare de am dormit la cort pe zapada ...oho... cat de mica ii lumea... Mai era cu inca cateva persoane care erau si acelea inscrise pe Carpati. Erau la marcat de trasee prin Fagaras si erau de ceva vreme pe acolo. Atunci cand ne-am intalnit cu ei erau in timpul de „recreere”. Si chiar povestisem pe traseu cu Cosmin ca sunt Carpatisti la marcat trasee prin Fagaras...si uite taman ne intanim cu ei, ba mai mult, ne si cunoastem intre noi ...oricum frumos sentiment cand te intalnesti asa cu lumea si stai la povesti. Mai schimbi o vorba. Fain fain fain ... Binenteles ca a urmat sa-i intreb cum ii drumul acolo sus spre Moldoveanu ... raspunsul a fost ca totul ii ok si ca nu-i asa greu ca si Negoiu. O nu, nu asta vroiam sa aud, caci picioarele si suflu imi erau prieteni de nadejde insa frica ma urmareste la tot pasul si nu pot scapa de ea. Si, deci intreb din nou dand specificatii. Am prapastie in stanga sau in dreapta sau am in ambele si cum ii din punctul acesta de vedere. Repede unul dintre ei imi raspunde ca poti merge cu Matizu pe acolo, ii prapastia si in stanga si in dreapta dar poti merge cu matizu atat este de larga poteca. Ma uit la el serios incep sa rad si apoi intreb, serios asa ii ? Rapsunsu’ nu a mai fost acelasi. De data aceasta schimbase masina. Cica poti trece lejer cu Tico. Of nu, deci precis eu deabia pot trece pe acolo. Ii clar din nou pentru mine, dar totusi nu-s gras cat Tico si poate poate pot trece si eu pe acolo. Caci imi doresc sa ajung pe Moldoveanu pentru ca data trecut nu mi-a mai ramas timp si a trebuit sa ma intorc de la Podragu. Totusi frica oscila intre a fi cu mine si a fi departe de mine, ideea am inteles-o caci poteca se micsoreaza de cate ori intrebi persoana, dar dorinta a ramas aceeasi de a ajunge sus la 2544 m. Oi trai si oi vedea maine! Dupa o scurta conversatie de aproximativ 15-20 de minute ne luam la revedere iar noi ne continuam putinul drum care a mai ramas pana la cabana. Ajungem la cabana si plin de lume, mai precis plin de nemti. Toata aceasta tura am ramas uimit de cati nemti pot fi pe creasta Fagarasului. Pai foarte mult timp nu zabovim pe la cabana si merg sa caut un loc pentru a pune cortul. Aveam spatiu destul imprejur ca sa gasesc locul cel mai potrivit.

 Urmaream in primul rand sa fie cat mai ferit de vant, apoi sa fie cat mai pufoasa zona, apoi dreapta si in cele din urma de ce nu sa avem si o imagine frumoasa a muntelui. Esential pentru mine era sa fie ferit de vant. Din multitudinea de locuri gasesc unul care din punctul meu de vedere ar fi fost ideal, indeplinind toate conditiile de mai sus enumerate. Intr-adevar era inconjurat de cateva roci mai mari care il fereau de vantul puternic, era o zona pufoasa deoarece se vedea ca pe timp ploios zona era destul de mlastinoasa (acuma daca apasam serios cu genunchiul in pamant se simtea umezeala bine, insa m-am gandit ca dormim culcat iar suprafata de contact cu pamantul este mai mare iar presiunea mai mica, iar noi astfel nu ajungem la apa.). Perimetrul pe care a fost pus cortul nu avea denivelari iar inclinatia pantei poate avea 3-5 grade. Iesirea am pozitionat-o inspre rasarit, sa apucam sa vedem cum soarele se oglindeste si la rasarit. Caci odata ajunsi instalati am putut sta linistiti sa adimiram cum se oglindeste soarele la apus in lac, iar pentru ca vremea a fost atat de buna si frumoasa am avut curajul chiar sa imi arunc picioarele in apa din cand in cand. Frumoasa senzatie sa stai aproape gol, cu burta la soare, iar din cand in cand sa-ti arunci picioarele in apa rece ca gheata. Pentru Cosmin s-a dovedit a nu fi asa rece, caci el a reusit sa se mentina in apa mult timp.     Nu dupa mult timp, de partea cealalta, dar prea indepartata a malului ni s-au alaturat si acei nemti cu care ne-am imprietenit. Toata lumea profita din plin de frumusetea imprejurimilor si de vremea frumoasa.     Totusi cu un gust amar am ramas si eu si Cosmin cand am vazut gramezi si gramezi de gunoaie lasate si purtate de vant prin toata caldarea. Gramezi de gunoaie lasate de la cabana. Dar nu mai vreau sa critic si sa fac din nou comparatii, insa, doar o sugestie: cum pastram tara asa o avem, si cum ne purtam noi cu natura asa se comporta si ea cu noi. Deci sa nu ne miram de fel si fel de fenomene paranormale sau chiar de ploile torentiale care matura tot in jur, caci si muntele si natura isi fac „dusul de igienizare”, uneori cerand si tribut. Viata ii grea, dar noi suntem de vina. Si daca unii nu gresesc din punctul acesta de vedere precis gresim din alt punct, astfel nu avem dreptul sa judecam pe nimeni ca suntem in aceeasi oala. Ma mai oftic si eu din cand in cand.     Dupa lasarea serii ne astepta o noapte intreaga in care sa ne odihnim din plin pe „patul moale” si de ce nu, sa privim din nou ploaia de stele. Intre timp Cosmin ma sfatuise sa punem ceva pietre pe langa cort sa facem un mic paravan. Intradevar am facut un mic paravan, adica un singur rand de pietricele am pus pe langa cort in spate, insa el isi dorise sa aiba si ceva inaltime. L-am asigurat caci aici nu suntem la Bucura sa avem nevoie de constructii solide. Noaptea incepea sa isi intre in rol, iar stelele sa apara frumos pe cer una cate una. Ne-am gasit o „masa” pe care ne-am intins pe spate si am asteptat sa vedem ploaia de stele. Printre stele si povestile noastre se simtea si un vanticel. Nimic impresionant pana cand imi arunc privirea o data spre cort in timp ce adia vantul. Facea plecaciuni al meu cort de ziceai ca a baut toata noaptea. Hopa, tresar in mine si il pun si pe Cosmin in actiune si incepem sa strangem cativa bolovani la lumina frontalelor (apropo vreau sa ma mandresc si eu cu ceva: mi-am luat o frontala cu 5 leduri din reprezentata Auchan, cu 4 poziti de luminat. Vad cu ea de parca as fi intr-un tir. Lux. Pe deasupra am si dat 9 lei, insa am scapat de culoarea galbena a becului obisnuit. Oricum saltul e imens, precum a fost acum un an cand am trecut de la lumina lanternei aflate la bricheta la frontala primita cadou intr-o tura de pe Carpati. Wow le scoteam la toti ochii cu ea ;))....asa si acuma aveam tupeu sa ma intrec cu frontala lui Cosmin. Insa doar tupeul si vorbele is de mine. Imi pare rau Cosmine, dar ai avut dreptate. Strangem noi ce strangem si ridicam un zid de vreo 20-30 de centimetri. Oricum nu batea in continuu ci in reprize. Asta e daca il duce il duce stiu o treaba si nu mai risc in alte ture. Ne asezam din nou pe „masa tacerii” si privim spre ploaia de stele si meditam fiecare la ce avea prin suflet. Eu cel putin aveam la ce medita, chiar si la cortul de langa noi (al nostru, si numai al nostru). La al nostru mai aruncam si o privire si parca tot cand ma uitam isi revenea din „cazatura”. Precis a baut mult si acum are „genunchii” moi si mereu cedeaza dandu-ti impresia ca vrea sa ingenuncheze. Priveam ca si la betivul care merge pe drum si zic: acuma cade, se lasa pana la jumate si isi revine brusc in picioare.    Traiam periculos in suflet. Oricum nu mai zabovim mult si ne indreptam spre culcare in cortul jucaus. Eu sincer am pus capu’ pe „perna” si imi facusem planuri ce sa fac daca se rupe, cum sa reactionez si cum sa-l fac pe Cosmin sa nu se supere daca ramanem fara acoperis deasupra capului. Insa rezolvarea inginereasca a venit de la un scriitor nici de cum de la inginerul din mine care acuma „dormea”. El rapid a gasit rezolvarea. Punem rucsacii in picioare in colturile din spate si asa tine contra vantului. Acuma chiar pot dormi linistit. Puteam sa bag mana in foc ca de data asta cu siguranta se poate inteti si viteza vantului ca va rezista cortul. Somn de voie, linistit si pufos.

A cincea zi (13 august 2010)

Imi vine sa rad! Pur si simplu acuma vad ca atunci era data de 13. Nu am nici cea mai mica superstitie dar de data asta s-a potrivit ca o manusa. Dar inca nu zic despre ce ii vorba si pastrez firul povestirii fara sa dezvalui nimic inainte.    Dimineata ne trezim si precum am stabilit pornim la drum spre „cucerirea” Moldoveanului. Cu .... de fapt fara bagaje pornim la drum. Urcam sus din nou in Saua Podragului pe triunghi albastru, o urcare foarte lejera cu atat mai mult cand in spate ai doar apartul foto, o bluzita de schimb si ceva eugenii. Ajungem in traseul de creasta si de acuma trebuia sa iau o piatra in gura pentru ca si pentru mine era totul nou. Inainte am studiat foarte bine harta, fiecare detaliu l-am analizat si cautam zonele periculoase pentru mine. Pe harta doar intr-un loc mi-a lasat un semn de intrebare. Si acela a fost la Saua Orzanelei, la cativa pasi de urcarea spre Varful Vistea si plus inca vreo 5-10 minute pana pe varful Moldoveanu. Intr-adevar, pana acolo nu am avut nici o problema cu traseul, fiind accesibil oricarui tip de frica.

Ba mai mult pe traseu am avut parte si de o noua reintalnire. Ce mica e lumea. Este un tip cu care ma intalnesc in al treilea munte fara sa stim unul de altul si de planurile noastre. Prima data m-am intalnit cu acest tip in gara din Simeria. Mergeam in acelasi loc, in Retezat. Insa el mergea prin Ohaba, iar eu prin Petrosani. Apoi binenteles ne-am intalnit in Retezat la Bucura. A doua intalnire a avut loc la cabana mult iubita de mine si anume la Piatra Mare. Ca acum in Fagaras sa ne revedem din nou. Cum am mai zis pe mine ma impresioneaza astfel de intalniri. El venea deja de pe Moldoveanu si se indrepta spre Capra.

Binenteles, nu a scapat fara sa-l intreb despre traseul de sus, ca deja eu incepeam sa ma impacientez vazand imensitatea Moldoveanului, vazand pe unde se urca si muchia ce leaga Vistea de Moldoveanu. Eram atat de aproape incat cu zoom-ul de la aparatul foto vedeam bine si acel V. Rapsunsul lui a fost: ok. Ii lejera si urcarea si totul.

Of, binenteles, nu asta ma interesa, pur si simplu sa fie 10 ore de urcat daca ma inham la asa ceva urc insa problema mea era cat de periculoasa ii zona. Binenteles i-am explicat si lui cum sta treaba. Toata lumea care ma stie si daca mai spun ca am fost pe acolo si pe acolo si pe dincolo, zice apoi nu-i stres poti linistit merge, tie ti-e usor! Insa lumea nu intelege si nu stie cum bate inima mea, cum imi numar bataile inimii si fiecare pas are pozitia de dinainte bine stiuta. Nimeni nu stie ca intr-adevar sufar in acele zone si iau o pozitie a fetei de om serios. Inca si acuma imi aduc aminte cum au fost primele zile ale mele de facultate, cand, ca sa ajung la facultate trebuia sa trec Somesul peste un pod de lemn dar cu structura din fier. Balansul era minor insa daca te stradui vezi apa printre scanduri. Eu o vedeam foarte foarte bine. Acel pod era o scurtatura si treceau mii de studenti intr-o zi pe acolo. Deci era sigur. Insa eu nu am dat doi bani pe siguranta lui si ocoleam in fiecare zi 3 km ca sa merg pe un pod pe unde treceau si masinile. Acela nu se misca, numai cand treceau tiruri. Binenteles rusinea uneori face miracole. Dupa aproape o luna m-am vindecat si uneori imi puneam intrebarea, cum am trecut podul ca eu nici macar nu mi-am dat seama ca l-am trecut. Astept clipa cand ma voi vindeca si pe potecile din muntii nostri. De unele m-am vindecat insa pe unele nu am ajuns si nu am avut curajul sa merg (vezi custura Saratii).Ne despartim de acest cunoscut si ne continuam drumul. Mie imi batea inima puternic in piept si simteam ca nu voi ajunge pe varf. Imi era frica. M-a cuprins o frica de simteam ca daca merg pe mijlocul strazii am impresia ca pic in sant. Si intr-adevar m-am pus jos in fund si pus am fost. Nu am mai reusit sa continuu. Cu toate insistentele lui Cosmin, cu toate ca a incercat sa ma imbarbateze si sa ma incurajeze („te fac de rusine la toti cunoscutii ca ti-a fost frica sa urci pe Moldoveanu”), chiar nici asta nu a tinut, nici rusinea. A incercat foarte mult, si am simtit ca l-am suparat in acel moment insa i-am zis ca poate merge singur ca e foarte usor si eu il astept aici privindu-l. Greu moment din prisma faptului ca intr-adevar nu imi doream sa se intoarca si el inapoi de acolo. Era la o aruncatura de bat de varful Moldoveanu si sa nu urce din cauza mea ar fi fost pacat. In cele din urma am ajuns la o „intelegere”, el si-a urmat drumul spre varf iar eu l-am urmarit din privire mult timp, iar apoi incet incet m-am intors spre Podragu urmand sa ne revedem acolo.

Eram bucuros ca macar merge el, insa destul de mahnit ca am dat inapoi, iar ca frica a castigat (3-2). M-a invins. Faceam doi pasi inapoi apoi intorceam din nou capul spre acea creasta. Priveam cele doua varfuri, apoi „v-ul” dintre ele. Apoi intorc capu’ plecat in jos si imi continuu drumu spre Podragu. Mai merg 5 minute, ma pun in fund pe carare scot aparatu si incep sa privesc varfurile cu zoom.

Trist, era o vreme deosebita, soarele era in albastru curat, in spate nu aveam nici o greutate, si ba mai mult in picioare aveam primii bocanci meseriasi. Toate conditiile erau indeplinite si eu am cedat. Ciudat ! dupa ce am vazut varful prin intermediul tehnologiei, ma ridic din nou si imi continuu drumul amarat. Trec si pe langa o turma de oi si incep sa filmez cum statea un miel cuminte asezat pe pajistea verde. Deja eram trecut de o creasta care optura vizibilitatea varfului. Mai merg ce mai merg si ma intalnesc cu acel prieten.

Poposise un pic sa-si mai traga sufletul. Il ajung din drum si parca sa-mi alin mahnirea incep sa-i povestesc cum nu am mai mers din cauza fricii. Am ajuns sa povestim aproape o jumatate de ora. Deja ma simtisem mult mai bine si impacat cu ideea si cu o promisiune facuta chiar lui ad-hoc. Vreau sa ajung la anu pe Vistea si peste doi ani pe Moldoveanu. Si cam acesta a ramas telul meu acuma. Ca la anul sa ajuns sus pe Vistea iar peste doi ani pe Moldoveanu. Ne facem o poza impreuna si apoi ne luam la revedere. Sper sa ne mai vedem si pe alte carari ! Deja eram plin de optimism ca aveam un nou tel si un nou plan. Ajung la cort si incep sa-mi fac de cap.

Binenteles m-am plimbat prin imprejurimi, am intrat in vorba cu nemtii, prietenii nostri, caci ei ziua asta si-au propus sa faca pauza urmand ca ziua urmatoare sa atace varful. Am inceput sa ma intind la plaja, sa citesc romane, orice sa profit de aceasta zi superba. Timpul a trecut destul de repede si il vad pe Cosmin ca se intoarce. Imi era foarte greu sa-l abordez, il simteam ca-i suparat pe mine caci l-am dezamagit. Speram in acele clipe sa-mi inteleaga slabiciunea. Nu prea am zis nimic si asteptam sa schiteze un zambet ca sa pot sa zic ceva. Nu dupa mult timp a aparut si acel zambet si am reusit sa-l abordez mai usor. In cele din urma ne hotaram sa coboram spre Turnuri, pentru ca timpul ne era favorabil iar fortele erau proaspete. ;)) la unii! Dar precis si Cosmin era daca nu fresh cel putin implinit ca a ajuns sus, asta dandu-i forta sa plecam spre Turnuri.  Ne luam ramas bun de la nemti (suspin dupa nemtoaica, oricum m-am asigurat ca imaginea chipului ei s-o am nu numai in suflet ci si in poze, caci daca tot nu am urcat sus pe varf o trebuit sa-mi umplu cu ceva timpul).

Iar apoi urmam triunghiul rosu in coborare. A fost o coborare destul de lunga, aproximativ 2 ore. In drum cu noi, am luat si un catelus negru si frumusel.

Poate i-a placut eugenia pe care i-am dat-o cat timp am fost la cort singur. Mie nu-mi plac cainii insa acesta era chiar frumusel si facea si o fata miloasa cand ii dadeam sa manance eugenia. Parca ma vedeam in oglinda cand am facut cale intoarsa. Cum sa nu-l servesc si pe el.

Ajungem la cabana Turnuri, 1520 m. Aveam in minte imaginea unui castel cu multe turnuri si ferestre. Nimic din ce visasem, erau doar multi caini, magari, si multe oi. Doi ciobani foarte prietenosi care ne-au facut o mamaliga de nota zece, pe care am servit-o cu urda si ceapa. Saru’mana pentru masa!

Cabanierul si el primitor si darnic. Am primit dulceata din belsug pe gratis. „termina borcanul ca oricum il arunc ca eu nu-l manc”. Gazda a fost pe cinste iar noaptea scurta caci sub noi aveam deja asternuturi moi, nu izoprene. Ba mai mult se prindeau si posturi de radio pe mp3. Am adormit cu popularele in urechi.

A sasea zi (14 august 2010)

Dimineata, cum ne-am programat, pornim pe drumul spre casa. S-a treminat o noua tura superba, cu impliniri marete pentru unii si cu vise pentru altii. A fost o tura reusita din punctul meu de vedere. O tura lejera, la relanti.  Coborarea ne-a fost tovarasita de cainele „nostru”. Loial pana jos, sau mai bine zis pana unde am prins prima ocazie. Insa mie mi s-a rupt inima cand ne-am urcat in masina si pe caine l-am lasat cu gura cascata. Crunt, dar asa-i in viata.  Prima ocazie ne duce pana la Arpasul de sus sau jos. Apoi ne punem la o alta ocazie spre Porumbacu de Jos unde avea Cosmin masina, urmand de acolo el sa se indrepte spre Bucuresti iar eu spre Cluj. Nu stam 3 minute si opreste o doamna amabila si ne ia pe amandoi. „La Porumbacu de Jos va rugam”. „Sigur sigur”. Din vorba in vorba ea mergea spre Sibiu. Perfect pentru mine. Asa ca mi-am luat ramas bun de la Cosmin din masina si urma sa ne mai auzim pe parcurs la telefon si cine stie, in alte ture, daca ma va mai lua cu el. Eu am ramas in continuare in acea masina care m-a dus pana in Sibiu. Ajuns la Sibiu dau sa platesc drumul, insa doamna nu primeste nici un leu si ba mai mult imi da si cateva perechi de sosete. Multumesc mult. Impresionat am ramas din nou.  Apoi traversez Sibiul pe jos sa iau ocazia spre Cluj.  Nu stau mult si opreste unul cu un opel nou. Urc in fata iar in spate o fata. Prima data am crezut ca ii domnisoara de companie dupa cum vorbea. Insa cred ca m-am inselat. Nu a facut propuneri indecente ba mai mult cand si-a terminat drumul (a mers cu noi vreo 25 de km) a lasat fara sa vada nimeni 5 lei, zicand doar multumesc frumos si drum bun.  Tipul era un sofer din Bucuresti care vroia sa mearga la Satu-Mare. Se grabea, insa l-am asigurat ca nu ajunge la ora 5 in Satu-Mare cand vroia el sa ajunga, eventual in Cluj. El, catre mine, „nu exista” si o calca de numa. Am avut dreptate in cele din urma. Desi a condus tare, sa zic asa, a condus in siguranta maxima. La despartire, binenteles ca nu mi-a luat nici un leut.  Cam asa am trait o saptamana.   Abia astept sa repet traseul si pas cu pas sa ajung si eu sus.

Luni, 27 septembrie 2010 - 00:16 
Afisari: 2,349 


shtelica