Retezatul Mic: Valea Soarbele (Muntii Retezat)

   Deşi nu sunt întinse ca suprafaţă, ocupând sub 2 la sută din teritoriul ţării, rocile carstificabile, îndeosebi calcarele, sunt răspândite pe întreaga suprafaţă a Carpaţilor româneşti, de la poalele Munţilor Rodnei şi culmea domoală a Mestecănişului, până spre Apuseni şi spre graniţile de ape ale Dunării.

   Urcând pe Valea Cernei şi afându-i capătul dinspre izvoare, am foast convins că zidurile albe ale Mehedinţilor se continuă şi dincolo de munte, dealungul scocului sec al Jiului de Vest.

   Comorile Retezatului Mic, deosebit de fratele mai mare şi prin denumirea de Retezatul Calcaros, m-au determinat să plănuiesc tabăra de vară a carpatiştilor gălaţeni în zona Câmpuşel.

 

   Amânând plecarea în doua rânduri, tura nu a reuşit să strângă la start decât 4, respectiv 7 participanţi.

   Am plecat din Galaţi cu Adriana, Alex Grigoraş şi Edy Munteanu sâmbătă la prima oră a dimineţii, adică la ora 1 noaptea.

   La semaforul de la Spitalul judeţean suntem spectatori la o ,,liniuţă” la care unul dintre BMW-uri a forţat galbenul si era să lovească un tramvai fantomatic.

   Zorii ne prind din urmă dincolo de Valea Oltului, iar când ajungem prin defileul Jiului, pe la Mânăstirea Lainici, sunăm la o pensiune din Câmpul lui Neag.

   (Eu propusesem o tabără de corturi la Câmpuşel, dar Edy, mult mai inspirat, ne convinge că într-o săptamână de ture pe munte ar fi mult mai potrivită cazarea la o pensiune.)

   Din a doua încercare găsim camere libere la Pensiunea Lazăru, iar proprietarul ne întâlneşte în Lupeni şi ne conduce până la cabană.

   Vila are 16 locuri în camere de la etajul I şi mansardă. Dotările excelente şi faptul că am fost singuri în toată cabana au făcut din sejurul nostru un mini-concediu de vis.

 

 

   Noaptea a plouat torenţial. Dimineaţa se ridicau ceţuri zdrenţuite până spre culmile golaşe ale muntelui.

   De pe terasa cabanei se vede o bucata din culmea Custura-Lazăru-Văcarea din sudul Retezatului Mare.

   Plecam de acasă cam neîncrezatori, doar că trebuie să plecăm de-acasă...

   Obiectivul primei zile: Valea Soarbele.

   Vom vedea că această vale de versant sudic, pe lânga faptul că e limita dintre Munţii Godeanu şi Retezatul Mic, are şi câteva caracteristici de unicitate în perimetrul Carpaţilor româneşti.

 

   De la Câmpul lui Neag urcă spre izvoarele Jiului de Vest un drum modernizat abia în anii trecuţi.

   Terasamentul căii de rulare e ridicat cu circa 2m deasupra albiei râului si îi ocupa acestuia mai bine de trei sferturi din secţiune si aşa foarte îngustă.

 

 

   Rulăm aproape 20km prin nişte chei înguste, încântaţi de calitatea drumului şi de unele aspecte inedite, cum ar fi faptul nişte costructori responsabili au intins din loc în loc punţi de trecere peste albia adâncă pentru cei ce doar traversează drumul, adică urşii, crăpioarele etc.

   Aproape de capătul in care asfaltul se sfârşeşte oprim şi cerem informaţii de la prima maşină pe care o întâlnim.

 

 

   Lăsăm maşina într-un refugiu de pe stânga drumului transformat subit în drum forestier şi continuăm să urcăm spre bucla indicată de localnic, o serpentină în forma literei D pe care calea de acces o face înainte de a urca în Pasul Jiu-Cerna.

 

 

   Intrarea pe Valea Soarbele se poate face şi de mai jos, trecând vadul aproape sec pe un drum de tractor, dar poteca (cândva marcată cu punct roşu) intra de mai sus, printr-o cărare de oi pe care nouă ne-a aratat-o un alt localnic, un şofer de dacie ce-şi aştepta echipa de afinari urcată pe vale.

   Cu aceasta ocazie aflăm că afinele a o tot mai mare cautare, la culegerea lor ajungând să vină tot mai des chiar şi doctorii de la oraş.

   Mă consult cu Edy dacă şi calitatea noastră de ,,doctori în popoare migratoare” ar folosi la ceva, ori e vorba aici doar de doctorii medicinişti...

 

   Pornim pe scocul secat al Văii Soarbele.

 

 

   După mai puţin de o oră de parcurs o vale bolovănoasă, unde pietrele de calcar se amestecă cu cele din şisturi cristaline, urcăm printr-o branişte de pădure veche, apoi ieşin la un petec de gol subalpin.

 

 

   Vremea nu e tocmai grozavă, dar având în vedere că nici ploaia nu ne plouă şi nici ceaţa nu ne invăluie, continuăm să urcam spre primul din şiragul de circuri glaciare al văii.

 

 

   Abia ieşiţi din pădure vedem cum în spate, dincolo de scocul Jiului de Vest, se ridică până sub nori silueta inconfundabilă a Oslei din Vâlcan.

 

 

   Iarba înaltă de pe vale ascude orice părere de potecă, astfel ca noi ne orientăm mai întâi spre partea din dreapta a văii, după sensul cum urcam.

 

 

   În stânga, spre adevăratul mal drept al vaii, zărim clădirea părăsită a stânei Soarbele şi câţiva cai singuratici păscând în preajmă.

 

 

   Ceea ce face ca Valea Soarbele să aibă un caracter de unicitate printre văile alpine din Carpaţi e chiar morfologia sa, amalgamul geologic ce face din ea ceva special, chiar obiect de studiu si de practică pentru studenţii la geografie.

 

   În primul rând că această vale e una glaciară (vom vedea în jurnalul urmator că mai există doar încă o a doua vale glaciară în calcare, Valea Găuroane, cea de dincolo de Muntele Iaru), fundamentul său fiind format trei sferturi din calcare şi sfertul superior din roci cristaline.

   Gheţarii cuaternari au desprins din culmea Paltina, de deasupra văii, blocuri de roci cristaline, le-a transportat şi le-a depus pe patul calcaros al Văii Soarbele, rezultănd o aglomerare haoticăi şi zgomotoase. de pietre, de fapt numeroase morene de capăt şi morene de margine.

 

 

   Această depunere sub formă de strat cristalin impermeabil a dus la formarea de lacuri de morenă.

  

   Lac de morenă de capăt de gheţar.

 

 

   Apoi acest strat de cristalin a dus la o permeabilitate relativă a patului de calcare, printre pietrele înecate în vegetaţie văzând cum se strecoară adevărate pârâiaşe limpezi şi zgomotoase.

   Vom vedea ca toată valea e un adevărat labirint de lacuri mici şi de emisari care le unesc, dar mai jos de stână toată aceasta apă dispare în subteran, de unde şi nimele văii de Soarbele.

 

   Aici urcăm apre pragul celui de-al doilea circ glaciar.

   În spate se vede Şaua Paltina, acoperişul cristalin al Soarbelor.

 

 

   Aflorimente de calcare în versantul stâng al văii. Dincolo de Muntele Iaru se adânceşte valea omonimă, cu jgheaburi şi hornuri de nepătruns.

 

 

   Un alt aspect care dă un caracter de unicitate Văii Soarbelor este faptul că, aşa cum îi spune şi numele, până la urmă valea nu e decât un imens platou cu doline, fiecare dintre ele adâncindu-se cu câte un ponor ce fură apele de suprfaţă şi le conduce pe căi tainice până la Izvorul Cernişoarei.

 

 

   Printre ierburi înalte, ce ascund până în ultima clipă lacuri de morenă şi pârâiaşe zgomotoase, printre blocuri de piatra şi găuri de doline oarbe, ne îndreptăm spre pragul celui de-al treilea circ glaciar.

 

 

   Fără nicio potecă, pentru a nu mai vorbi de marcaj, căutăm să ţinem direcţia dată de emisarul unui posibil lac glaciar de mai sus.

 

 

   Dolină seacă.

   La o privire mai atentă se vede cum cursul pârâiaşului a ocolit ,,la mustaţă” ,,capcana” pe care i-o întindea acest mare sorb.

 

 

   Pe malul dinspre stânga al văii mai zărim încă doua lacuri de morenă invadate în totalitate de vegetaţia ierboasă.

 

 

   Ocolim prin stânga un alt lac de morenă ceva mai întins.

 

   Aceste ape de suprafaţă, ajung cu toate în cele din urmă în subteran, unde dispunerea geologică a stratelor de calcare face ca iele să iasa din nu la lumina zile tocmai în Izbucul Cernişoarei.

   Izbucul, considerat cel mai puternic izvor din România, are un debit cuprins într 3 şi 7 metri cubi pe secundă, în funcţie de anotimp.

   Prin colorări cu fluoresceină şi prin marcare cu izotopi radioactivi s-a dovedit ca Izbucul Cernei îşi adună apele de sub întregul Retezat calcaros, de la Valea Soarbele si valea Iarului, până la Valea Scorota şi culmea Piule-Pleşa.

   Toate aceste văi sunt oarbe la deschiderea lor în scocul Jiului de Vest, acestuia rămânâdu-i doar zestrea de ape a afluenţilor de pe dreapta, dinspre Muntele Oslea.

 

   Folosind o structră geologică favorabilă, din calcare puternic perforate, apele subterane parcurg aceşti 12km în 9 zile.

   Este vorba aici de cea mai lungă scurgere hidrogeologică demonstrată experimental în România.

   Din păcate aceste reţele subterane nu sunt accesibile omului...

 

 

   Urcăm pragul celui de-al treilea circ glaciar.

   Sperăm ca dincolo să aflăm un lac întins, în oglida căruia să privim jocul nestăpânit al norilor.

 

 

   Aici emisarul se pierde printre blocurile de piatră, cu toate ca şoaptele lui ne însoţesc neîntrerupt. Lucru care ne sporeşte setea şi ne aminteşte că nici pentru pauza de masă n-am prea avut vreme...

 

 

   Dicolo de prag nu gasim decât un măgăruş.

 

 

   Circul de sus al Văii Soarbele e impresionant prin dimensiuni si prin verticalitatea versnţilor săi.

 

 

   Pârâul se strecoara spre vale chiar pe aici, pe sub culmea prelungă a Muntelui Iaru.

 

 

   Oslea e acoperită tot mai mult de nori.

   Cum şi creasta ei e unul din obiectivele noastre din această tabără, vom fi mereu cu ochii pe ea si pe cerul ce o acoperă.

 

 

   Versanţii sunt acoperiţii de ,,păduri” compacte de jnepeniş.

   Bordeiul ciobănesc trădează faptul că aici nu pasc mânzările (ar trebiu să vedem strunga pentru muls şi stăna unde se face brânza), ci sterpele si berbecii.

 

 

   Un lăcuţ de morenă găsim şi aici, în circul cel mai de sus. Dar unde e Lacul Soarbele?!...

 

 

   Ceva mai în colo găsim şi un prim lac glaciar.

  

 

   Se pare ca lacul glaciar Soarbele se află ceva mai sus, pe partea stânga a circului şi e vizibil numai dinspre amonte, poate din Curmatura Soarbele.

   Acest lucru e tradat de emisarul destul de consistent ce coboară dinspre lac.

 

 

   Ne îndreptăm spre piciorul mai domol al Soarbelor şi dincolo de el se ivesc steiurile de calcar ale Pietrei Iorgovanului.

   Aceasta faţă vestică a muntelui conţine cele mai lungi lapiezuri în calcar din Carpaţi.

 

 

   Urcăm pe piciorul înierbat ce se continuă spre creasta principală şi mai de sus vedel Lacul Soarbele si iezerele mai mici cantonate pe fundul circului glaciar.

 

 

   Mai sus suntem învăluiţi de ceaţă şi de la acest nivel vedem cât de urâtă e vremea si pe Valea Iarului.

 

 

   Încă puţin şi de sub nori apare şi Curmătura Soarbele 1930m alt.

   Ceţurile zdrenţuite sunt purtate de vânt şi în şa găsim o turma de oi însoţită de un număr neaşteptat de mare de măgari.

 

 

   Muţumim ,,zeilor cei buni că ne-au condus pe drumul cel bun” şi că ne-au îngăduit, nesperat la început, să ne îndeplinim acest prim obiectiv al taberei.

   Ochim pe fundul văii un bolovan care să semena cât mai mult cu o masă şi când ajungem la el ne bucurăm şi de vecinătatea unui izvoraş.

 

   Când ne pregătim de coborâre observăm că există totuşi o potecă pe vale şi că ea ţine malul drept şi nu firul văii, pe unde am urcat noi.

 

 

   Minunata vale a Soarbelor, vălurită de aglomerări de pietre şi de doline ascunse în spatele tufelor de ienupăr.

 

 

   În coborâre poteca ne conduce pe lângă Tăul Fără Fund, lac de dolină pe care nici nu-l observasem la urcare.

 

 

   Pe lângă forma sa perfect circulară, particularitatea sa constă în faptul că lacul are două pârâiaşe care îl alimentează, dar niciun ,,emisar” care să-i conducă prinosul de ape spre vale.

   Concluzia e că sub pâlnia dolinei care conturează lacul se găseşte un ponor.

   Supertare e că debitul acestui ponor de fund este perfect egal cu debitele însumate ale apelor de alimentare, orice nepotrivire ar duce la inundarea sa în exces, respectiv golirea pâna la ultima picătură.

 

 

   O imagine care răsplăteşte tot efortul nostru de azi.

 

 

   E drept că astăzi am plecat destul de târziu în tură şi că acum e trecut de ora 15, dar această lumină ca de amurg e dată de norii care se vălătucesc asupră-ne tot mai ameninţători.

 

 

   În cocorâre trecem şi pe lânga stâna Soarbele.

 

 

   Stâna, acum pustie, stă cuibărită în dosul unor colţani de calcar.

   Dincolo de aceste steiuri de piatră se adânceşte spre pădure cărarea de pe Plaiul Măneasa, cea care conduce în cele din urma în Valea Cernişoarei, o înşiruire de canioane oarbe, strânse în chingi înguste de Ciucevele Cernei.

 

 

   Se vede treaba că azi, în ciuda prognozelor de cod galben de ploi în sud-vest, vom scăpa neudaţi.

   Coborâm spre marginea pădurii cu gândul la frăgăraia ce ne făcuse cu ochiul încă de la urcare. Aici, pe lângă afine, e şi vremea fragilor deopotrivă.

 

 

   Coborâm fără grabă, încântaţi de această prima zi în care am făcut cunoştinţă cu Retezatul Mic.

 

 

 

 

Pe mâine!

 

  

    

 

 

 

 

Joi, 11 august 2011 - 17:26 
Afisari: 6,147 


gigicepoiu