Retezat si salbaticia pietrei - 2-9 august 2009 (Muntii Retezat)
Am ajuns dintr-o excursia cu multe episoade prin Franța-Austria-Germania pe 1 august, dimineață.
Aveam să despachetez bagajele și să fac altele pentru că pe 2 august,
la 20.45 plecam spre...munții Retezat!

Încărcată cu "casa melcului" pus pe drumuri, m-am întâlnit cu Marius și
ne-am îndreptat spre gară unde aveam să întregim trupa cu Remus,
Alexandra și Cristina, plini și ei de bagaje până în dinți, căci doar
plecam pentru o fâșie serioasă de timp.
ACTORII:
Alexandra,
proaspăt revenită din Deltă, o fată pe care am descoperit-o în ieșirea
aceasta ca pe un om foarte sensibil, cu o fire nebunatică, atentă la
cei din jur și la detalii, "partenera mea" la joaca fotografică și un
om tânăr care vrea să vadă lucrurile mișcându-se în România.

Cristina - omul care ar putea zbura pentru prietenii ei, dacă i s-ar cere, un om pasionat de a se face utilă și a-i ajuta pe ceilalți, care râde cu poftă când are motiv, devine ușor melancolică...tot când are motiv și merge ca o gazelă pe drumuri de munte! Adică...repede!

Remus - între credință și filozofie se află încadrat Remus, la fel între seriozitate și umor în doze infinite, el asigurând în permanență starea de spirit înaltă a grupului, replica "Ce oameni!" devenind preferata noastră. Cu oameni așa aerisiți să tot pleci, căci știu să aplice și gluma când e cazul, și atitudinea matură când se cere!

Marius - omul de bază cu alesul traseelor, care mereu a făcut treabă bună și ne-a oferit în fiecare zi drumuri variate, încât nicio zi nu a semănat cu cealaltă. Ce am apreciat eu foarte mult a fost grija și răbdarea pentru grup, destinderea în mers pe munte și faptul că am avut niște porții serioase de râs prin tandemul făcut cu Remus. Babani băieții!

Dana - dacă ar trebui să îmi fac autoportretul, ar trebui să notez unele nemulțumiri personale referitoare la ritmul pe munte, dar în rest...seninătate cât încape și ce spun partenerii mei de munte.
Eu oricum sunt sedusă iremediabil de tot ceea ce înseamnă și presupune muntele. Cum spune un prieten aflat în aceeași "oală": "Tu-ți dau seama că noi suntem irecuperabili?"

Piesa a decurs în acte în felul următor:
ACTUL I (2-3 august 2009)
Luam trenul Iași-Timișoara până în Simeria: ne așteptau cam 11 ore de mers cu acceleratul, de la 20.45 până la 8.15. La casa de bilete am avut surpriza de a începe cu stângul călătoria noastră: nu mai erau bilete cu loc, singura opțiune fiind să stăm în picioare. Am luat bilete așa (68 lei - biletul întreg) și ne-am înarmat cu multă energie pentru a rezista drumului: unii au stat și au păzit bagajele (băieții), alții au dezertat la o bucată de noapte (logic, fetele!).

În Simeria am luat la 10.15 un personal spre Ohaba de sub Piatra (căreia Remus îi spunea mereu Obaha) și timp de o oră am mai tras un pui de somn și am mâncat din cozonacul făcut de mama Cristinei, cu noi mergând și Marusia, o fată localnică tare curajoasă ce ne-a furnizat detalii despre zonă.

La 11.15 eram în Ohaba și luam un maxi-taxi până la Cabana Cârnic (15 lei), de aici urmând să ne punem picioarele în funcțiune și să luăm contact cu poalele muntelui, urcând spre Cabana Gențiana, la 1678 m. În formație de 5, ca degetele de la mână, așteptam să ne dezmorțim la drum și să mai amăgim somnul până ajungeam la Gențiana.

Am făcut un popas la Cascada Lolaia și apoi ne-am continuam incursiunea prin pădure până la Gențiana, pe o vreme care devenise umedă și ne tot amenința când cu ploaie, când cu soare, nefiind încă hotărâtă cum să ne trateze.

De la 12.30 la 17 am mers spre Gențiana și am hotărât să rămânem peste noapte aici (20 lei/patul), a doua zi urmând să o pornim spre muntele serios și golaș de pădure. Armate de țânțari ne-au făcut "franjuri" nervii și pielea, scoțându-ne din sărite și nelăsându-ne nici măcar să ne tihnească mâncarea. Dar aveam să scăpăm de ei în curând!

ACTUL II (4 august 2009)
Soare, aer bogat de munte, apă rece, drum întins de la Cabana Gențiana la Șaua Bucura (2200 m), cu trecere pe lângă Lacul Pietrele și campare la Lacul Bucura (2040 m): acesta era planul zilei și ne-a ieșit. Chiar cu surprize incluse: bulboana a stârnit intenții de afundare, dar și puneri rrrreci în practică! (pozelor cu băieții nu am voie să le dau drumul în lume, de data asta!)

Mult jnepeniș de-a lungul drumului spre Șaua Bucura, bolovani imenși care aveau să se transforme în mări de grohotișuri la înălțime, montaniarzi care urcau odată cu noi sau coborau de la lacul Bucura și ne spuneau cu dragă inimă cum s-a comportat Retazatul cu ei. Înaintam începând să ne minunăm de deschidere și de lacul Pietrele care primea supus răsfrângerea muntelui în apele sale liniștite.




În cele din urmă, după un urcuș pieptiș, am ajuns pe Șaua Bucura și am
putut îmbrățișa cu privirea peisajul în care trona lacul împreună cu
cele vreo 80 de corturi ale oamenilor iubitori de munte. Deoarece
Retezatul este parc național și mare parte din el este protejat, nu
este voie să se campeze decât în anumite zone (ex. lacul Bucura și
lacul Zănoaga).


Am campat și noi lângă toate locurile gen "cazemată" ocupate deja și ne
uitam cu părere de rău cum vremea se închide și ne obliga să scoatem și
să ne rugăm să se îndrepte a doua zi. Ne-am "proțăpit" pe marginea
lacului vălurit și am încins o discuție principială despre specific
etnic, despre "pentru ce anume merită să te sacrifici", despre destine
românești exemplare (Mircea Vulcănescu) și convingeri personale formate
prin experimentare. Ne încălzisem la vorbă și nu mai simțeam frigul ce
se lăsa odată cu înserarea!




ACTUL III (5 august 2009)
Dimineața părea promițătoare, fiecare încercând să seducă soarele să nu se dea bătut în fața norilor și a ceții. Voiam să facem Vf. Peleaga (2509m),
cel mai înalt vârf din Retezat: urcam înapoi pe Șaua Bucura, făceam
dreapta și țineam traseul până pe vârf, urmând să ne orientăm în
funcție de vreme dacă mergeam și pe Vf.Păpușa.

Când am ajuns pe Șaua Bucura, a început și ceața să se ia la întrecere
cu noi: este un adevărat spectacol, pe care l-am admirat și anul trecut
în Făgărași, joaca aceasta dintre vârfuri montane și cețuri care
călătoresc peste peisaje, schimbându-le total în câteva fracțiuni de
secundă.




Urcând pe Peleaga am luat contact direct cu mările de grohotișuri, care
îți dau impresia că Cineva a stat să reteze și să așeze așa piatra,
zdrumicând-o sălbatic. Practic, ai traseu de escaladare pe unele
porțiuni, nu este mers la pas. Și chiar uneori râdeam de ce spusese
acea "orășeancă" pe internet: replica avea să devină laitmotivul
zilelor următoare!

Am făcut un scurt popas de caise uscate și un baton de ciocolată, când
ne-a luat ceața deasă prin surprindere și ne-a obligat să luăm o
decizie rapidă......fie coboram înapoi pe Șaua Bucura, fie ne continuam drumul spre
Peleaga. Am riscat spre vârf și am ajuns pe ceață, la fel cu un alt
grup care urcase pe partea pe unde noi aveam să coborâm. Apoi a început
ploaia: nu am prins până acum ploaie la munte așa cum am prins în
Retezat, dar face parte din lumea muntelui, nu poți negocia asta cu el.
A fost faină de tot coborârea: știi că te plouă și nu te topește și nu
poți decât să mergi cu grijă și să te bucuri de moment, să mai faci o
glumă și să râzi de "bafta" ta. E păcat să te enervezi: este o doză de
sălbăticie nealterată în ploaia la munte, doar că hainele umede nu sunt
tocmai o bucurie!


ACTUL IV (6 august 2009)
A fost ziua în care am făcut traseu în direcția opusă, spre Vf. Retezat (2485 m).
Am ieșit la marginea rezervației unde accesul este interzis: practic,
inima Retezatului este ținută în forma sa originară, se văd colți de
stâncă, povârnișuri amețitoare și creste succesive cu trene de piatră.
Vremea a fost iar pusă pe șotii, dar mai cuminte decât cu o zi înainte.
Eu chiar am simțit că soarele ne alintă față de ziua precedentă, dar pe
Retezat ne-a servit tot cu ceață.






Priveliștea este de-a dreptul superbă: creastă, cețuri care bat în retragere (chiar dacă pe Vf. Bucura (2433 m) iar ne-au fericit cu prezența), munți care se luptă să își scoată capetele la vedere, ceruri zvârcolindu-se de nori și eliberând soarele.

ACTUL V (7 august 2009)
Încântați
de faptul că ne reușise Retezatul cu o zi înainte (și Bucura pe care nu
o avusesem în planul inițial), am așteptat să se lumineze de-a binelea,
exact cum ne asiguraseră cei de la Salvamont. Doar că a plouat cam
toată noaptea și dimineață era tot închisă vremea, fapt ce ne-a
dezarmat până pe la ora 13, când Marius a spus că el pleacă, nu stă în
sacul de dormit ziua în amiaza mare. Eu și Cristina am mers cu el, iar
Remus cu Alexandra au rămas, din păcate, la cort, din cauza unui mic
scurtcircuit în comunicare.
A fost o zi TOTAL neașteptată pentru
noi. Până și Marius, care face muntele de mai mulți ani decât Cristina
și cu mine, a spus că a fost o zi "prea adevărată".
Să o luăm cu începutul: am plecat spre stânga dinspre lacul Bucura, pe traseul spre Șaua Judelui,
cu vremea destul de ok, bună de mers. Am dat peste lacuri glaciare,
cascade, nelipsiții bolovani, urcuș pieptiș spre șa. Ajunși acolo, am
făcut stânga spre LaculZănoaga
și nu ne-am abătut de la traseu decât o singură dată, prilej cu care eu
am alunecat și am căzut pe mâna dreaptă în încercarea mea de a-mi
atenua căderea. Mi-au amorțit degetele instantaneu, căci făcusem impact
cu oasele. M-am speriat când am auzit de la Marius că totul e bine
atâta vreme cât niciun deget nu e rupt. Cum nu le simțeam, nu îmi
puteam da seama!
Dar, ca și cum asta nu era suficient, a început
ploaia! Și ce ploaie, mamă! Cea de pe Peleaga fusese așa, un mic
scâncet al cerului. Pentru prima data de când merg pe munte, am ajuns
murată în bocanci, parcă eram într-o mlaștină, la fel și Cristina. Am
coborât spre Zănoaga, la Salvamont, unde un doctor și un salvamontist,
Bebe, ne-au luat în primire, ne-au dat ceai (ce divin a fost ceaiul
acela!), ne-au pus să ne încălzim și ne-au sfătuit ce să facem: era ora
17 și mai erau cam 3 ore și jumătate până se însera, așa că aveam vreme
de întors, chiar și pe ploaie. Dar nu pe traseul din vale, prin
jnepeniș, ci pe drumul pe care venisem spre ei. Mie mi s-au tăiat
picioarele: când mă gândeam la abrupta șa a Judelui, la mâna mea care
abia își revenise (aveam o contuzie minoră) și la "sora noastră",
ploaia, mă lua cu rău. Dar nu aveam altă cale: ne-au dat pungi să ne
protejeze de apă, la spate și la cap, și am plecat, cu apa băltind în
bocanci.
Am urcat cu greu șaua dinspre Zănoaga, tot pe ploaie și
sus...MINUNE!...s-a înseninat și tot ce văzusem în ceață la venit, acum
era clar ca lumina zilei. Niște priveliști divine ni s-au deschis în
decurs de câteva minute, s-a făcut o mare alpină ce se vedea fenomenal,
aproape de Șaua Judelui, și noi ne simțeam binecuvântați ca după atâta
chin să ne bucurăm sufletele cu imensitatea aceea de frumusețe. Muntele
îți pune răbdarea și psihicul la încercare, dar știe să te și
răsplătească pe măsură!








Aproape de "casă" se vedea clar și Vf.Peleaga, și Lacul Bucura, ca și
cum ploaia nici nu trecuse pe acolo. Ziua s-a încheiat cu un apus calm,
obosit și fericit, așa cum eram și noi.

ACTUL VI (8-9 august 2009)
Am ajuns și în ultima zi. Din păcate! O lună mare a apărut peste noapte și a rămas cu noi până dimineață.

Ziua a fost demențial de frumoasă: Retezatul
a fost sălbatic total și imprevizibil absolut, cu toată ploaia, ceața,
alternanțele de vreme bună/rea și am avut senzația de ieșire din timp,
de rupere de toată realitatea lăsată acasă.



Am coborât spre Cabana Cârnic, am luat cu noi pete de culoare și detalii...



...am mâncat, ne-am pregătit de revenirea acasă, trecându-ne prin minte
tot ce experimentasem și devenind nerăbdători să facem schimb de poze.

În halta de la Ohaba de sub Piatră ne-am mai jucat fotografic și apoi..."Hit the road, Jack!".
Piesa noastră are happy-end și episoade ce așteaptă să se scrie din mers, pe alte cărări pietruite.


Ca de fiecare dată când vin de la munte, mintea îmi zboară la
următoarea întâlnire cu el. Știu că nu reușesc să ajung la el atât de
des pe cât mi-aș dori, dar un astfel de "drog" te face să nu disperi,
ci să aștepți și să cauți răbdătoare căi spre el.


Vineri, 28 august 2009 - 23:10
Afisari: 4,592
danielaa
mi s-a facut dor de el
Si grupul vostru tanar, vesel si pus pe sotii se incadreaza perfect in peisaj.
Multumesc pentru delectarea oferita de jurnalul tau!
Joi, 27 august 2009 - 10:52