Remarcare AMC. Muntii Vrancei cu galeata-n mana. Soveja – Zboina Neagra. (Muntii Vrancei)
Că mi-s mândră sovejeancă am ținut să mă laud peste tot așa
că ocazia remarcării traseului Soveja – Zboina Neagră nu m-a lăsat indiferentă.
Nu mi-aș fi iertat prea curând absentă la “operațiunea bidineaua” operațiune
care de fapt e mult mai complexă decât mi-aș fi închipuit.
Soveja (595m) – Șezătoarea Lupilor (1050m) – Cabana
forestieră Zboina (1250m) – Vârful Zboina Neagră (1350m). Marcaj cruce roșie.
Plecarea din București s-a făcut vineri cu mare întârziere
dar a avut loc până la urmă. Drumul nostru asfaltat a urmat calea înserării
suflându-i în ceafă. S-au făcut planuri pentru viitoare remarcări deși încă nu
știam cu ce se mănâncă una, s-a fantazat pe seama luminilor intermitente ale
eolienelor ce se vedeau în depărtare și creau o atmosferă de Independence Day,
fără Will Smith din păcate. Pe sfârșit de la Valea Câmpului atmosfera “the end
of the world is near” s-a întregit. Plouase înainte puternic. Asfaltul încins
și plin de aluviuni scotea aburi groși și lăptoși ce lăsau farurile lipsite de
scop. Orbecăiam într-un mare fel. După dealuri fulgerele se simțeau ca la ele
acasă. Nu știu de ce dar le presimțeam un fel repetiție înaintea spectacolului
final.
Cu inima cât un purice (eu) în jur de orele 22.30 am ajuns
în Poiana Punga, locul de campare pentru prima seară. Înspre pădure se vedea
focul de tabără în jurul căruia se adunaseră colegii de voluntariat ajunși cu
mult înainte. Sentimentele îmi erau amestecate dar în principiu frica domina
orice aș fi raționat. Sechelele ieșirii de anul trecut pe Jepii Mici au ieșit
la iveală. Sursa tremuriciului: armata de fulgerică bubuitori ce luminau cerul
mai rău ca la Rock the city. Adevărat spectacol de sunet și lumini. Hotărârea a
fost bruscă și de neschimbat: “Știu, dorm în mașină!”.
Cu aceste gânduri declarate am putut să mă simt bine în
restul serii, cât mai rămăsese din ea. Entertainment-ul cu specific montaniard
– foc de tabără, cântece și voie bună – s-a produs până târziu în noapte.
Poiana Punga era plină de veselie și de cai. Pe fundalul fulgerelor li se
vedeau siluetele suple și înalte, ca-n scenele nocturne cu haiducii lui
Pintea... sau Andriiiii Pooooopa hoț vestit. Obosită fiind n-am asistat la tot
show-ul dar din mașină mi s-a încântat auzul de cântece urlate cu multă
răspundere de cei mai rezistenți insomniaci. Petrecerea a fost încheiată sub
auspiciile răpăielilor, pe fundal sonor și luminos. Visele ce m-au cuprins au
căutat cuvintele uitate în umbra marelui urs dar nu le-au găsit așa că… am dat
un search pe gugle când am ajuns acasă.
Stau singur și mă-ntreb / De ce-am plecat de-acasă… Și timpul
vostru s-a scurs / La umbra marelui urs / Dar ghearele v-au rămas / În
orice-mbrățișare / Astăzi doare sărutul pe obraz!
În jur de orele 3 – 4 dimineața în mașină condensul își
făcuse treaba bine. Pe dinafară se vedea ca-n scena aburitoare și romanțată din
Titanicul cu Kate și Leo. Am deschis geamul să intre aerul rece al dimineții
și-am adormit în timp ce făceam recensământ la stele. Multe mai erau. M-am
trezit puțin mă încolo stropită bine, ploaia o dădea în rafale. Pleoapele îmi
erau grele de la picăturile căzute peste ele dar am izbândit să-nchid geamul și
să adorm la loc. Dimineața tot udă a fost. Oare câte șanse de succes va avea
operațiunea noastră? S-o prinde vopseaua?
Cu ochii zorilor de zi mi-am văzut și colegii de muncă.
Veseli și ageri cum stă bine oricărui muntoman. Corturile răsăriseră ca
ciupercile după ploaie în poiană. Din câte unul se mai auzea o sforăitură.
Concluzie: toți muntomanii sunt ageri la primele ore dacă nu dorm… dar și când
s-or trezi... pre munți îi vor popi. Asta ca să adaptăm puțin cuvintele lu’
Lapușneanu Vodă.
Izvorul fiind departe se caută sticle cu apă pentru cafea.
Noroc că veselia nocturnă nu se întreține cu apă chioară. Am găsit suficientă
pentru a face cafele la un regiment întreg cu tot cu căpitan.
Ne reunim la marginea pădurii așteptând să treacă răpăiala
venită pe neașteptate. Nu ține mult și lasă în urmă două curcubee fotogenice la
care ne zgâim cu ambii ochi din dotare. Ședința tehnică se ține în jurul
materialelor care se împart benevol, funcție de cum se înhamă lumea. Cei mai
grei au fost sacii de ciment care se dădeau la promo (ediție limitată a câte 15
kile) și cei mai incomozi stâlpii. În vâltoarea împărțirii m-am nimerit mândră
posesoare de mănuși, perie de sârmă, două bidinele și trei cutii de vopsea (una
roșie și două albe) toate într-o pungă roșie cu Mircea Geoana. Nu joc singură
ci în echipă dar ne vom împărți pe drum sarcinile.
Prima parte s-a consumat pe un forestier noroios în care
ne-am afundat cu fiecare pas. Drumul însoțea Dragomirna care ne susura pe la
urechi. Atmosfera era mai mult decât umedă și transpiram la fiecare pas.
Rucsacul îl simțeam pe umeri din ce în ce mai greu și abia începusem. Colac
peste pupăză în față îmi atarna un kil juma’ de Nikon cu două obiective. Cine-o
face poze eroul meu va fi. La o oră de la plecare ne reunim la locul unde
traseul părăsește drumul forestier ca să avem de unde ne împărți pe echipe. Mă
nimeresc nu știu cum dar acolo unde de obicei îmi e locul, la echipa din urmă.
Un făcut ce să mai, că eu de obicei sunt printre “fruntași”. În față erau
purtătorii de ciment, stâlpi și marcaje și încă o echipă de pictori în
devenire. Ei au început să zugrăvească pomii de la jumătatea traseului încolo,
ca să avem și noi ce face în urma lor.
La cât am cerut-o bidineaua nu s-a lipit de mine. Am fost
alocată unei perii de sârmă cu care am mângâiat cu răspundere copacii ca să se
prindă bine vopseaua. Începutul a fost plin de stângăcii, până am prins
mișcările. Urma ce scapă turmă era formată din două echipe, fiecare având în componență
o periuță și două bidinele, una de roșu și una de alb. Marcajele se făceau și
pentru sensul de urcare și pentru cel de coborâre după îndelungi dispute legate
de amplasarea și vizibilitatea lor, timp în care am rașchetat mai mulți copaci
decât trebuia.
Îți zic eu pe copacul ăla e cel mai bine.
·
Care?
·
Bradu ăla gros.
·
Care dintre ei? Că toți sunt groși.
·
Ăla din față.
·
Ahaaaa. Deci care?
La intersecția potecii cu una dintre serpentinele
forestierului ne-a prins din urmă echipa vrum vruuum aka băieții cu drujbele.
I-am lăsat să ne depășească ba’ le-am dat și un avans, să beneficiem de roadele
muncii lor: o potecă fără obstacole.
Pe lângă periuțe și bidinele cu noi mai era și responsabilul
cu filmarea remarcării. Așa că vrea nu vrea așteptăm să devenim vedete odată cu
premiera, poate o punem și de un covor roșu… de frunze tomnatice. Eu am
profitat de faptul că nu lucram cu vopseluri și am pus Nikon-ul la treabă între
două periaje, să simtă și lentila dânsului că face ceva. Până o veni
recunoașterea cinematografică și vre-un Oscar pentru interpretare aștept un
Pulitzer mic, cât de mic, pentru fotografiile făcute.
Panta s-a accentuat și pauza cea mare (prima din multele) a
venit de la sine odată ce am trecut un pârâiaș rece și cristalin. Poteca părea
că va da ocol piciorului de munte și nu eram prea curioși ce va urma așa că
ne-am oprit. Locușorul fusese amenajat în trecut dar acum era în paragină. Pe o
pancartă ruptă se putea citi “Loc de odihnă și fumat”. Am luat în serios
indicația, eu doar partea cu odihna alții pe amândouă.
După pauză și răsplată. Cum bănuiam cotul dat de potecă ne-a
revelat un nou urcuș din ce în ce mai strâns în serpentine până sus la
“Șezătoarea Lupilor” (sau ,,La bradul uscat") loc de belvedere care nu
trebuie ratat. Tot traseul de până-n șezătoare este cam fără perspectivă din
cauza pădurii dese prin urmare primul loc cu vederi largi merită apreciat... cu
o nouă pauză bineînțeles.
În cartea lui Florin Roman (Munții Vrancei) zice fain de
ireal: “De la ,,șezătoare" poteca
străbate codrul de molid, poienit cu afiniș, urcând domol (vreo ½ oră) până la
o cabană de vânătoare și sediul cantonului silvic “Zboina".” Noi am
făcut doar vreo patru ore și patruzecișicinci de minute contorizate pe ceas.
Nici nu ne-am grăbit ce-i drept pauzele fiind luate la fiecare copac vopsit. Și
fără opriri tot nu cred că s-ar face jumătate de oră. Probabil din 1989 când
s-a scris cartea până în zilele noastre relieful a suferit o serie de
modificări parte inerente din cauze naturale parte cauzate de intervenția
dăunătoare a omului, gen alunecări de teren consecință a defrișărilor
necontrolate. Astfel a apărut o vale pe care am coborât-o și urcat-o cu
gâfâieli și sudalme, o poiană amețitoare în care fiecare se descurcă cum poate
că poteca nu se vede sub copacii căzuți pe care trebuie să îi încaleci, sari,
etc…
Cea mai mare și mare dintre opriri s-a luat în proaspăt
botezata poiana lu’ Claudiu. Ne încurajam unul pe celălalt să mergem dar fără
spor. Pe o husă de aparat foto 11 fluturi închiși la culoare se încălzeau la
soare. Alți trei portocalii preferau un stâlp de marcaj sprijinit de ramura
unui brad ce se bălăngănea la fiecare fâlfâială de vânt. Mă așez chiar lângă
stâlp întrebându-mă dacă îl voi lua frontal la o adiere mai puternică. Deși cu
amenințarea deasupra capului nu mă învrednicesc să mă ridic. Scena aducea
ridicol de mult cu povestea drobului de sare.
Stau singur și mă-ntreb / De ce-am plecat de-acasă…
Am fi continuat pauza la nesfârșit dar simțeam în aer
furtuna ce se apropia. La intervale nu foarte dese ne avertiza sonor. Am lăsat
în poiană echipa ce se ocupa de instalatul stâlpului și noi am continuat atacul
bidinelelor. Sprintul final s-a terminat într-un mic “balauring”. E fain să te
rătăcești la remarcare. Poiana dinainte de cantonul vânătoresc arată ca după o
nemiloasă defrișare ceea ce de fapt se și întâmplase. Poteca era de negăsit.
S-a mers pe bâjbâite. Din fericire n-a durat mult orbecăiala, la timp a apărut
în raza vizuală cabana vânătorească Zboina. În acel moment de revelație cu
umilință recunosc: am uitat și de remarcare și de periat copaci și de tot. Am
pășit pe prispă exact când primii stropi de ploaie au coborât printre noi. Ce a
fost după? Dușul lu’ nea Noe varianta minimalistă, ploaie cu bulbuci, perdea de
apă... până s-a oprit.
Iar timpul nostru s-a scurs … fain frumos cu povești în
jurul mesei sau în jurul focului funcție de gașcă. Seara precedentă trăită
intens și oboseala remarcării își puseseră amprentă, niciunul nu mai era la fel
de ager. Înainte de orele 11 și jumătate în noapte toată lumea închinase
steagul.
Peste noapte am înțeles că a plouat zdravăn. Eu n-am auzit
nimic dar i-am crezut pe cuvânt pe cei cu somnul mai ușor mai ales că umezeala
era mare afară. O mare parte dintre noi a fost cuprinsă de lene fapt pentru
care remarcarea ultimei părți a traseului (de la cabană până în vârful Zboina)
a fost făcută la efectiv înjumătățit. Însă am muncit cu spor și cu mare drag
încât nu s-a simțit prea mult reducerea de personal.
Apropos de muncit cu spor și cu mare drag… pe mine nu mă
includ în categoria “muncit” că nu știu cum am scăpat și de perie și de bidinea
și de orice altă responsabilitate. Singura mea dorință era să imortalizez în
mii de pixeli frumusețile Vrancei. Atmosfera cețoasă era fotogenică și cerea a
fi pozată din orice unghi, voluntarii harnici, ciupercuțele, căpșunelele,
floricelele, gărgărițele, fluturașii, totul trebuia înregistrat deci am fost
mult prea ocupată ca să mă mai îndeletnicesc cu ceea ce de fapt era treaba mea,
periatul copacilor.
Din calitatea mea de observator pot spune că voluntarii au
făcut treabă bună, au vopsit pictural copacii din dotare, au înfipt stâlpul fix
pe vârf, au făcut poza de grup în jurul stâlpului și au plecat mulțumiți spre
casele lor cu o ultimă oprire la cantonul Zboina ca să își ridice
bagajele.
Domnul Florin Roman, mai sus menționat, în cartea sa “Munții
Vrancei” spune: “Returul în Soveja este
posibil și pe două variante nemarcate: una, coboară prin ,,Piepturile
Zboinei", pe potecă și drum de căruțe (aproape 4 ore); cealaltă, urmează
spre sud poteca până în pasul Soveja, de unde se folosește DJ 205F către stânga
(timp total, aproximativ 5 ore). Recomandabil este că nici una dintre aceste
rute să nu fie parcursă fără a avea însoțirea unui bun cunoscător al locului.” Cum
niciunul nu ne încadram la categoria bun cunoscător al locului plus că exista
riscul ca și pe acele părți relieful să fi suferit schimbări în timp ne-am
întors pe același traseu, proaspăt marcat, fără șanse de rătăcire. Pe drumul de
întoarcere s-au mai corectat marcaje sau s-au făcut altele noi unde ratasem în
ziua precedentă.
Gașca s-a separat încă de la canton mai rău ca la marea
schismă. Cu părere de rău nu mi-am luat rămas bun de la o parte din
participanți pentru că au plecat înainte să ne întoarcem noi de pe vârf. Poate
cu proxima ocazie vom avea timp și de la revedere, cine știe. Și trupa în care
am rămas eu s-a separat în două mai mici, eu fiind în prima parte. Urma a
scăpat turma cu obrazul curat terminând de marcat și partea de forestier
restantă. Respect pentru voința lor, mie nu îmi mai rămăsese nici măcar un
strop. Le-am așteptat întoarcerea la umbra pădurii sorbind o bere rece, pozând
artistic vacile și caii aflați la păscut și admirând joaca umbrelor peste
Poiana Punga.
Remarcarea traseului Soveja – Zboina Neagră este parte a
programului de refacere a traseelor turistice montane din vara anului 2013 în
cadrul proiectului „Voluntar în Carpați” al Asociației Montane Carpați.
Iată câteva detalii despre desfășurarea unei acțiuni de
remarcare date de Florin Fratu, membru al Asociației Montane Carpați,
coordonator de proiect.
Fiecare acțiune are particularitățile sale, legate de
specificul zonei de lucru, de perioadă, de numărul de participanți sau starea
traseelor de remarcat. În general, însă, participarea la o acțiune de remarcare
presupune:
să aveți dorința de a participa și de a face, veselia și
bună-dispoziție constituie avantaj;
să dețineți un minim de echipament montan, care, de regulă,
este menționat în textul invitațiilor de participare;
să aveți o condiție fizică/stare de sănătate care să permită
parcurgerea traseelor descrise, uneori cu greutăți suplimentare față de bagajul
personal, constând în materialele necesare acțiunii;
să vă asigurați alimentele necesare pentru perioada
acțiunii, precum și minimul de trusă medicală, mai ales în cazul în care urmați
un tratament;
să încheiați un contract de voluntariat cu AMC în baza
căruia vă vor fi recunoscute competențele dobândite și/sau vă pot fi rambursate
o parte din cheltuielile făcute pentru participare (transport, cazare, masă);
În ceea ce privește desfășurarea propriu-zisă a activității
aceasta variază de la caz la caz. Dar situațiile cele mai des întâlnite pot fi
următoarele:
întâlnirea participanților se va face, de regulă, la poalele
masivului în care vom desfășura acțiunea, pentru o ascensiune în comun, ca să
putem distribui echitabil și după puteri, sarcinile de transport. Și ca să
reunim cât mai curând ceea ce va deveni, în cele mai multe cazuri, un grup de
prieteni.
acțiunea se va organiza cu o tabără de bază, dacă e posibil
într-o cabană turistică sau în corturi, unde vor fi transportate cele mai multe
din materialele necesare (anul acesta acest specific îl vor avea remarcările
din Făgăraș și Lotru)
de la tabăra de bază refacerea traseelor va fi făcută de
echipe independente, coordonate în general de membri ai AMC, cu întoarcere în
tabăra de bază la terminarea sarcinilor;
atunci când traseul de refăcut este liniar (anul acesta
Godeanu sau Vrancea) acțiunea de refacere se poate face și simultan cu
deplasarea taberei pentru noaptea următoare;
munca propriu-zisă constă, în general, în refacerea
marcajelor turistice prin vopsire, înlocuirea săgeților indicatoare, plantarea
stâlpilor de marcaj, defrișarea vegetației sau îndepărtarea doborâturilor din
potecă, conturare sau consolidare a potecii, refaceri de lucrări de zidărie.
Plus munci conexe, când e cazul: bucătar, paznicul corturilor sau fotograful
oficial al expediției.
uneltele mânuite sunt, în general, la îndemâna fiecărui
participant, cu condiția manevrării cu atenție: rucsac, pensulă, ciocan, sapă,
lopată, rangă, chei fixe, fierăstrău etc. Pe măsură ce gradul de pericol în
exploatare crește (secure, drujbă) utilizarea e permisă cu tot mai multe
restricții, conform dictonului latin care zice: safety first!
Părțile și mai frumoase ale acțiunilor sunt cele de seară,
în jurul focului de tabără. Dar surprizele cele mai plăcute dintr-o tabără de
remarcare vă las să le aflați la fața locului.
În concluzie, nu trebuie să fi urcat Everestul ca să poți
participa, sarcini se găsesc pentru toate calificările și calitățile. E
nemaipomenit sentimentul de după, când amintirile îți arată că și efortul tău a
contribuit la încă un traseu un pic mai sigur pentru cei ce vin în urma ta! Iar
prieteniile legate după muncă cot la cot n-au preț!
Vă așteptăm, Carpații au nevoie de noi toți!
Recunosc ca n-am avut rabdare sa uploadez poze asa ca daca aveti dorinta sa le vizionati le gasiti la link-ul urmator: http://aradeanca.com/muntii-vrancei-cu-galeata-n-mana-remarcare-soveja-zboina-neagra/
Marți, 30 iulie 2013 - 23:12
Afisari: 3,014
balbarau
Bravo Andreea pentru participare si pentru jurnalul frumos, cu incurajari si informatii utile!
Miercuri, 31 iulie 2013 - 09:31