Prin Fitifoi şi Şaua Baiului din Bucegi (Muntii Bucegi)

Realizez că mai am două zile dintr-un concediu în care am fost ocupat cu diverse treburi şi nu am reuşit să merg pe munte. Deschid hărţile pe care le folosesc cel mai des, adică cele cu munţi din apropierea Bucureştiului. Încep cu o "relicvă" din 1984, lipită cu scotch, pe care am dat, la vremea respectivă, "fabuloasa" sumă de 5 lei. Suma, dacă e să ţinem cont de pretul unei pâini, e cam aceeaşi cu cea din ziua de azi. Alături am o hartă Bel Alpin din 2009, pe care am dat 10 lei. Dar tot cea veche mi-e mai dragă, e prima hartă montană pe care mi-am cumpărat-o, chiar dacă am renunţat la un ecler şi un Cico. Şi aveam de gând s-o folosesc cât mai curând, dar eram prea mic. Am fost nevoit să aştept vreo trei ani, iar primul traseu a fost "Jepii Mici", pe care l-am făcut împreună cu un prieten. Întâlnirea cu Bucegii fără telecabină a fost una cu aventuri. De fapt, aveam de gând să urcăm cu telecabina, care pe atunci era ieftină, dar era în revizie. Am început să urcăm pe Jepii Mici, dar nişte turiştii ne-au întors din drum, spunându-ne că nişte copii ca noi, nici măcar liceeni, riscă mult urcând pe acolo în prag de seară. Aşa că am rămas la intrarea în traseu, sub doi brazi (care acum sunt tăiaţi, acolo a apărut o construcţie) şi ne-am învelit cu o pătură subţire. Mai mult am tremurat decât am dormit. Şi întoarcerea a fost cu peripeţii. Când coboram de la Babele, a început să ne mitralieze o grindină... Ne-am adăpostit la Caraiman, dar nu mai aveam bani decât de tren, un colţ de pâine şi o jumătate de borcan de gem. Prietenul cu care eram a halit gemul cât timp eu eram la uşă şi admiram covorul alb în plină vară. Cabanierul ne-a sfătuit să nu plecăm, riscam să alunecăm, dar n-aveam încotro. Şi uite-aşa, cu adidaşi made in RSR în picioare (bocanci pentru copii nu se găseau, oricum nu ne permiteam), am traversat torentul Jepilor format după topirea grindinei, iar în două locuri apa ne-a ajuns până la brâu. Deci, e normal să ţin mult la acea hartă. Parcă ar fi un modul de memorie :)

Revin în timpul prezent şi mă gândesc ce traseu aş putea face prin zăpadă fără riscul de a aluneca pe stânci. Îmi aduc aminte că mersesem, tot într-o iarnă, într-o excursie pe vârful împădurit Fitifoiu (1292m), pornind de "La Crăcănel" spre Trei Brazi, cu gândul să facem un circuit prin Predeal şi vf. Gâlma Mare. Nu am reuşit să găsim, printre case, intrarea în traseul spre Gâlma Mare, iar după ce ne-a încolţit o haită de câini, am renunţat şi am ocolit printre maşini, pe DN1 şi DN73A. M-am ghidat atunci tot după vechea mea hartă (al cărei autor este Nae Popescu - apare în chenar negru şi Emilian Cristea, în calitate de consultant, murise cu doi ani înainte de publicare). 

Găsesc la secţiunea trasee în munţii Bârsei (Moraru şi Fitifoi) traseele 39 şi 40. Hotărăsc să fac o parte din ele şi încep să scormonesc prin street view. Găsesc marcajul BA, care urcă pe străzile Poiana Narciselor, Plăieşilor şi Vârful cu Dor şi planific tura: trecere pe lângă vf. Gâlma Mare, Şaua Baiului din Bucegi şi de acolo coborâre la Buşteni prin Gura Diham, luând în calcul şi alte opţiuni, în funcţie de doleanţele eventualilor participanţi. Compun textul, rumeg totul în timpul nopţii, iar duminică, la prima oră îl public pe Carpaţi. Tura fiind programată pentru luni, când aveam ultima zi de concediu, nu mă aşteptam să se înscrie prea multă lume. De fapt, s-a înscris doar pufyus, care mi-a şi spus că l-ar încânta să-şi testeze rachetele de zăpadă. 

Prind trenul R3001 la limită, la ora 6:23 din Gara de Nord, după ce îmi iau bilet dus-întors cu 34,2 lei. Nu că aş face mare economie de 4 lei, dar mă gândesc să evit o eventuală pierdere a trenului la întoarcere. Din nou nu m-am descurcat cu "tehnologia". Apăsam degeaba pe butonul de deschidere a uşii din tren, nu se întâmpla nimic. Am tras de ea şi s-a deschis uşor, cred că era defectă. În noiembrie 2012, când m-am nimerit într-o o tură organizată pe Carpaţi de danutzz83, am păţit ceva asemănător. M-am gândit să trec din vagon în vagon, poate întâlneam vreu faţă cunoscută. M-am chinuit foarte mult cu o astfel de uşă. Am tras cu putere de ea, gata s-o smulg din locaş, iar unii şi unele care stăteau pe banchetele de lângă wc se uitau tare ciudat la mine. Oricum, nu intenţionam să-i supăr lăsându-i în curent, aşa că am tras, tot la fel de greu, uşa înapoi. Abia la uşa următoare, când am văzut un buton luminos, pe care am apăsat iar uşa a glisat singură, mi-am dat seama că pe privirea ălora se citea, de fapt, "i-auite-l bă, şi p-ăsta, nu ştie să meargă cu trenul!". Adevărul era că nu mai călătorisem cu trenul de vreun deceniu. M-am mai încurajat, pentru că din grupul cu care mergeam pe munte mai păţise cineva la fel :)

Este destul de aglomerat, fiind început de vacanţă. La etaj erau grupuri de copii gălăgioşi, iar eu voiam să dorm în alea trei ore, aşa că am căutat un loc jos. Nici aici nu a fost bine, pentru că o roată a vagonului era defectă şi transmitea o vibraţie enervantă, însoţită de zgomot: tuc.......tuc........tuc........tuc...tuc...tuc...tuctuctuctuctuc, în funcţie de viteza trenului :D

Cobor la Predeal la 9:35 şi mă întâlnesc cu pufyus. Nu ştiu la cât am părăsit străzile oraşului, cred că era ora 10:00. Apoi începe plimbarea prin pădurea Fitifoiului

Am înaintat destul de uşor, pentru că mai erau urme de paşi, dar mai ales de roţi de ATV-uri. Din fericire, niciunul nu ne-a tulburat liniştea. Pe pufyus nu-l cunoşteam, dar n-a fost nicio problemă, din prima mi-am dat seama că eram pe aceeaşi lungime de undă, parcă eram vechi prieteni. Am început să povestim tot felul de aventuri de pe munte. La un moment dat, pufyus îmi face semn să tac şi îmi arată două căprioare. Cu greu le-am distins şi le-am fotografiat, erau bine camuflate. Voi reuşiţi să le vedeţi în cele două poze?

După aproximativ o oră de mers, călcăm pe asfaltul DN73A Predeal-Râşnov. Îl traversăm şi continuăm pe BA pe Muchia Brădetului.

De aici cred că este cea mai frumoasă perspectivă a Colţilor Morarului

Pufyus începe să realizeze că nu o să aibă ocazia să folosească rachetele de zăpadă. Şi aici aveam onoarea de a călca pe zăpada bătătorită de snowmobile. Cine ştie, poate că însuşi cel mai mare om din stat ne făcuse această onoare, fiind pasionat de acest sport :)

Drumul de la DN73A până la cabana Steaua (Forban) pe Muchia Brădetului a durat o oră şi 10 minute. De aici începe un drum forestier care duce direct în Şaua Baiului, marcajul fiind tot BA. Din poiana de lângă cabană am văzut cea mai frumoasă panoramă de pe întreg traseul: munţii Piatra Craiului, Postăvaru şi Piatra Mare, iar ceva mai departe Măgura Codlei. Soarele strălucea puternic, cerul era senin, dar bătea şi un vânt destul de rece în zonele deschise, pe care l-am simţit puţin când am făcut un popas.

Am uitat să spun că de la Forban se desprinde un traseu care duce la cabana Diham, pe care am văzut-o de pe drum, peste Valea Beuca. 

Drumul forestier a fost uşor de parcurs, zăpada fiind tasată de roţi, şenile şi schiuri. Nu pot să spun cât durează până în Şaua Baiului, pentru că am făcut, între timp, popas. Dacă la 12:30 eram la Forban, releele din şa le-am văzut la ora 14:00. Probabil durează o oră, mers lejer.

Din Şaua Baiului se desprind mai multe trasee. Pufyus le făcuse aproape pe toate, eu doar două, cu mulţi ani în urmă. Am decis să urmăm traseul propus iniţial, cel spre Gura Diham, marcaj TA, aşa cum arată săgeata care nu se vede în poză :)

Am imortalizat releele din Şaua Baiului, punct de reper care se recunoaşte uşor, chiar de pe creste.

Apoi am făcut poza "de grup restrâns". După cum se vede, am avut noroc de vreme frumoasă. Jachetele au stat în rucsacuri. Abia aici am înaintat mai greu prin zăpada până la genunchi, pentru că urmele se împrăştiau peste tot prin poiană. Până şi pe vârful La Cleşte (1461m), care se vede în dreapta, se vedeau numeroase urme de schiuri.

Cu excepţia cabanei Steaua, unde erau câţiva oameni, abia la coborârea spre Gura Diham (TA) am întâlnit primii turişti. De fapt, turiste, mai tinere sau ceva mai în vârstă. Un câine se "lipise" de ele.

Brăduţii, sub greutatea zăpezii, arătau ca nişte umbrele închise

Din Şaua Baiului până la Gura Diham am făcut o oră şi 15 minute, iar apoi, până în Buşteni, la gară, încă o oră. Am părăsit drumul forestier şi am intrat pe asfaltul oraşului la ora 16:00, iar pe la 16:30 eram la gară. Pe drum, am mai întâlnit nişte urme ciudate. Cine îmi poate spune cărui animal îi aparţin?

În total, traseul a durat aproximativ 6 ore şi jumătate. Am mers ca la plimbare, ne-am bucurat de tot ceea ce ne-a oferit muntele. Când am înscris tura, am supraevaluat gradul de dificultate ca mediu, cu gândul că o să înaintăm greu prin zăpada de o jumătate de metru, iar pe hartă părea mult de la Predeal la Buşteni prin Şaua Baiului. Dar, traseul era deja bătut, iar diferenţele de nivel sunt neglijabile.

Deci, este o idee excelentă pentru o drumeţie de o zi, de încărcare a bateriilor, între două trenuri regio, cu un preţ de doar 34 de lei, biletul dus-întors. 

Încă ceva: ajuns mai devreme în gara Buşteni, am constatat că mai este un tren regio spre Bucureşti, în afară de R3008 (care pleacă la 17:34 şi ajunge la 20:32). Este vorba de un tren Regiotrans, care pleacă din Buşteni la 16:47 şi ajunge la 19:05, dar pentru care trebuia bilet separat, care am înţeles că ar costa 19 lei, la fel ca la CFR. Pentru că aveam deja bilet dus-întors la CFR, l-am aşteptat pe 3008. Am făcut eu economie de 4 lei cu biletul dus-întors, dar am pierdut aproape o oră şi trei sferturi aşteptând în gară şi călătorind cu trenul CFR, care face cam cu o oră în plus faţă de Regiotrans.

Ca să închei într-o notă haioasă, nici la întoarcerea cu trenul nu am avut parte de linişte. De această dată m-am aşezat sus, la mijlocul vagonului, departe de roţi, lângă trei băieţi care veneau de la snowboard. Povesteau şi erau liniştiţi. Dar, din dreptul scaunelor de la WC, a început să răsune, în tot vagonul, o voce stridentă. O femeie vorbea la telefon cu toate rudele, pe care le întreba despre celelalte rude, de Georgică, Ionică, Vasilică, Lenuţa etc. Le suna pe rând, spunându-le că mai înainte a vorbit cu celelalte. Nu se mai oprea, iar băieţii glumeau, spunând că parcă are megafon. Mie îmi venea să-i zic să mai lase telefonul că face cancer la ureche, dar m-am temut de o eventuală ceartă, căreia cu siguranţă nu i-aş fi putut face faţă. Cred că mi-ar fi spart urechile. La un moment dat a încetat, dar m-am speriat când am reauzit-o aproape de mine, la două banchete distanţă, îşi mutase locul. O sunase pe o alta ca să-i spună cât de mult a avansat la tricotarea unui pulover. Unul dintre băieţi a zis că a auzit-o până şi pe cea de la celălat capăt al firului (mă rog, undelor), ţipa şi aia. Şi încă o întâmplare "nefericită" la toaletă: nu curgea apa, probabil îngheţase, eu nu m-am gândit să verific înainte, wc-ul nu avea clapă şi pedală ca pe vremuri, doar un buton care semăna cu un robinet. 

Joi, 6 februarie 2014 - 00:08 
Afisari: 9,954 


paulu