Prin Costila, prin bujori: Valea Priponului - Valea Caldarilor (Muntii Bucegi)

20 iunie 2016

Serbarea şcolară de sfârşit de an tocmai a trecut, weekendul însă se anunţă supărat, cu vijelii cam peste tot. Sâmbătă nici vorbă de ieşit la munte. Prognozele pentru duminică parcă s-au mai îmbunat, dar tot nu-mi plac. Rămânem să suportăm canicula din capitală, privind la televizor prăpădul pe care-l fac furtunile în vest. Vom afla mai apoi de la nişte prieteni că în Retezat chiar a fost prăpăd, vijelia alungându-i din căldarea Bucurei pe toţi cei campaţi acolo, aproape o sută, după ce le-a dărâmat multora corturile, lăsând în urmă un peisaj diluvian, cu pânze sfâşiate, haine abandonate plutind în bălţile ce-au pus stăpânire pe malul altădată primitor sau beţe de cort rupte ieşind din noroi. Mai spre estul ţării lucrurile par să se potolească şi norocul ne surâde, dăruindu-ne o prognoză ideală pentru ziua de luni. Noroc dublat de încă o zi liberă, de Rusalii, astfel că ne pregătim rucsacurile pentru prima incursiune în abruptul Bucegilor pe acest an.

Coştila, o Mecca a alpiniştilor români, dar şi a drumeţilor ce au prins gustul căţărării. Superlativul în materie de pereţi, văi, fisuri şi brâne. Inofensivă dacă e privită din platou, dinspre Babele. Impunătoare ca un dom spre est, copleşind privitorul din vale cu pereţi ce par inabordabili. Peste zece văi şi nenumărate vâlcele mai mici brăzdează acest dom, întretăiate de mai multe brâne, formând un caroiaj de trasee virtuale peste un tărâm neatins de potecile marcate. De data aceasta vom intra în acest templu umili, cu discreţie, prin poarta lui cea mai accesibilă, Valea Priponului.

Nord-vestul Coştilei văzut de vizavi

De hotărât, m-am hotărât în tren asupra traseului, după ce am cântărit mai multe planuri, păstrând totuşi în rezervă câteva opţiuni în cazul în care zăpada ne-ar fi oprit înaintarea pe vale. Şi se putea să fie aşa căci, deşi ţara clocotea sub un soare nemilos de câteva zile, în urmă cu o săptămână staţia meteo de la Omu arăta nu mai puţin de 16o cm de zăpadă, iar cei care fuseseră prin zonă postaseră pe net fotografii cu aspect hibernal veritabil. Dar, după cum vom vedea astăzi cu proprii ochi, puterea soarelui de vară a fost suficientă pentru a topi aproape toată zăpada din Bucegi, nelăsând decât cîteva fire albe, mai cu seamă pe văile de abrupt umbrite. Buşteniul ne întâmpină senin, Caraimanul şi Coştila etalându-se irezistibil oricărui montaniard ce iese din clădirea gării. Ieşim şi noi cu avânt, mulţumiţi că ne-am trezit cu noaptea în cap să pornim la drum, acum că răcoarea reconfortantă a dimineţii, combinată cu imaginea încântătoare a munţilor şi precedată de o mică moţăială în vagon, a risipit orice urmă de oboseală sau nesomn. Matinali ca noi nu prea mai sunt, deşi e un weekend prelungit, astfel că pe drumul Văii Cerbului ne angajăm doar noi şi încă o fată, cu care vom schimba câteva vorbe până la Plaiul Fânului, ea continuând apoi spre Diham într-o plimbare uşoară pe la poalele Bucegilor. Drumul nu e prăfuit cum îl ştiam, dar minunea asta nu va ţine trei zile, poate nici trei ore, fiind doar rodul ploii de cu seară. Pe la Plaiul Fânului apar corturile celor ce-şi fac veacul pe această vale, corturi ce se aglomerează într-un miniorăşel spre Gura Diham, însă la ora asta e încă linişte, doar câte unul trezindu-se să meşterească ceva pe lângă grătar întru pregătirea ospeţelor ce se vor încinge peste câteva ore în ritmul manelelor. Pe măsură ce urcăm prin pădurea Plaiului Fânului (ce-a fost demult un plai cu fân, dacă o fi fost, acum fiind numai pădure peste tot), forfota din vale îşi pierde tăria până ce, pe la izvor, nu o mai auzim deloc. Învioraţi de apa izvorului urcăm sprinteni partea mai pieptişă a Drumului Tunului spre nordul Gâlmei Mari, unde virăm stânga spre marea Poiană a Coştilei, păzită de un contrafort al aceleiaşi Coştile:

Santinela Văii Cerbului

De aici în sus pe Valea Cerbului. Vreo două ore, îmi zic în gând, apoi încă două ore pe Pripon şi-o oră până la Omu, după care vom vedea. Dar aş mai pune o oră de lenevit pe-un tăpşan, poate încă una la Omu; cu atâtea pauze pe care să ni le dăruim începe să fie strâns timpul rămas pentru coborârea de pe munte şi nu vreau să alergăm: doar am venit să ne bucurăm de munte pe îndelete. Aceleaşi calcule le făceam şi în tren, căutând alternativa care să ne mulţumească şi să nu ne istovească deopotrivă.

Valea Mălinului

Pornim aşadar la drum, într-un ritm mai degrabă de plimbare de duminică, eu fiind mai tot timpul atent la parada de colţi şi santinele ce se întrezăreşte prin fiecare luminiş la stânga. Am o enigmă de rezolvat, iar pentru soluţionarea ei trebuie să adun cât mai multe fotografii, din diverse unghiuri. Astfel, mult mai atent la peisajul din lateral, descopăr multe locuri din care se dezvăluie perspective inedite asupra nordwandului coştilian (sună mai enigmatic, precum reptilian sau klingonian). Inedite cel puţin pentru mine, căci nu le remarcasem când am mai am urcat sau coborât prin pădurea de la poalele Morarului, pe unde ne poartă poteca, fiind fie grăbit, fie pe înserat, fie atent numai la potecă. Acum nu ne grăbeşte nimeni, e soare din belşug, iar poteca o ştiu ca-n palmă.

Valea Verde, păzită la dreapta de Santinela Văii Verzi

Astăzi, curios lucru! poteca spre Omu îmi pare mai lejeră ca oricând. Să fie oare relaxarea cu care am pornit la drum, punându-ne în gând să nu ne grăbim ci doar să ne bucurăm de peisaje? Sau norişorii care acoperă când şi când discul fierbinte de pe firmament ne uşurează paşii? Poate şi faptul că ne este familiară după atâtea parcurgeri ne-a făcut-o mai prietenoasă, deşi, cum spuneam, descopăr azi privelişti inedite. Dar, nu-i aşa? oricine te poate surprinde cu ceva nou, oricât de bine l-ai cunoaşte.

Iarba sângelui (Geranium sanguineum)

O poiană mult mai mare, la poalele unui perete spălat al Morarului (alt detaliu care mi-a scăpat până azi, dar care acum m-a impresionat prin propoorţiile lui, fiind vorba de câţiva zeci de metri verticali de stâncă cenuşie, cu câte un brăduţ răsărit cine ştie cum pe nevăzute prispe), mă ţine locului cu panorama Văilor Ţapului şi Urzicii. Scot binoclul, pentru că un colţişor abia vizibil la obârşia Ţapului nu-mi dă pace. El e! Dintele dintre Colţii Mălinului!

Valea Ţapului. Colţul de Sus al Mălinului - în centru. În stânga lui - Dintele dintre Colţi.

Valea Urzicii

În aceeaşi poiană avem un prim contact vizual cu obiectivul turei noastre, Valea Priponului. Zoom şi click:

Peretele Priponului

Părăsind flancul Morarului, traversăm pârâiaşul Cerbului, ce acum are un debit consistent, dar pe care îl găsisem aproape întotdeauna secat toamna. Urmează un alt sector de urcuş pieptiş, prin pădurea de la poalele Colţului Ţapului. Şi acest urcuş îmi pare acum mai uşor decât îl ştiam. Undeva pe la mijlocul lui ne strecurăm printre câţiva bolovani imenşi, pasaj numit de demult Numărătoarea Oilor, pentru că oile îl puteau trece numai înşiruite una câte una, ceea ce le uşura ciobanilor recenzarea turmelor:

Urcuşul ne aduce într-o poiană foarte mare, La Piatra Pârlită, întinsă peste toată terasa de la acest nivel a Văii Cerbului, aproape orizontală, bordată de rupturi de pantă peste care văile Coştilei şi şiştoacele Morarului se prăvălesc prin hornuri fioroase. Din capătul acesta al poienii ni se dezvăluie circul superior al Văii Cerbului, pe muchia căruia tronează un monolit stâncos, Vârful Văii Cerbului, dublat la dreapta de un alt pinten, calcaros, cel al vârfului Găvanele:

Poteca marcată se îndreaptă spre capătul opus al poienii, unde se cască gura Văii Priponului, prăvălită şi ea printr-un horn fioros, în care stă înţepenit din vremuri antice un bolovan uriaş, pus acolo parcă înadins ca să pună capac oricărei încercări de a lua cu asalt valea:

Pălăria cucului (Geranium phaeum)

Suim Priponul, unde ochim la stânga un luminiş prin care să urcăm la brâna de trecere spre Valea Priponului. Nu prea a fost umblată din toamna trecută, poteca fiind mai degrabă virtuală. Ceva mai încolo, aproape de prispa stânei, se conturează mult mai clar. Prispa orizontală, lată cam cât un teren şcolar de sport, e parte a pragului Priponului, prag ce desparte două trepte ale Văii Cerbului. Stâna e neocupată încă, dar în septembrie trecut era plină de viaţă, cu oile în ţarc şi un firicel de fum deconspirând o mămăliguţă la ceaun. O inspectez cu o curiozitate copilărească, însă Iulia mă priveşte de pe potecă după o tentativă usturătoare de a traversa marea de urzici. Iarba de pe brâna care ocoleşte piciorul Crestei Priponului e mult mai prietenoasă şi va fi gazda primei pauze mari de pe traseu.

La Bordeiul Berbecilor

Din punctul acesta avem în vizor tot firul Văii Priponului până la pragul ce delimitează această porţiune năpădită de jnepeni şi bălării de zona de păşune alpină. Sălbatică şi umedă, de aceea rareori abordată strict pe fir, deşi nu e foarte grea. Cam toată lumea fentează porţiunea aceasta prin stânga, pe o potecuţă de ocolire ce se strecoară abil prin vegetaţia abundentă, potecuţă punctată ici-colo de mici momâi ridicate de binevoitori. Cine are ochi să le vadă va fi scutit de explorări inutile, potecuţa abia ghicită pe alocuri făcând un slalom serios, cu schimbări bruşte de direcţie pentru ocolirea unor praguri stâncoase.

Valea Priponului în amonte de bordei

De pe prispa Priponului mica brână coboară uşor până în firul văii, fir ce se adânceşte serios pe lângă prispă, prăvălindu-se în final peste ruptura cu bolovanul încastrat ce înfricoşează privitorul din Cerbului. Acum doi-trei ani s-a montat un lanţ de-a lungul porţiunii de brână de deasupra acestei mici prăpastii, dar apoi a dispărut, ceea ce e mai bine, zic eu, căci nemarcatele ar trebui să rămână virgine, fără amenajări care să faciliteze accesul celor nepregătiţi fizic sau psihic.

Nici nu atingem bine talvegul că îl şi traversăm, urcând la dreapta pe un culoar prin bălării ce se vrea o brână, începutul Brâului Priponit ce continuă spre Valea Caprelor. O privire de pe brâu peste Cerbului spre Morar:

Acul Mare şi Turnul de Aramă

După vreun minut trebuie să ne despărţim de brâu, traşi de mânecă de o momâie dacă nu suntem foarte atenţi (iar dacă nu suntem deloc atenţi ne rătăcim), apucând un alt culoar de vegetaţie, aproape paralel cu cel iniţial, dar cu mulţi metri deasupra lui. Acesta ne readuce în talvegul Văii Priponului, sub un alt prag stâncos. Pe peretele lui e o săgeată care-i avertizează pe cei ce coboară valea că trebuie să o apuce pe culoarul pe care tocmai ce venirăm, dacă nu vor să se chinuie descăţărând săritoarea ce se cască dedesubt.

De aici în sus firul văii ni se arată mai primitor, iar traseul îl urmează, cu mici abateri pe dreapta, însoţite de mici creşteri ale pulsului cînd suntem nevoiţi să depăşim câte o trecere mai aeriană:

Gălbinele (Doronicum carpaticum), un brand al Coştilei

Interimatul de dreapta se sfârşeşte pe o treaptă bolovănoasă din talveg în spatele căreia e un alt mic prag stâncos, pe care îl vom ocoli prin stânga, potecuţa strecurându-se iar printre jnepeni şi bălării. Porţiunea ce tocmai am urcat-o pe malul orografic stâng al văii:

Fisura din Peretele Priponului

Reveniţi a treia oară în firul văii dăm şi de prima zăpadă, şi de primele tufe de rododendron:

Hmmm! Zăpadă şi gheaţă. Dar nu-i bai, căci săritoarea la gura căreia se blegeşte limba de zăpadă precum limba unui căţel chinuit de arşiţă se ocoleşte tot prin stânga, tot printr-un culoar între jnepeni. După acest al treilea ocol, prima jumătate a traseului de pe Valea Priponului iese definitiv dintre jnepeni şi arbuşti la golul alpin, pe marginea inferioară a unei deschideri largi, străjuită la est de pereţii Coştilei, la sud de un lung prag semicircular, iar la vest de ultimele moţuri ale Crestei Priponului, o deschidere ca un evantai în ale cărui pliuri torenţii au adunat pietriş şi bolovani.

Valea Priponului în amonte de Brâul Mare al Coştilei (BMC)

Unii o numesc căldare, dar statutul oficial de căldare e incert, specialiştii într-ale geologiei contrazicându-se în privinţa originii ei, probele care să certifice o modelare glaciară fiind şi puţine, şi discutabile. De pe pragul de jos al acestei căldări sau, mai bine zis, din vârful evantaiului, ne despărţim de priveliştea porţiunii inferioare a văii cu prispa înierbată pe care tronează Bordeiul Berbecilor, căci de aici în sus, panta fiind mai puţin accentuată, acestea vor fi ascunse privirii.

Valea Priponului în aval de BMC

Acum că privirea poate zburda în voie peste toată căldarea inferioară a văii până pe crestele din juru-i, se risipesc toate temerile în privinţa zăpezii. Într-adevăr s-a topit aproape toată, micile petice rămase în pliurile evantaiului la umbra câte unui prag de piatră putând fi ignorate. Valea este inundată de verdele crud al ierbii, punctat din belşug cu albastrul genţienelor, galbenul bulbucilor şi mai ales rozul bujorilor de munte.

Bujori de Pripon

Deşi peste tot iarba deasă ne îmbie să ne aşezăm pentru popas, ne e aproape imposibil să găsim un loc în care să nu strivim vreo floare. Facem un compromis între confort şi spiritul ecologic: ochim doi bolovani plaţi, apropiaţi, pe care să ne putem aşeza relaxaţi pentru pauza de la mijlocul Văii Priponului. Stând pe loc, resimţim curând adierea rece a înălţimilor, ce cheamă hanoracele la datorie şi scurtează pauza.

Poza de grup

Partea a doua a Văii Priponului este mult mai simplă, lipsită de labirinturi înjnepenite sau săritori cu dichis. În plus, avem un reper foarte clar ce ne ghidează până sus: doi stâlpi metalici, relicvele unei foste barăci, se pare. Nu are sens să urcăm până pe platou, aşa numitul Pod al Coştilelor, căci căldarea de sus a Văii Priponului nu e spectaculoasă şi, dosită cumva între faldurile platoului prin cotul pe care-l face Valea Priponului la obârşie, nici nu oferă privelişti în jur. Dar mai ales nu avem chef să pierdem o jumătate de oră, pe puţin, de urcuş plictisitor pentru ca apoi să coborâm tot la stâlpii ţintiţi.

Luăm aşadar în vizor cei doi stâlpi, iviţi pe buza căldării precum buturile porţii la marginea unui teren de rugby, şi pornim spre ei în slalom printre mici praguri stâncoase sau ierboase, dar nu cu balonul oval ci cu aparatul de fotografiat în mână, pasat de la unul la altul în căutarea unei grămezi fotogenice în formaţia bujorilor de munte.

Traversăm repede firul văii şi-l urmăm un pic până găsim o pantă comodă de acces spre dreapta. Pe măsură ce ne îndepărtăm de fir căştigăm serios în altitudine iar perspectivele se lărgesc. Cum s-ar spune, scoatem capul din căldare. Un tur explicativ de orizont - în spate e Morarul, însă partea inferioară a Văii Priponului, cu tot cu prispa pe care tronează bordeiul stânei, nu se mai vede:

în dreapta noastră e Creasta Priponului, colţii ei cei mai de sus, mai puţin înfricoşători decât Peretele Priponului din zona ei mediană:

La stânga se ridică impunătoare Coştila, noi fiind acum la nivelul Brâului ei de Mijloc, mult mai sinuos dar şi mai dificil decât Brâul Mare, deşi la capătul lui dinspre Valea Priponului pare blând:

Încadrată de cele două flancuri stâncoase e căldarea inferioară a Văii Priponului prin care înaintăm, închisă spre obârşie de un zid stâncos, ce ascunde încă privirii căldarea superioară:

Ne continuăm urcuşul monoton prin pajiştea de rododendron pe o direcţie oblică faţă de firul văii, ochind spre zona stâlpilor un vâlcel mai pietros care să faciliteze înaintarea, căci acum şerpuim printre tufele dese de bujori, păşind cu grijă să nu strivim genţienele care le ţin companie.

Înaintare încetinită şi de pauzele lungi şi dese de cules rododendronul pixel cu pixel.

Aproape de buza căldării panta creşte, normal pentru o vale glaciară, şi terenul devine ceva mai stâncos. Aici micul vâlcel (sau micul horn) pe care-l găsisem de jos ca soluţie de ieşire din cazan ne vine în ajutor. Căldarea inferioară a Văii Priponului a rămas aproape toată la picioarele noastre:

Vizavi, Coştila îşi etalează mai multe brâuri, Brâul de Mjloc, aflat acum sub noi ca altitudine, şi ramuri ale Brăului de Sus, care nici nu se ghiceau cu o jumătate de oră în urmă.

De la această înălţime se vede şi căldarea superioară a Văii Priponului, largă şi mărginită de o scundă bordură stâncoasă, ascunsă şi ea vederii cu o jumătate de oră înainte.

Schimbăm direcţia spre sud pentru a urma vâlcelul ce ne va scoate în culmea dintre văile Priponului şi Căldărilor. Surpriză - o capră neagră paşte liniştită în vâlcel la vreo zece metri în faţa noastră!

Nu ne-a simţit apropierea pentru că vântul, care mai aduce din când în când câte un nor deasupra Coştilei, bate dinspre Omu, dinspre vest, deci dinspre ea. Urcăm încet, fără să o speriem. Într-un final îşi dă seama de prezenţa noastră şi, fără să se grăbească, urcă cei câţiva metri care o despart de capătul vîlcelului şi trece în valea de dincolo. După câţiva paşi ieşim şi noi din micul horn în muchia, aici estompată, dintre văi.

Poarta de trecere

Aici se încheie prima jumătate a drumeţiei de astăzi. Jumătatea mai grea, căci a fost pe valea ceva mai dificilă, dar şi în urcare. Cum deja abandonasem ideea unei bucle pe deasupra Cerbului până la Omu, unde oricum Iulia ajunsese toamna trecută, în favoarea unei ture relaxante, ne aşezăm să prânzim în tihnă cu privirile scrutând brâurile Coştilei. Mica lojă înierbată şi ferită de briza rece ce încă mai adie dinspre vest o îndeamnă pe Iulia la moţăit. Eu însă nu-mi dezlipesc ochii de pe binoclu, urmărind reale sau imaginare poteci, brâne sau hăţase prin cotloanele Coştilei sau Morarului.

Acele Morarului şi Brâul lor

O oră întreagă am lenevit contemplând munţii, şi aş mai fi stat încă pe atât sau chiar o veşnicie. S-a făcut însă ora trei şi, după calculele mele, ar fi timpul să ne urnim la vale dacă vrem să prindem trenul fără să ne grăbim. Vom coborî deci prin Valea Căldărilor, vale ce separă muntele Coştilei de muntele Obârşia, legaţi între ei prin Şaua Sugărilor. Sub această şa şi la nord de ea s-a adâncit cu zeci de mii de ani în urmă o căldare glaciară, mai largă decât cea prin care am urcat la prânz, dar cu versanţi mai puţin pronunţaţi. Pragul din faţa căldării e mai puţin abrupt decât cel de sub circul superior al Văii Priponului şi pare abordabil prin mai multe locuri. Sub acest prag glaciar Valea Căldărilor coboară în pantă nu foarte accentuată spre Cerbului, pantă pe care vom negocia sinuozităţile traseului nostru pentru a menaja cât mai bine genunchii. Locul nostru de popas e la marginea estică al căldării, aproape de pragul ei, la vreo 2200 metri altitudine. Cam la acelaşi nivel cu baza marii căldări a Văii Cerbului, de care ne desparte un pinten al muntelui Obârşia, pinten ce aici se arată domol, dar care spre Valea Cerbului aruncă un perete impresionant, tăiat probabil de gheţarul care se scurgea din marea căldare.

Căldarea superioară a Văii Cerbului

Înainte de a începe coborârea efectivă pe Căldărilor, ne abatem pe o curbă de nivel spre vest, spre centrul căldării; asta pentru că firul văii e mai convenabil de urmat peste micile praguri stâncoase care se succed în ulucul văii. Începe să se vadă, din unghiul acesta, şi poteca marcată din Valea Cerbului:

Valea Căldărilor

Cu o perspectivă vizuală mai bună asupra talvegului, coborâm pe fir sau pe lângă, având Creasta Priponului la dreapta. Ca şi pe valea anterioară, rododendronul este la putere, încântându-ne sufletele.

Pierdem (în avantajul nostru, bineînţeles) din altitudine; peste puţin timp căldarea Văii Cerbului dispare din vizor, iar cabana Omu abia dacă se mai vede dincolo de piciorul Obârşiei:

Omu' şi rododendronu'

În schimb faţa sudică a Morarului, aflată acum permanent în faţa ochilor, ne fascinează la fiecare pas, în primul rând cu Acele sale, apoi cu turnurile sau colţii mai puţin celebri dar la fel de zvelţi, sau cu brâurile atârnate la baza lor. Iulia recunoaşte linia Brâului Mare, pe care-l parcursese cu aproape doi ani înainte.

În dreapta, pereţii Crestei Priponului se înalţă din ce în ce mai drepţi pe măsură ce noi coborâm. Zărim un ciopor de capre negre la baza unuia din colţii acesteia. Probabil familia caprei negre care ne întâmpinase în vâlcel. Nu ne lasă să ne apropiem prea mult de pereţii crestei şi se regrupează pe un tăpşan suspendat, ieduţii sărind peste stânci unul câte unul, atent supravegheaţi de mamele lor.

Peretele vestic al Crestei Priponului

Primule (Primulla halleri)

Valea Căldărilor e cea mai uşoară vale din Coştila, bătută în toate direcţiile de ciobani cu turmele lor. Nepunând probleme de orientare şi nefiind flancată de pereţi care să incite căţărătorii, valea nu e descrisă în monografiile abruptului Bucegilor, ce se opresc cu inventarul văilor Coştilei la penultima spre vest, Priponului. Dar asta nu exclude o minimă atenţie la coborâre, pentru ocolirea sau abordarea în siguranţă a pragurilor expuse, însă negocierea traseului la faţa locului face parte din farmecul oricărui traseu nemarcat. Avem şi aici parte de câteva petice de zăpadă, spre bucuria Iuliei, ce desenează o inimioară pe unul din ele, cu vârful băţului de trekking.

Panta generală a Văii Căldărilor e destul de accentuată, ceva intermediar între panta văii abrupte a Priponului de la bordei până la golul alpin şi panta lină a căldării de la mijlocul ei, de aceea coborârea urmează când firul pietros, când serpentine imaginare peste pragurile ierboase. Ţinem mai mult dreapta văii, pe partea cu Creasta Priponului, din care se desprind câteva contraforturi ce de la noi se văd ca nişte ţancuri, creasta propriu-zisă fiind în spatele lor şi mai înaltă, dar nevăzută din acest unghi:

Tot coborând prag cu prag, ieşim din zona frământată a văii pe un picior prelung, vreun con de aluviuni, orizontala căruia prieşte muşchilor tensionaţi după o oră de coborâre. Realmente ne trântim pe primul petec cu iarbă grasă ochit de noi. Vrem să admirăm în tihnă Morarul, înainte de a reveni în zarva caracteristică traseelor umblate în weekendurile cu vreme bună. Privintă de aici Valea Căldărilor nu se arată tocmai uşoară, dar un ochi mai versat poate repede trasa poteci imaginare şerpuind spre obârşia ei.

Valea Căldărilor

Reveniţi din contemplare, scoborâm piciorul înierbat spre firul Văii Cerbului, în acelaşi timp cu Brâna Mare a Morarului, care şi ea coboară vertiginos, printr-un ocol larg, către punctul comun de întâlnire.

Gura Văii Căldărilor

Încep să se audă dinspre Cerbului vocile celor ce coboară sau urcă banda galbenă. Norii s-au risipit cu toţii, dar razele soarelui nu ne deranjează, acum că suntem în coborâre, cu rucsacurile uşurate, încântaţi de reuşita drumeţiei şi mai ales de priveliştile pe care ni le-a oferit, iar căldura anunţată pentru prânz s-a mai potolit, ceasurile fiind trecute de 4. Iulia e tot cu gândul la brâul care a fascinat-o şi pe care doreşte să-l reia cât de curând, pentru a-i cunoaşte şi partea lui nordică:

Reîntorşi pe potecile lumeşti, pornim după o scurtă pauză de bilanţ pe Cerb în jos, la pas, căci timp avem iar traseul marcat îl ştie deja şi Iulia foarte bine. Ne oprim din loc în loc pentru a ne rememora câteva repere: intrarea în brâul spre Bordei, gura Văii Priponului cu celebrul bolovan, piatra din mijlocul poienii La Piatra Pârlită, de unde îi spunem la revedere Văii Priponului, Numărătoarea Oilor, poiana din faţa Văii Ţapului, de unde ne luăm rămas bun de la Creasta Priponului, ce încă se mai vede de aici.

Gălbenele de pădure (Ranunculus nemorosus), asemănătoare cu piciorul cocoşului de munte, dar cu petale o idee mai înguste, ce nu se încalecă una pe alta.

Dacă mă gândesc bine, este prima dată când cobor Valea Cerbului în preajma solstiţiului, când soarele urcă cel mai sus pe boltă. Până acum am coborât-o doar toamna sau la sfârşitul verii, prinzând de fiecare dată ţancurile de la poalele Coştilei umbrite la ceas de seară. De data aceasta pereţii lor apuseni se scaldă în lumina soarelui, aflat încă mult deasupra crestelor ce închid căldarea Cerbului în spatele nostru.

Colţul Ţapului şi Muchia Frumoasă

Santinela Văii Verzi

Rămân însă nelămurit în privinţa localizării Colţului Prăpădit. M-am tot uitat după el, şi dimineaţa la urcare, şi acum la coborâre, dar nu l-am găsit. E clar că între Santinela Văii Verzi şi Colţul Ţapului nu există niciun alt ţanc. Colţul Ţapului e legat printr-o şa adâncă de Muchia Frumoasă. Voi relua căutările acasă, printre fotografiile mele de pe Morar şi din Brâul Mare al Coştilei, reuşind să-l identific, comparându-i silueta cu cea fotografiată de cei câţiva bucegişti înrăiţi care s-au încumetat să colinde sălbăticia Brânei Caprelor din Coştila. Cum a conchis şi Mircea Ordean, Colţul Prăpădit nu e nimic altceva decât prelungirea vestică a Santinelei Văii Verzi. Coclaurile sălbatice ale Coştilei fiind puţin umblate şi încă şi mai puţin documentate, hărţile şi schiţele sunt imprecise. Ba chiar cu greşeli grosolane, unele din hărţile Bucegilor apărute în ultimii ani plasând Colţul (sau Vârful) Prăpădit pe partea opusă a Văii Cerbului, cam acolo unde ar fi trebuit scris Mănuşa Morarului! Răsfoind fotografiile în căutarea vârfului ce s-a prăpădit realmente prin hărţi, am dat şi peste un portret al Văii Căldărilor de pe Brâul Morarului:

Din Poiana Coştilei, în care am ajuns relativ repede, după aproximativ o oră, mirându-ne iară că poteca ni se pare mai uşoară ca niciodată, ne îndreptăm spre Buşteni prin Plaiul Munticelului, evitând astfel gălăgia şi praful de pe drumul Gurii Dihamului ce ar fi neutralizat toată buna dispoziţie cu care ne-am încărcat pe munte. Şi deşi am mers relaxaţi, cu pauze lungi şi dese pentru fotografiat floricele sau studiat pereţi cu binoclul, tot am ajuns în gară cu o rezervă suficientă de timp pentru a reumple bidoanele cu apă şi a căuta o îngheţată prin oraş. Iulia e mulţumită că nici de data asta nu am mai zorit-o deloc pe drum, ba din contră, ea a tras de mine căci eu tot rămâneam în urmă, ba căutând un vârf prăpădit, ba străduindu-mă să focalizez aparatul pe o floricică ce mă vrăjise. Iar eu sunt mulţumit că Iulia merge deja pe munte cu o uşurinţă şi o siguranţă care mă fac să cred că a îndrăgit muntele pentru totdeauna. Urmează însă, peste exact o săptămână, primul munte adevărat din viaţa ei, pe care trebuie să-l urce singură, fără să se poticnească, ca să ajungă la destinaţia dorită: evaluarea de la sfârşitul gimnaziului.

La final, cu ajutorul carneţelului în care îmi notez cu meticulozitate reperele turelor, o estimare a timpilor necesari unui drumeţ obişnuit cu muntele, pe care nu-l grăbeşte nimeni dar îl încetineşte fotografiatul şi meditaţia:

Buşteni gară - Poiana Coştilei (via Plaiul Fânului): 1h½

Poiana Coştilei - La Bordei: 1h¾ - 2h

Valea Priponului: 2h½

Valea Căldărilor: 1h½

Valea Cerbului - Poiana Coştilei: 1h¼

Poiana Coştilei - Buşteni gară (via Munticel): 1h½

PS. Odată cu tura asta, s-a completat şi ultima filă a carneţelului. Peste două weekenduri am început unul nou.

PPS. Iulia a ajuns printre primii la destinaţia dorită. Poate că şi drumeţiile pe munte au ajutat-o într-o măsură.

Vineri, 5 august 2016 - 15:45 
Afisari: 5,021 


zoly