Prin cetati si castele de sub munte (Muntii Postavarul)

   Încep să scriu acest Jurnal cu gândul la zeul acela egiptean cu cap de ibis, numit Thoth, cel care se spune că ar fi dăruit oamenilor scrisul, şi asta cu şase milenii în urmă.

   Mă gândesc la disperarea lui când vede cum abandonăm pe rând scrisul pe pergament, pe papirus, ori pe foaia de hârtie şi trecem definitiv la înşiruirea de cuvinte electronice, tastate şi nu aşternute.

 

   Cu cât umbli mai mult înţelegi că e o vanitate nesustenabilă să afirmi că ,,ai facut cutare munte”, că îi cunoşti toate cărările şi locurile mai reprezentative.

   Mai mult de atât, atunci când pui piciorul într-un masiv nou, vei constata ca se anulează aproape tot ce ştiai despre munte din experienţele anterioare.

   Mă refer la colecţia de imagini, senzaţii şi trăiri transformate cu timpul în rutină şi care încearcă în orice clipă să-ţi trăiască ea viaţa.

 

   Gata, decum ai ajuns la munte trebuie sa te desprinzi din rutină şi să fi căt mai atent la tot. Să fi motivat, interesat şi implicat în aventura în plină desfâşurare.

   Iar partea cea mai frumoasă, paradoxul seducător, e ca toate acstea le vei face fără o miză deosebită, cum ar fi trecerea uni examen, speranţa unei promovări, seducţia cuiva, ori dobândirea unei medalii care să-ţi fie atârnată de gât.

 

   Şi totuşi ne-ar plăcea ca aceasta să fie tot timpul starea noastră normală, starea de libertate , de vacanţă necondiţionată.

   Cunoaştem bine setea asta de a cunoaşte nemijlocit locuri noi, cetăţi, datini, oameni.

   Cândva, cu mult timp în urmă, probabil că toţi am fost nomazi şi a rămas în gena fiinţei noastre acele filoane subţiri, vinişoare aurii de dor de ducă...

 

 

   La începutul verii am renunţat doar pentru o zi la răcoarea potecilor din pădure şi am ales drumul spre răcoarea zidurilor de cetăţi.

 

 

   Cetatea ţărănească de la Râşnov a fost ridicată în sec. 13-14 ca o măsură de apărare luată de locuitorii din zonă după marea invazie a tătarilor din anul 1241.

   Fortăreaţa poartă denumirea de cetate ţărănească deoarece ea a fost construită prin efortul colectiv al locuitorilor de atunci ai Râşnovului şi ai comunelor învecinate Cristian şi Vulcan.

   Prima menţiune istorică despre cetate datează din anul 1335, când a avut loc o nouă invazie a tătarilor, dar care s-a oprit sub zidurile cetăţilor de pe Tâmpa şi de pe dealul Râşnovului.

 

   Traseul zidurilor este neregulat, el urmărind terenul accidentat de pe marginea mai prăpastioasă a dealului. (Aspect ce duce cu gândul la zidul chinezesc.)

   Trecem pe sub zidurile pătrate ale turnului vechi şi pătrundem în curtea exterioară.

 

 

   Pentru a pătrunde în incinta cetăţii străbatem alte două rânduri de fortificaţii masive.

   O poartă retractabilă duce cu gândul la vremuri cu cavaleri si cu conţi de Monte Cristo.

 

 

   Oricât interes ai dovedi pentru istorie, când urci în Cetatea Râşnovului întâi şi întâi te vor uimi depărtările.

   Dintr-un punct mai înalt privim diadema Craiului şi măgurile cu care se continua aceasta spre est.

 

 

   Mai spre dreapta identificăm drumul ce duce la Zărneşti.

 

 

   Dincolo de geometria lanurilor de grâu şi de rapiţă distingem profilul gârbovit al Măgurei Codlei.

 

 

   La cetăţile dobrogene pe care le-am vizitat nu erau prea multe de văzut.

   Am mers la ele mai mult pentru a localiza în spaţiu poveştile pe care le-am auzit la ora de istorie.

   Acolo încerci să-ţi înfrângi o deziluzie care te roade pe tot timpul vizitei.

   (Cred că această deziluzie trebuie să fie şi mai mare pentru cel care vizitează ruinele Cetătii Troia din vestul Turciei. Asta după ce a aflat atâtea din poveştile lui Homer.)

 

   Altfel stau lucrurile la Cetatea Râşnovului. Aici edificiile din interiorul cetătii sunt pastrate destul de bine, eventual reconstituite cu măiestrie.

   Până la acoperişurile caselor.

 

 

   Poţi urca până în cotloanele înguste prin care fojgăiau apărătorii în timpul asediilor.

 

 

   Probabil ca locuinţele din cetate erau permanente doar pentru garnizoana militară. În schimb ele adăposteau si pe civili în timpul asediilor.

   Sursa de apă a fortăreţei este o fântână săpată în stânca muntelui pâna la adâncimea de 146m.

   Fântâna a fost săpată în 17 ani (1623-1640), aşa cum spune şi legenda, de doi prizonieri turci, cărora li se promisese libertatea în caz că vor termina cu bine treaba.

   E drept ca aceasta poveste am mai auzit-o şi la Castelul Bran şi la cel al Huniazilor, dar aici se pare ca au fost găsite versete din Coran scrise pe pereţii puţului.

   Trecând peste astea, aş vrea să cred că mai marii cetăţii s-au ţinut de cuvânt în ceea ce priveşte promisiunea făcută prizonierilor.

 

   În fotografie fântâna e în partea stângă.

 

 

   În punctul cel mai înalt al cetăţii e locul flamurei. Mi-ar fi plăcut să vad chiar vechiul stindard, care, după cum vom vedea, reprezenta un trandafir...

 

 

    Dealungul zidurilor interioare un lancier pare că-şi însoţeşte victima spre eşafod. Ar fi fost şi mai veridic dacă aceasta ar fi avut legată de picior o bilă...

   E o imagine sterotipă, văzută de noi numai în filme.

   În realitate bila aceea a fost utilizată numai în cazul unor prizonieri ,, încarceraţi” pe insule izolate. Poţi fugi cu gogoloiul în braţe, dar e mai greu să înoţi cu el...

 

 

   Vizitatorului îi sunt rezervate şi altfel de surprize, cu imagini si personaje medievale.

   Custodele muzeului, mai degrabă un colecţionar împătimit, ne întâmpina cu amabilitate.

   Aflăm că pe zidurile cetăţii s-au turnat în anul 1974 mai multe cadre la filmul ,,Nemuritorii”, cu nemuritorii Amza Pellea, Ilarion Ciobanu, Jean Constantin etc.

 

   Viaţa poate fi un lung şir de surprize... Uite, am băgat de seamă ca de la un timp s-a luat de cântat şi tata lui Ştefan Banică jr.

 

 

   Într-o vreme eram fascinat de Evul Mediu.

   (La aceiaşi ani ai tinereţii Octavian Paler se străduia să scrie o lucrare despre ,,Reabilitarea Evului Mediu”.)

   Romanul ,,Regii blestemaţi” al lui Maurice Druon a fost atunci pentru mine o carte de căpătâi.

   Vă amintiti povestea.

 

   Cu toată ,,sărăcia de bunăvoie” afişată de cavalerii templieri, ordinul călugarilor militari ajunsese la o mare bogăţie şi putere în Franţa.

   Sprijinit de către Papa Clement al V-lea, regele Filip cel Frumos scoate Ordinul Temlpier în afara legii în anul 1307, iar în 1314 îl arde pe rug pe Marele Maestru Templier Jacques de Molay.

   Blestemele acestuia aruncate dintre flacările rugului aveau sa urmarească dinastia Burbonilor până la ghilotinarea regelui Ludovic al XVI-lea în anul 1793. După Revoluţia Franceză din 1789.

 

 

   Doi reprezentanţi ai castei militarilor ,,făcând galerie” unui ,,om de jos’.

 

,,Vicleana limbă dezmăţată

  E limba ce-o luasem drept

  De la un şarpe înţelept...”

 

 

   Între 1211 şi 1225 Ţara Bârsei a fost stăpânită de cavalerii teutoni. (O poveste din acele vremuri în Culturalul meu ,,Cavalerul de Piatră-povestea Muntelui Postăvaru.)

   În acest răstimp au fost aduşi aici şi primii colonişti saşi. Acestia proveneau de pe maul stâng al Rinului, din localitatea ,,Rosenau” (Valea Trandafirului), nume din care derivă actualul Râşnov şi emblema medievala a oraşului: trandafirul.

   (Ne amintim că în perioada sus-numită cavalerii teutoni au mai ridicat şi cetătile de la Tabla Buţii (Munţii Tătaru) şi cetatea Orăţii de pe dreapta serpentinelor ce coboară din Pasul Bran spre loc. Podul Dâmboviţei.)

 

   Aşa stau lucrurile cu primii saşi. Dar atât de vocalii secui?...

   După sursele germane din sec. 9-13 (Poeta Saxo, Analele Fuldense etc.) secuii sunt urmaşii avarilor, neam turcic originar din Mongolia şi înrudit ca limbă cu hunii, pecenegii, cumanii, tătaro-mongolii, turcii etc., total diferiţi de maghiarii finici şi anteriori venirii acestora.

   Avarii sunt zdrobiţi de Carol cel Mare (768-814) şi alungaţi din Franţa spre câmpia panonică.

   Rămăşiţele avarilor se pun atunci sub protecţia ungurilor. Aceştia sunt maghiari finici care au cucerit Ţara Ungului şi ulterior şi-au luat numele de unguri.

   Analele Fuldense vorbesc la anul 895 despre ,,avarii care îşi zic, dar nu sunt unguri”.

   Aliaţi, dar neincluşi în conglomeratul de populaţii ce va duce la geneza ungară, secuii au fost utilizaţi de maghiari, apoi de unguri, ca în orice alianţă între unul mai tare şi unul mai slab, în avangarda, cu ocazia ofensivelor şi în ariegardă, la retrageri.

   Secuii se vor bucura de privilegii în schimbul slujbei lor militare şi vor fi folosiţi ca element înaintat împotriva mult prea numeroşilor autohtoni pe care regalitatea ungară nu va putea niciodată să îi asimileze cu totul: românii.

 

 

   Următorul popas în Ţara Bârsei îl facem la Codlea.

   Pe strada Lungă oprim pentru a vizita Biserica evanghelică. E o biserică veche, ridicată în sec. 13.

  Particularitatea ce o face remarcabilă e faptul că e o biserică-sală fară turlă interioară.

   Fiind dublu fortificată, era destinată să străjuiască trecerea spre Munţii Perşani.

  

   Zidul exterior al fortificaţiei.

 

 

   Turnul din faţă al bisericii se numeşte ,,Turnul Fierarului” şi are o înălţime de 65m.

   Tavanul casetat este o piesă originală. În medalionul octogonal din mijloc se poate descifra o inscripţie în germană, care se pare ca e o avertizare la adresa credincioşilor: ,,Nu toţi cei care spun Doamne, Doamne vor ajunge în Împărăţia Cerului.”

 

   Recunosc că lucrurile devin complicate pentru mine, având în vedere că n-aş putea face nici diferenţa dintre bisericile evanghelică, protestantă ori reformată...

   La biserica mă atrag lucrurile generale, denumirile generice.

   Spre exemplu numele de ,,Biblie” vine de la denumirea grecească a sulurilor de papirus, ,,bublos”, pe care anticii greci le aduceau din orasul fenician care se numea, cum altfel decât Byblos...

   Dealtfel oraşul antic Byblos concurează la titlul de cea mai veche aşezare încă locuită, din sec 12 î. Hr.

 

 

  

   Îmbătaţi de atâta istorie încercăm să luam o gura de aer curat la Poiana Narciselor de la Dumbrava Vadului.

   În localitatea Şercaia facem stânga pe un drum comunal şi la ieşirea din satul Vad oprim la semnalele luminoase şi acustice ale unei treceri la nivel cu calea ferată.

   După mai bine de 10 min. de bălănganeală vedem un tren industrial ce se opreste la vreo suta de metri mai încolo, apoi pare ca se întoarce de unde a venit.

   Ne pierdem răbdarea şi trecem printre semibariere întreg şirul de maşini.

   După 3-4km drumul se sfârşeşte brusc. În mijlocul câmpului ne întâmpină totuşi un paznic în uniformă maronie.

   E vârful de lance al unor pregătiri pentru Sărbatoarea Narciselor, care va avea loc... mâine.

   Rezervatie se întinde pe vreo 400ha.

   Luăm cu noi rucsăceii cu mâncare şi pornim spre Dumbravă.

 

 

   Patrundem adânc în pădurea de stejar şi avem surpriza să constatăm ca suntem în mijlocul unei zone mlăştinoase ce se întinde înspre toate direcţiile.

 

 

   Dumbrava are şi câteva poieni insorite, dar lanuri de narcise se lasă asteptate.

 

 

   E drept ca aşa, ,,de gust”, găsim câteva exemplare singulare. Le pozăm pentru a trage o concluzie ca la matematică: ,,ceea ce trebuia demonstrat”.

   Doar atât.

 

 

 

   Revenim la drumul principal, E68, şi dupa serpentinele largi ale unui ,,pas” trecem în Ţara Fagăraşului.

   Şi pentru că toate aici trebuiau să poarte un nume, au fost numite Făgăraş: Ţara, Munţii, oraşul şi cetatea.

 

   Cetatea Făgăraşului a fost construită prin anul 1310 de catre Ladislau Apor, iar în jurul acesteia s-a format treptat localitatea Fagăraş.

   Într-un pliant turistic se spune ca cetatea a fost ridicata de Ladislau Apor în mijlocul oraşului.

   Cum cântă şi Ştefan Hruşcă:

,,Isus s-a născut

În sara ghe Crăciun...”  

   De parcă ziua de Crăciun ar fi fost anterior...

 

 

   Cetatea Făgăraşului, împreuna cu Almaşul, au fost acordate în evul mediu de regii Ungariei ca feude domnitorilor munteni care se puneau sub protecţia lor. Astfel Făgăraşul a fost stăpânit pe rând de către Vladislav Valicu, Mircea cel Bătrân etc.

   Ca urmare a înfrângerii regatului feudal maghiar de către turci în anul 1541 la Mohacs, Transilvania devine principat independent.

   Din acel an domeniul şi Cetatea Făgăraşului intră în proprietatea ereditară a principilor Transilvaniei.

 

 

   Trecem pe sub marea arcadă a portii principale şi vedem că şi această cetate e înconjurată de două rânduri de ziduri de apărare.

 

 

   Mihai Viteazu (1593-1601) îşi manifestă pretenţiile asupra acestui teritoriu ca un vechi drept voievodal al Ţării Româneşti.

   În 1599 el intră în posesia cetăţii, Făgăraşul devenind loc de adăpost pentru averile si familia domnitorului.

 

 

   Zidurile interioare sunt prevăzute la colţuri cu 5 turnuri, fiecare având o altă formă si destinaţie:Turnul Temniţă, Turnul Thomari (casa pivnicerului), Turnul Roşu, Turnul Negru şi Turnul Pestriţ.

 

 

   Mai întâi facem un tur al cetăţii pe terasele situate la niveluri diferite.

 

 

   Apoi străbatem şi curtea interioară.

 

 

   La sfârşit vizităm muzeul.

   Obişnuit cu pustietăţile dintre ruinele cetăţilor dobrogene, istoria intâlnită aici mi s-a părut copleşitoare.

   Probabil ca am avut reacţia barbarului venit din stepe şi rămas cu gura căscată când a pătruns în Roma, Cetatea Eternă.

 

   N-am fotografiat la interior, dar exponatele si sălile de vizitat sunt atât de multe şi interesante, că cititorul trebuie să le vadă la faţa locului.

   Amintesc doar de ,,Fecioara de fier”, steagurile şi sicriele din Sala Dietei, Ieşirea secretă, Temniţele, Fântâna, Spânzurătoarea etc.

   Bine păstrată şi plină de istorie, Cetatea Făgăraşului are mult mai multe de arătat decât supermediatizatul Castel Bran.

 

 

   Cu pârul ridicat pe ceafă de la cele văzute în Cetatea Făgăraşului, mergem mai departe şi la Sâmbăta de Jos facem stânga pentru a vizita în localiatate Herghelia de cai lipiţani şi Castelul Brukenthal.

   Castelul se află chiar în perimetrul hergheliei (acum proprietate Romsilva), dar găsim aici doar un şantier de renovare a clădirii.

   Nefiind nici un ghid disponibil, ratăm şansa de a vedea hipodromul, armăsarii de reproducţie, secţia de dresaj, sala de harnaşamente etc.

   Cu mult mai mult noroc decât noi poţi face şi o plimbare cu trăsura pe hipodrom.

 

   Castelul Brukenthal a fost construit în anul 1750 de contele Josef von Brukenthal, fratele lui Samuil von Brukenthal.

   Acesta din urma a fost singurul sas transilvănean care a deţinut funcţia de Guvernator al Marelui Principat al Transilvaniei între 1777-1787. În anul 1779 el a construit la Sibiu palatul ce astăzi, ca muzeu, îi poarta numele.

   Terenul de 1700ha a fost atribuit contelui Josef de către împărăteasa Maria Tereza.

   Legenda vorbeşte de o relaţie pasională între cei doi şi că împărăteasa şi-ar fi petrecut câteva veri la Sâmbăta.

   Realitatea pare să nu confirme aceste poveşti.

 

 

   La Sâmbata de Jos mai găsim un alt castel, renovat, dar devenit proprietate privată, deci nevizitabil.

 

 

   Ţinem în continuare drumul spre munte şi într-un cadru natural de o deosebită frumuseţe, la poalele Munţilor Făgăraş, ajungem la Mânăstirea Sâmbăta.

  

 

   O poartă de lemn monumentală străjuieste aleea de acces la mânăstire.

 

 

   Prima clădire a aşazământului monahal, o biserica de lemn, a fost ridicata în anul 1657 la iniţiativa vornicului Preda Brâncoveanu.

   Biserica de zid şi întregul complex mânăstiresc au fost construite prin grija domnitorului Constantin Brâncoveanu între anii 1696-1707. astfel aşezamqntul poarta si numele de Mânăstirea Brâncoveanu.

 

 

   Portretul votiv şi bustul ctitorului.

 

 

   Aleea colonadelor de pe rama vestică.

 

 

   În anul 1785 mânăstirea a fost dărâmată cu tunul de către generalul habsburgic Preiss, în urma râzmeriţelor religioase din Ardeal.

   Reconstrucţia a fost începuta abia în anul 1926, iar sfinţirea a fost făcută în 1946, în timpul regelui Mihai I, al cărui portret e pictat în interiorul bisericii.

   În acea perioadă stareţ al mânăstirii era părintele Arsenie Boca (stareţ 1940-1949), sfântul necanonizat încă al Ardealului.

   Până nu demult duhovnicul Mânăstirii Sâmbăta a fost părintele Teofil Pârâianu.

 

 

   În livada înflorită a mânăstirii aflăm crucea de marmură ridicată în memoria luptătorilor anticomunişti din Munţii Făgăraşului. Citim pe frontispiciu:

   ,,Ei au murit în Munţii Făgăraş luptând împotriva comunismului.”

   Şi sub braţele crucii se rânduiesc nume de români din satele din jur: Şinca Veche, Berevoi, Aluniş, Râuşor, Lisa, Drăguş, Breaza, Vistea...

 

 

 

   Plecăm de la Sâmbăta şi privim peste umăr la crestele făgărăşene care n-au încheiat încă socotelile cu iarna.

   Încărcaţi de istorie şi cu sufletele mai limpezi aşteptăm ca vara să facă şi crestele munţilor mai primitoare.

 

 

 

 

 

   Şi astfel cuvântul scris al acelui zeu-ibis, cuvântul mai impersonal al lui Gutenberg-tipograful şi, cel mai probabil, efemer al lui Google încearcă sa netezească, dupa puterile sale, ,,calea cea mai lungă-calea de la ochi la inimă” cum o găsea cândva şi părintele Arsenie Boca.

 

 

 

  

 

  

Duminică, 11 decembrie 2011 - 14:31 
Afisari: 4,998 


gigicepoiu