Prin Apuseni la ceas de ploaie (Muntii Bihor - Vladeasa)

       

       Nu stiu altii cum sunt dar pentru mine, cele mai dragi amintiri sunt cele din copilarie. Amintirile din vacantele de la bunici, din concediile cu parintii, din spatele blocului cu prietenii. Pe masura ce anii au trecut si am crescut sertarul s-a imbogatit cu multe altele dar parca din ce in ce mai putine atat de vii precum cele ale copilariei.Sigur,imi aduc aminte cu placere de ele dar intensitatea este mult mai mica. Probabil ca diferitele responsabilitati, griji, probleme si de ce nu, si maturitatea ne fac sa traim si sa “vedem” diferite momente cu alti ochi decat cei inocenti si sinceri ai copilariei. O nota discordanta, printre alte cateva, o face o anume zi, din vara lui 2010, zi ce face si subiectul acestui jurnal. Sa o luam deci, cu inceputul.

      De cativa ani buni tot citeam diverse articole, vizualizam poze si chiar cateva reportaje despre muntii Apuseni. In mintea mea se crease un tablou plin de culoare, de frumos, de arhaic. Tentatia devenise atat de mare incat am hotarat ca in vara ce urma sa vina orice ar fi, voi petrece cateva zile in Apuseni. Astfel, am inglobat destinatia intr-un tur al Romaniei ce urma sa aiba loc in luna iulie.Ne-am strans 7 prieteni, caractere diferite, pasiuni diferite dar toti dornici de a vedea parti noi ale Romaniei. Dintre cei 7, 5 am fost protagonistii acelei zile cu adevarat pline. Sa facem cunostinta: Marius (I:“Hai pe Omu!” M:“Pot sa ajung cu masina?”), Alexandra ( greu de scos pe munte dar odata ajunsa acolo, chiar si la capatul puterilor, strange din dinti si continua), Adi (I:”Hai pe munte!” A:”Nu!” I:”Hai ma pe munte!” A:”Nu!”, I:”Hai ma!!!” A:”Bine, merg!”, Bogdan (“Ionut, nu ma intereseaza cum e vremea, nu ma intereseaza unde mergem dar week-end-ul asta vreau sa merg pe munte!”) si subsemnatul.      Sa revenim. Ne-am cazat intre Arieseni si Vartop la pensiunea Cota 1000, pe care o recomand cu caldura. Da, ii fac reclama, o gazda mai calda si dispusa sa isi multumeasca clientii rar mi-a fost dat sa vad. Astfel, dupa o zi prin Cetatile Ponorului revenim seara la pensiune cu gandul de a merge la Cheile Galbenei si Groapa Ruginoasa. Proprietarul pensiunii ne pune la dispozitie o harta cu zona in care aparea un traseu marcat din Vartop, urca la Groapa Ruginoasa si apoi cobora la Cheile Galbenei de unde urma sa ne intoarcem in Arieseni pe drumul forestier. Fotografiem harta pentru ca, oarecum jenat, proprietarul ne-a spus ca nu ar vrea sa o luam pt ca e ultima pe care o are, alti turisti au luat si au uitat sa inapoieze sau au inapoiat hartile distruse. Stabilim plecarea la 7 dimineata. La 7:30 eram inca pe terasa, luand micul dejun adus de acasa. Era imposibil sa nu stai sa savurezi un ceai cald in bataia soarelui, pe o banca de lemn, pe o terasa pe sub care curge Ariesul. Usor usor ne mobilizam si ne urcam in masina ce urma sa o lasam la intrarea in traseul de Groapa Ruginoasa. Atmosfera era incarcata, aerul greu respirabil, si,desi era soare, mirosea a ploaie.    

      Incepem sa urcam spre Ruginoasa, printre lespezi, prin padure. Dupa 10 minute se aude din spate: “Ba mai incet ca nu mai pot!”. Eu, mai in fata cu Adi si Bogdan: “Gata, a inceput!”. Din tot grupul, Marius era cel mai putin antrenat, singurul traseu parcurs de el regulat este de la masina in bloc sau de la masina la serviciu. In 30 de minute ajungem la Groapa Ruginoasa. Pana aici, marcaj bun, din pacate nu mai retin exact care era acesta. Cand am vazut episodul din Ultimate Survivor,cel filmat in Romania, candva in primavara lui 2011, ma gandeam..ce inseamna showbiz-ul, au filmat Groapa Ruginoasa din astfel de unghiuri incat sa para extrem de intinsa si evident, singura solutie rapida era sa coboare prin ea!Cand de fapt nu e asa de mare si se poate ajunge repede la oricare din extremitatile sale, avand forma de semicerc. La fel au prezentat si incursiunea subacvatica din Cetatile Ponorului, Bear Gryllz a intrat pe gura principala din interiorul cetatilor si a fost filmat iesind pe o alta, in nici un caz pe cea logica, a avenului. Nu contest meritele protagonistului si experienta lui, dar vazand realitatea din teren si ulterior la tv si episodul respectiv, m-a facut sa privesc cu alti ochi aceasta emisiune. Dar sa revenim la oile noastre. 

       Stam cam 15 minute aici, pozele de rigoare, pauza necesara pentru altii si incep sa caut marcajul ce se presupunea ca va continua spre Cheile Galbenei. Si caut si caut si caut, marcaj, nimic. Buun, hai sa ne uitam la fotografia cu harta, atat cat se poate, pt ca atunci cand ai un aparat foto absolute banal, detaliile ne omoara. Dupa putina orientare in spatiu decidem sa o luam prin stanga gropii. Mergem cam la 5 m de margine, paralel cu aceasta, prin padure. La un moment dat, in dreapta noastra, la vreo 2 metri, se prabuseste o bucata mare de pamant. Luati prin surprindere, sarim spre stanga si hotaram sa mergem ceva mai departe de margine. Stiam ca groapa este in expansiune dar nici chiar asa!       

      Padurea este intunecoasa, de brad, cu un aer usor sumbru. La un moment dat, vedem ceva miscare mai in fata dar nu ne dam seama ce e. Cineva zice ca e ursu’, mie imi vine cam greu sa cred, nu stiu de ce. Dupa cateva secunde de liniste ursu’ necheaza si noi pufnim in ras si ne reluam drumul. Ma rog, balaureala cautand drumul. Ajungem la zona cu nechezatul si dam peste 15-20 de cai ce pur si simplu stateau pe loc, in padurea intunecoasa. Ciudat tablou…   Tragem o poza si continuam. Dupa cateva sute de metri iesim din padure intr-o poiana mare, de fapt pe o coama.        Vizibilitatea era foarte mare in 3 directii, doar marcajul era invizibil. Facem dreapta, paralel cu padure, coborand putin,spre ceea ce mie mi se parea est, adica directia buna.Busola o lasasem acasa, ma gandeam ca deh, Apuseni, ne descurcam. In vale se vede o zona intinsa de zmeuris si ceva culegatori. Zic gata, ei sigur stiu sa ne spuna incotro sa o luam. “Buna ziua, ne puteti indruma si pe noi spre Cheile Galbenei, nu gasim marcajul!” “Buna ziua, spre ce chei? N-am auzit de ele, io nu sunt de pe aici. Da’ nu vreti sa cumparati niste zmeura?”. Ridic o spranceana…ne aflam intre tufisuri pline cu zmeura…ma gandesc ca poate ne-a vazut cu numere de Bucuresti. “Nu, multumim…”. Interlocutoarea se intoarce si pleaca cam dezamagita ca nu a incheiat afacerea si noi ne intoarcem iar la marginea padurii sa cautam marcaj, sau macar o poteca care sa coboare in directia dorita, sau ma rog, ce parea corecta.      

      Ne imprastiem si la un moment dat Adi gaseste o poteca acoperita cu vegetatie, ce coboara spre est, prin padure. Ne insufletim si o luam intr-acolo cu viteza sporita. Poteca devine din ce in ce mai stearsa pana dispare de tot. Eh, ce facem acum?Pai ce sa facem, coboram pe unde putem, mergem in cheile Galbenei, deci trebuie sa fie un rau, si unde poate fi unul, decat in jos. Dar care jos, ca erau 2 de jos, inainte sau spre stanga, si cum eram si in padure, orientarea era din ce in ce mai dificila. Hotaram sa o luam spre stanga. Dupa nici 50 de metri dam de o zona intinsa de balarii inalte cam de 1 metru si ceva in care erau si zone destul de mari de urzici, greu de vazut. “Bun, cine face poteca?”. Rasete, misto-uri. ”Mergi tu ca ai parul mai mare pe picioare nu o sa simti!” Alexandra:” Eu nu merg prima ca sunt mica, nici nu ma mai vad din ele!” Adi: “Nu merg frate ca daca sunt serpi!”. Pfiu…ce sa fac, ma inarmez cu o creanga uscata pe post de maceta si da-i si fa poteca. Evident nimeresc si ceva urzici, am mai intarziat reumatismul cu cativa ani! Trecem in cele din urma, mai cu voie buna, mai cu bombaneli si ajungem intr-o zona defrisata. Dar nu oricum ci intreg versantul. Ca la un semn toti incepem sa injuram printre dinti, mai un PDL, mai un PSD, apoi se face liniste. Nu avea cum sa nu te intristeze un astfel de peisaj, doboraturi peste tot, cioturi, drumuri de taf-uri, si efectiv un versant intreg! Am mai vazut asa ceva anul acesta de pe varful Rosu din Iezer, spre Fagaras. Simt revolta prin toti porii dar imi spun ca nu asta e imaginea cu care vreau sa raman din Apuseni asa ca dau jos rucsacul si scot ceva mancare. Nu era tocmai locul in care as fi vrut sa iau masa dar déjà o amanasem de vreo ora si cum nu parea ca vom ajunge prea curand la ceva ce sa semene a marcaj sau poteca turistica, am decis sa ne oprim putin acolo. Mancam ceva incercand sa ne dam seama unde ar trebui sa ajungem si mai ales pe unde, pt ca era greu sa o luam “la liber”, muntele fiind plin de doboraturi. Urmam ce urmam un drum de taf si apoi gasim un parau. De aici o luam pe firul lui, abrupt, plin de grohotis dar era cel mai sigur ca astfel ajungem la un rau sau poate chiar la ceva mai concret.      

      Dupa jumatate de ora ajungem la o remorca forestiera. Bat la usa, nimic. Previzibil, doar e duminica. Insa de aici incepea un drum forestier bine conturat asa ca o luam pe el, sperand la…ceva. Incepuse sa se cam innoreze si aerul era din ce in ce mai inabusitor. Atmosfera un pic mai serioasa, Marius cu Alexandra erau putini ingrijorati ca de 3 ore nu gasim nici o urma de marcaj sau chei. Na, nu prea erau obisnuiti cu traseele. Insa au uitat de asta cand pe stanga si e dreapta drumului au dat de tufisuri pline cu zmeura. Daca sus nu au vrut sa manance acum da-i si infuleca! Toti 4 gramada pe zmeura, rasete, glume. Eu am luat cateva si am luat-o putin inainte stand cu gura pe ei sa mergem, sa mai lase zmeura. Nu prea imi place sa pierd timpul cand nu stiu exact cat mai am de mers pana la destinatie si mai sunt pe munte si cu persoane incepatoare, sunt putin stresat. Cu greu reusesc sa ii urnesc si sa continuam drumul. Drumul forestier. Si mergem si mergem si nu ajungem nicaieri. La fiecare curba speram sa ajungem la un indicator, sa vedem ceva. De fiecare data, deziluzie. Nu vedeam decat o alta curba. Din memoria vizuala stiam/banuiam ca ar trebui sa iesim intr-un alt drum forestier, ce vine de la satul de vacanta Boga si se continua pana in Arieseni. Lucru ce s-a intamplat dupa vreo jumatate de ora. Eh, acum alta problema: Unde am iesit, inainte de chei, deci o luam spre dreapta, sau dupa chei si o luam spre stanga?Pentru ca drumul de pe care veneam nu era pe harta. Hotaram sa o luam spre stanga si daca in 15 minute nu auzim apa unui rau ne intoarcem in directia opusa. Am auzit toate zgomotele padurii mai putin apa de rau asa ca ne-am intors si, dupa 20 de minute de la intersectie ajungem la rau. Chipurile se lumineaza, tonus-ul creste, speranta revine. Pe malul raului, intr-o poiana, cateva corturi de camping cu masinile din dotare. Ochesc un domn mai in varsta care avea pe langa el 3 tineri de 14-15 ani ce pareau tare chinuiti de iesirea asta in natura. Il intreb in ce directie trebuie sa mergem, imi indica si ma anunta ca in 30 de minute ar trebui sa ajungem la intrarea in chei. Marius: “Bai Ioane, sper ca, cheile astea sunt ale dracu’ de misto ca daca am mers atat sa vad 2 pereti mor cu tine de gat!”. Rad infundat, eu eram singurul care vazuse cheile in fotografii . Trecem pe langa Poiana Florilor si ajungem la intrarea in chei. Un grup tocmai iesea si parea incantat.       

      Mai mancam ceva, strangem si ajungem la zona lanturilor. Eu, citind despre chei stiam ca daca debitul nu e f mare putem trece si prin apa drept urmare ne luasem toti incaltamintea de apa cumparata din Grecia cu un an inainte. Dar cum toate zonele erau asigurate cu lanturi am zis ca nu are rost, e mai distractiv sa inaintam pe ele. 

      Poze, rasete, tot tacamul. Ajungem si la cascada Evantai, cireasa de pe tort. O zona cu adevarat superba,salbatica, A ajutat mult si faptul ca inafara de lanturi nu am vazut nici un alt semn de interventie umana, nici macar un muc de tigara. Ma gandeam in sinea mea ca pentru asta am venit in Apuseni, pentru a trai acel sentiment care nu m-a mai incercat decat in Bucovina. De liniste, de multumire sufleteasca. Ma simt implinit. 

       Urcam si in pestera de deasupra cascadei dar la lumina telefoanelor mobile nu vedem prea multe si decidem sa iesim, sa nu riscam vreun accident. In departare incep sa se auda tunete asa ca hotaram sa facem cale intoarsa catre drum, lasam zona superioara a cheilor pt alta ocazie, nu ar fi tocmai indicat sa mergem pe lanturi si stanca uda, si eventual si ceva viitura venita de sus.       Inteleapta decizie a fost pt ca imediat ce am iesit la drum a inceput o ploaie torentiala. “Marius, Alexandra, vedeti, nu v-am zis degeaba sa va cumparati pelerine, n-ati vrut, acum ce faceti?” “Lasa ma ca e torentiala, se opreste repede!”. Eu, Adi si Bogdan pe rand incercam sa o convingem pe Alexandra sa ia o pelerine dar refuza, e mai distractiv asa, si ia o frunza imensa de…balarie si si-o pune pe cap. Imediat ajungem la indicatorul de Arieseni care anunta 2 ore pana la destinatie. Lejer, drum forestier, doar ploaia sa se opreasca. Pornim. Ploaie.Mergem.Ploaie.Mergem.Ploaie. De o ora ploua torrential incotinuu. Mi-a venit in minte un citat din Forrest Gump, unul din filmele mele preferate: “One day it started raining, and it didn't quit for four months. We been through every kind of rain there is. Little bitty stingin' rain... and big ol' fat rain. Rain that flew in sideways. And sometimes rain even seemed to come straight up from underneath. Shoot, it even rained at night..”. Eh, cam asa simteam si noi. Daca pana atunci am ocolit micile torente create pe drum, acum am inceput sa mergem direct prin ele, pt ca nu mai puteau fi ocolite, nu mai conta ca incepusem sa ne udam la picioare. Vorbesc de noi, cei cu pelerine. Alexandra cu Marius erau déjà uzi pana la piele si incepusera sa cedeze nervos. Intr-un mod haios, dc se poate spune asa. Marius s-a asezat la un moment dat turceste sub un copac pe marginea drumului si a racnit ca el nu mai pleaca de acolo pana nu se opreste ploaia. Pe cat de serios era, pe atat de nostim era sa il vezi acolo, stand turceste si fiind la fel de plouat ca si sub cerul liber. Nu am putut sa il scot de acolo decat mintindu-l ca mai avem maxim jumatate de ora. In realitate trecusera déjà aproape 2 ore si nu parea sa ne apropiem de nimic.       Plecam iar la drum si un scurt timp ajungem la un canton inchis dar unde am putut sta la adapost pe o prispa, unde  am si mancat ultimele senvisuri. Cu putin efort am reusit sa ii insufletesc si pe cei 2 plouati. Se face liniste. Nu mai ploua! Strangem in graba in speranta ca macar sa mergem cat mai mult asa, chiar daca erau semne ca va incepe iar. La 50 de m de canton, incepe iar, parca si mai furios ca inainte. Marius racneste iar, pune capul in pamant si trece pe langa noi mai mai sa facem otita. Nu il tine mult, dar apreciem gestul.

      Pana acum am mers aproape de firul raului, cu versant pe stanga dar acum am trecut un podet si avem versanul pe dreapta. Eu cu Adi mergem ceva mai inainte, pentru ca aveam si un ritm ceva mai sustinut de obicei dar si pentru a-i motiva putin pe ceilalti. La un moment dat se aud zgomote in padure in dreapta, mai sus, pe versant. Ne oprim sa ascultam mai cu atentie. Incep sa se auda trosnituri, ne gandeam ca o sa cada mai sus un copac, ca nu parea sa se auda langa noi. Dar intr-un mod ciudat se aud din ce in ce mai aproape si cade o pietricica intre noi de sus. In secunda urmatoare o rupem la fuga, In urma noastra nu auzim decat niste bufnituri puternice si un “fugiti!!”. Ne oprim dupa 100 de m nemai auzind nimic. Ne intoarcem cu fata spre spate ca sa zic asa, si ii vedem pe ceilalti opriti pe loc cam la 150 m in urma. Se uita in sus o secunda si apoi o rup la fuga si ei pana la noi. “Bai ce bolovani au venit de sus, la 2 secunde dup ace ati fugit voi exact prin locul unde v-ati oprit initial au sarit niste bolovani mari care apoi s-au rostogolit pana in rau. Daca ramaneati acolo praf va faceau!” . Realizam pericolul care a trecut pe langa noi dar noi nu puteam decat sa radem. Care erau sansele ca mergand prin Apuseni, pe un drum forestier, sa te loveasca niste stanci venite din padure, cine stie de unde exact? Ma gandesc amuzat ca ziua devine din ce in ce mai interesanta, era déjà 7 seara si nici urma de Arieseni. Incep iar glumele…”vezi bai Marius, d-aia nu e bine sa te opresti sa stai sub copaci! Te mai si ploua si cad si pietre peste tine!”.

     Continuam drumul. Evident, ploua. Incep sa apar case pe dealuri, in stanga. Civilizatie, mai avem putin! Cam asta se citea pe chipurile tuturor. Eu, ceva mai familiarizat de pe net cu Apusenii stiam ca aici catunele se pot intinde pe multi km pe dealuri/munti. Vine o dacie papuc din directia opusa.O opresc si il intreb pe sofer cat mai avem pana in Arieseni. Toti buluc langa mine sa auda ce spune. Soferul , cu o mimica ce exprima compansiune: “Ohoooo, vreo 8 km!”. “Caaaaat?” Se aude din spatele meu. Marius: “Cat ne luati sa ne duceti pana acolo? Va dau cat vreti!!” Soferul: “Noo, nu-i vorba de bani, da trebuie sa ma duc sus la casa aia de pe deal acum!”. Ne salute si pleaca mai departe. Noi continuam. Incepe sa se lase seara usor usor. Si temperatua sa scada usor. Aveam déjà 3 ore de cand mergeam si mai aveam 8 kilometri. Nu intelegeam cum, am avut un ritm bun, peste medie, pe indicator scria 2 ore, cum e posibil?! Pe mine nu ma deranja, eram obisnuit cu traseele lungi, mai ales ca acesta nu a ridicat dificultati.Plus de asta eram ud doar la picioare. Insa daca pana atunci ne mai amuzam pe seama lui Marius si a Alexandrei ca nu au vrut sa asculte si sa isi cumpere pelerine acum era altceva, incepea sa fie putin racoare si ei erau uzi si mai aveam de mers. Si evident ca schimburi nu isi luasera.Am mers tacuti o vreme.

     La un moment dat, pe marginea drumului, ceva mai in fata, sub niste brazi vedem o caruta si un mot (a se citi motz). Ajungem la el. “Buna seara, mergeti in Arieseni?”. “Buna seara, da.” “Ne puteti lua si pe noi pana acolo va rugam? Ne spuneti cat ne costa si nu e problema”. “Da, va iau, dar trebuie sa asteptam putin ca trebuie sa coboare nevasta-mea de sus de la faneata.” “Sigur, asteptam, multumim frumos”. Incerc sa il intreb cate ceva dar motul raspunde cam telegrafic, nu pare sa aiba chef de vorba si o las balta. Alexandrei si Marius incepe sa li se faca din ce in ce mai frig, stand pe loc. “Nu va suparati, noi o luam inainte pe jos pentru ca lor a inceput sa li se faca frig pt ca sunt uzi, ne luati din drum!”. “Mda…”. Iesim de sub brazi si mergem usor, cu urechile ciulite dupa zgomot de cai/caruta.   

     Dupa vreo 15 minute se aude zgomot de copite, ne oprim si ne intoarcem cu fata intr-acolo. Caruta se apropia, inima crestea, gandul la o ciorba calda aparea. Noi stateam cuminti pe marginea drumului, caruta ajunge aproape de noi dar nu incetineste. Stiti imaginea clasica cu cel care asteapta trenul in gara, se uita cum se apropie si trece pe langa el cu viteza mare? Eh, asa si noi ne-am uitat cum caruta trece pe langa noi cu motul avand o privire impasibila fixata inainte, lasandu-ne intr-un “nor de praf”. Dupa cateva secunde de uluiala dam intr-un ras spontan, cu gura pana la urechi. Mai putin Marius, care avea o privire deznadajduita, urmata apoi de un torent de “aprecieri” la adresa motului.      Urmatorul kilometru l-am petrecut gandidu-ma ce anume l-o fi facut pe localnic sa se comporte astfel, aveam referinte foarte bune despre moti. Poate s-a simtit jignit ca nu am asteptat cu el, desi motivul nostru era intemeiat sa o luam inainte. Am ajuns la concluzia ca orice padure are uscaturile ei si ca am mai adaugat o “piatra” la aceasta zi cum nu am mai avut de foarte mult timp. Ajungem la o zona de case.Aici gasim pe cineva si il intrebam cam cat mai avem pana in Bubesti, catunul dintre Arieseni si Vartop unde aveam noi pensiunea. Ne spune ca mai sunt 5 km pana in Arieseni si inca 4 pana in Bubesti dar ca daca taiem dealul spre dreapta iesim fix in Bubesti si nu avem decat 45 de minute. Marius si Alexandra nu vroiau sa mai auda de urcat, erau extenuati fizic si psihic. Dupa indelungi parlamentari ii convingem ca e cea mai buna solutie.

    Incepe sa urcam pe pasuni. Dupa ce iesim din zona de case incepe iar sa ploua. Ah da, uitasem sa mentionez ca se oprise cam de jumatate de ora. Plouase in ziua aia in toate modurile posibile doar unul nu. Cu grindina. Asa ca da-i cu grindina acum, la inceput mica apoi din ce in ce mai mare. Incepe sa alergam cu ochii dupa un adapost. Vedem o cabanuta ce parea de vacanta, cu prispa. 

      Sarim gardul si intram pe prispa exact cand incepe sa ploua cu bucati cam cat un ou de porumbel. Marius se prabuseste pe podea, restul, admiram ploaia.Intr-un final se opreste si ii dau lui Marius o bluza ce o aveam de rezerva, sa se schimbe. Plecam la drum, printre pasuni si tufisuri de zmeura. Moralul printre prietenii mei era foarte scazut, eu sunt ceva mai obisnuit cu neprevazutul si trasee lungi si foarte lungi. 

     Plus ca ma fascina peisajul, case imprastiate pe dealuri, drumeaguri printre pasuni…pentru asta venisem, asta era Apunseni-ul adevarat! Ne-am intalnit cu 2 batrani cu care am stat putin la vorba, ceilalti au dat “buna seara” si au luat-o inainte. Imi place la nebunie sa stau de vorba cu oamenii locurilor prin care merg, sa aud diverse istorisiri, sa imi povesteasca de bune si rele. De fiecare data sunt extreme de deschisi, de vorbareti. La fel si acum, dupa 15 minute abia am reusit sa ma despart de ei, vroiau sa auda cat mai multe de la capitala. Oamenii astia dau farmec locurilor, ma gandesc cu strangere de inima ca sunt din ce in ce mai putini, si ca nu ramane nimeni in locul lor. 

      Dar sa revenim la oile noastre      Se vede ca ne apropiem , casele sunt din ce in ce mai dese si in jumatate de ora vedem si soseaua si pensiunea Cota 1000. Ritmul se mareste, avem semnal, le sunam pe Iza si Diana sa ne comande ciorba calda si ceai fierbinte. Fetele rasufle usurate, nu stiau nimic de noi si era 9 seara. Nu avusesem semnal toata ziua.Ajungem la pensiune, ne descaltam afara pt ca bocancii erau plini de noroi, ii spalam si urcam desculti in camere. Urmeaza un dus fierbinte si o ciorba calda din care nu am inteles nimic asa ca am mai comandat una. Cu amabilitatea dl-ului Balanescu am intins hainele la uscat in camera centralei termice, la fel si incaltamintea. Apoi, cu stomacurile linistite si cu haine curate si uscate am plecat cu o alta masina sa le recuperam pe celelalte din Vartop.    

      O tura banala din punct de vedere tehnic, un traseu ce poate fi parcurs de aproape oricine cu ceva conditie fizica si ceva tarie psihica. Insa toate evenimentele desfasurate pe parcursul ei a transformat-o intr-o amintire bine conturata, ce imi da si azi o sentiment deosebit. Pentru ca a fost altceva.

     P.S. In acea seara Marius mi-a jurat ca nu mai merge niciodata pe munte cu mine. Dupa 3 zile urca pe Ceahlau.

Duminică, 27 noiembrie 2011 - 01:07 
Afisari: 3,195 


johnnutz