Prima oara in Piatra Craiului, cu peripetii si o surpriza nefericita (Muntii Piatra Craiului)

Traseu: Zarnesti - cab. Gura Raului - fantana lui Botorog - P. Zanoaga - cab. Curmatura (BG) - Padinile Frumoase - Vf. Ascutit (TA) - Vf. Turnu - saua Crapaturii (PR) - cab. Curmatura - Zarnesti

Echipa de soc: subsemnatul, Roxana si Vlad

Piatra Craiului a ramas pentru mult timp o necunoscuta totala pentru mine. Tin minte ca am fost cateva zile cand eram mic pe undeva pe la Plaiu Foii si vroiam sa urc.. (pe vremea aia nici nu stiam unde urc, pe unde cobor, samd.).

Mult timp am considerat Piatra Craiului niste munti prea dificili pentru nivelul meu, preferand sa-mi fac "mana" in Bucegi, cu trasee incepute initial de la Babele dar ulterior si de jos.

Dupa ceva trasee nemarcate prin Bucegi si ceva conditie fizica mai buna am considerat ca a venit in sfarsit timpul pentru a gusta un pic din fascinatia stransa treptat pentru acestia.

Am plecat la drum intr-o dimineata un pic friguroasa, cu nori nu prea frumosi care ne dadeau tarcoale in orice directie mergeam. Noroc cu masina lui Vlad, altfel am si depins de trenurile regionale de la Brasov la Zarnesti sau de diverse microbuze.

Planul initial cuprindea o tura de 2 zile, cu urcare de la Plaiu Foii spre Piscul Baciului ( pe "La Lanturi" - o alta zona pentru care am capatat o oarecare fascinatie) si innoptare la Curmatura, urmand ca a doua zi sa parcurgem creasta nordica, intre Turnu si Vf. La Om ( am evitat repetitia, e vorba de acelasi Pisc al Baciului) cu coborire spre Zarnesti.

Din pacate, n-am avut decat o singura zi la dispozitie si am preferat sa facem traseul de creasta in varianta minimala, intre Vf. Ascutit si Vf. Turnu, in acest sens. Urcarea am stabilit-o prin Padinile Frumoase, un traseu despre care citisem ca e destul de lejer iar coborirea pe PR, de la Vf. Turnu spre Curmatura, prin saua Crapaturii.

Ce e drept, despre bucata de la Turnu spre saua Crapaturii nu ma documentasem insa am presupus ca, fiind traseu marcat, ar trebui sa fie floare la ureche. Daca asa a fost.. cititi in continuare..

Pornim asadar spre Zarnesti, mai mult adormiti. Vlad conduce cu viteza prin serpentinele drumului spre Rasnov si raul meu de masina incepe sa se simta, desi sunt in fata si incerc sa fiu foarte atent la drum si la reactiile soferului.

Ajungem in Zarnesti in jur de ora 8 fara un sfert si ne invartim un pic pana ajungem in centrul orasului. Cum nu avem apa pentru drum, ne oprim la un chiosc unde trebuie sa asteptam ora sa deschida.

Odata aprovizionati, plecam la drum, spre Fantana lui Botorog. Roxana e un pic dezamagita ca nu facem "Lanturile", insa nu cred ca e timpul de ele si nici psihiologic in stare sa le fac nu prea ma simt. Am si niste crampe care imi dau de furca si sper totusi sa ma lase in pace.

La Fantana lui Botorog lasam masina iar Vlad se simte in totala siguranta atunci cand vede un paznic pasind agale spre locul de .. paza. Nu pazeste el masinile, dar fiind pe-aproape nu se-atinge nimeni de ele. Teoretic.

Ne echipam rapid si pornim numaidecat pe poteca marcata cu banda galbena care urca in P. Zanoaga. Din ce am inteles, este cel mai rapid traseu de acces catre cab. Curmatura, exact ceea ce avem noi nevoie, fiind certati cu timpul.. si cu febra musculara.

Urcusul prin padure este destul de anost si anevoios, facand destule popasuri pentru a ne mai trage sufletele.. e o urcare abrupta.. o veritabila "panta prostului" care surprinzator simt ca imi face bine musculaturii picioarelor.. pana la urma febra musculara trece cu miscare.. nu?

Atat eu cat si Vlad apelam la muzica pentru a ne mai motiva sa inaintam iar Roxana resimte un pic mai tare oboseala. E totusi prima care taie serpentinele, scurtand considerabil drumul pe alocuri.

Mie, unul, nu prea-mi place sa "tai" poteca, mai ales cand e traseu nou si vreau sa-l invat. Dar ce sa fac.. mergem in ritmul impus de ceilalti participanti la trafic.. tura am vrut sa zic.

Nici nu ne dam seama cum trece o ora si un pic si deodata iesim in Poiana Zanoaga, intr-o zona intinsa acoperita de iarba marunta si excremente de oi (la un moment dat am remarcat ca deja nu mai mergeam nici macar pe pamant!).

Poiana e presarata de multipli bolovani si tare mi-ar place sa stiu cum de au ajuns pe-aici.

Imi este dat sa observ si ceva mai putin placut ochiului: un copac pe care organul masculin este la .. putere.. sa zic asa. Ce cretin ar scrie "p..a" cu grafitti pe un copac aflat intr-o poiana asa frumoasa? Nu numai pe copac, dar si pe cateva stanci din jur. Ala merita prins si pus la munca in folosul comunitatii montane: carat cu spatele tot gunoiul de la Podragu. Fara magari, ca este el un magar si mai mare.

In departare muntii Piatra Craiului sunt invaluiti de nori si rar o pata de soare ii mai lumineaza. Vremea e numai buna mai ales acum, intr-un spatiu deschis unde, pe soarele puternic, ne-am fi toropit de caldura. Mi se face chiar un pic frig si imediat scot polarul in care ma incalzesc cat ai zice p... tot nu pot sa-mi scot din minte imaginea copacului vandalizat..

In aceasta zona ne intalnim cu multi turisti pe care ii ajungem din urma si ne dam seama ca am fost harnici. Nu e timp de pierdut totusi, fiecare turist din claea noastra fiind o potentiala gura de hranit la cabana Curmatura si ii privim pe toti ca pe niste veritabili inamici. Glumesc. Doar eu fac asta.

Din P. Zanoaga traseul mergem cam drept si ajungem la cabana Curmatura in mai putin de 50 minute. Per total, timpul pe care l-am scos pana aici e chiar foarte bun si decidem ca meritam o masa pe cinste. Nu de alta, dar niciunul din noi n-a mancat de dimineata si omletele de la cabana miros asa de bine..

Cabana m-a impresioanat intr-un mod cat se poate de pozitiv. Spre deosebire de altele in care am fost, Curmatura mi s-a parut extrem de curata, cu o sala de mese larga si primitoare, ornata intr-un mod foarte interesant.

Pe pereti sunt afisate cizme vechi de munte, coltari, pioleti, schiuri, corzi.. purtate cine stie cand si pe ce drumuri de munte..

La geam, o pisica grasa isi intra probabil in rol, incercand sa atraga simpatia turistilor pentru a primi o bucata de omleta buna.

Dupa un mic dejun la care am mancat o omleta dar si o farfurie de ciorba, ne pregatim sa o luam din loc, mai ales ca nu aveam timp de zabovit. Afara vremea se face din ce in ce mai frumoasa, soarele salutandu-ne cum stie el mai bine.

Roxana isi gaseste imediat un prieten, un Saint Bernand extrem de frumos pe care il alinta cum stie ea mai bine. Cineva de la o masa de afara ii recomanda "sa nu", insa Roxana stie foarte bine ce face si in scurt timp "dihania" se transforma intr-un catelus amuzant, ce se invarte de pe o parte pe alta.

Pentru inceput poteca este marcata cu un adevarat buchet de marcaje insa traseul nostru se desprinde, cumva firesc, in urcare spre dreapta la un moment dat. 

Incepem urcarea printr-un bolovanis foarte fain si ma intreb daca si restul traseului va fi asa de interesant.

Traseul pare sa mearga tot inainte, peste muchia din fata si deja m vad cocotat pe cine stie ce stanci. Totutsi e Piatra Craiului.. si inainte nu e chiar asa abrupt.. trebuie sa fie prin alta parte poteca..

Poteca face apoi la stanga, in urcurs pieptis printr-o padure deasa, printre bolovani si copaci cazuti.

In timp ce urc ma gandesc la faptul ca nu mai urca nimeni cu noi pe-aici. Asta poate sa insemne doua lucruri: ori este un traseu dificil de urcare, ori este un traseu folosit la coborire si ora matinala inca nu este suficient de potrivita pentru intalnirea drumetilor din sens opus.

Imi place totusi sa merg prin padure fara prea multa populatie in jur. Pana la urma, de asta si fug de civilizatie, nu?

Dupa ce iesim din zona de padure, urmeaza un drum aproape orizontal care traverseaza un fel de vai, pline de pietris, nu foarte abrupte. Ma intreb de ce nu folosim si noi o astfel de vale pentru urcare. Sau daca or fi practicate de cunoscatori ai locului..

In zare, Bucegii inca sunt sub nori si ma intreb daca ploua pe undeva pe-acolo.

Dupa ce traversam in jur de 3-4 astfel de vai,  cotim dreapta, urcand o panta inierbata care mie imi place tare. Undeva, avem si un indicator care ne asigura ca suntem pe drumul cel bun si ne ofera informatii legate de timp.

Intotdeauna mi-au placut zonele acestea, de "calm" de dinaintea "furtunii". Iarba inalta, poienita, iar in fata intemperii de stanca..

Observam cum poteca incepe sa devina mai stramta si deodata iesim intr-o zona plina de stanci, abrupta, care deja necesita un pic de catarare. Usoara, din fericire pentru mine si nefericire pentru Roxana, care probabil isi dorea ceva mai abrupt.

Terenul in aceasta zona este destul de friabil insa cu grija nu avem parte de niciun eveniment. Sunt stanci suficiente, smocuri de iarba care ne mai ajuta din cand in cand.

Si tot urcam! Aici cred ca am obosit destul de mult cu totii, facand mai multe popasuri scurte.

Initital am parcurs aceasta zona pe partea dreapta intrucat avea mai multe stanci fixe si smocuri de iarba de care ma puteam folosi insa ulterior am observat marcajul pe partea stanga si a trebuit sa traversez pana acolo printre pietre, cu atentie.

Intalnim si singura zona asiguraa de pe parcursul acestui traseu de urcare: un horn destul de inclinat, plin de grohotis care sta sa o ia la vale in orice clipa.

Prins de magia momentului, o iau inainte si imi propun sa nu ating lantul decat in caz de urgenta. Hornul e destul de usor de urcat, peretii laterali fiind destul de apropiati pentru a ma tine cu ambele maini. Merg cu grija pana sus si ii astept pe camarazii mei de arme.. de munte, sa zic asa.

Nici nu pornesc baietii (si fetele) bine ca doar ce aud un zgomot puternic, de bolovani cazuti la vale. Ntz Ntz Ntz, copiii astia nu sunt deloc cuminti.

Hornul, vazut de sus..

O fata inierbata ne conduce rapid intr-o zona de belvedere, care ne permite sa admiram imprejurimile si sa ne mai tragem un pic sufletul. Zabovim un pic cam mult pe-aici si la un moment dat devin insistent, spunandu-le ca timpul nu e de partea noastra si inca n-am ajuns in creasta. Este aproape ora 1 PM..

Reluam urcursul, din ce in ce mai abrupt, unde resimtitm din plin oboseala acumulata. In fata nu se mai profileaza nimic, deci e clar ca aproape am ajuns in creasta. Hai.. inca putin..

Dupa vreo jumatate de ora de urcat, ajungem intr-un final la indicatorul care ne informeaza atat de frumos ca mai avem.. 100.. metri! pana la refugiul Ascutit! Suntem in creasta, in sfarsit! Avem 5 ore de cand suntem plecati de la fantana lui Botorog si o ora si 45 de minute de la cab. Curmatura (la cabana am pierdut un pic cam mult timp, relaxandu-ne peste masura - m-am simtit totusi excelent!).

In stanga noastra se intinde a doua jumatate a crestei nordice, de la vf. Ascutit la Vf. "La Om" si ma intreb pe unde o fi "La Om" si daca se vede de aici.. Rau e cand esti la inceput de drum.. dupa ani de zile de mers in Bucegi am mai invatat zonele.. dar aici e totul nou si oricum e prea din scurt sa inteleg cu adevarat cu ce se "mananca" masivul asta..

In creasta, cateva grupuri care iau masa de pranz. Doi tineri, cu un cort, campati langa refugiu. Am ramas placut surprins de aceasta atitudine, mai ales ca citisem ca multi se duc sa doarma "planificat" la refugiile din Piatra Craiului, nu de putine ori ajungandu-se la situatii conflictuale.

Intrucat nu suntem decat oaspeti temporari, ne permitem sa ne izolam un pic de vantul care sufla cu destula putere in creasta si sa ne odihnim in stil mare inauntrul refugiului. E primul refugiu in care calc..

Inauntru, o patura pe care am impartit-o frateste si pe care am stat numai bine. Pe jos, mizerie, ceea ce nu prea mi-a placut. Sticle de apa, unele pe jumatate pline, cutii de conserve, numele prostilor pe peretii tuturor refugiilor ( nu e expresia mea:P ) - aici as propune sa se aduca caiete si pixuri pentru acei "Angel", "Adi Da Boss" si "Mimi 97'" care vor neaparat sa-i cunoasca lumea (cum?!) pentru faptele de vitejie de care au dat dovada (care?!).

Lasand gluma, sunt de acord cu un caiet de impresii in care sa se scrie totusi mai mult de "E marfa!!" sau "Mishu + Varfu Ascutit = Love". Cred ca ar fi o lectura interesanta petru orice drumet, aflat la o scurta pauza de masa la refugiu.

In refugiu se facuse foarte cald si ne simteam cu totii minunat.. pana am deschis din nou usa si ne-am dat seama ca afara se facuse destul de frig iar vantul batea si mai tare. M-am incotosmanit cu tot ce aveam si mi-am scos pana si caciula de boschetar.

Parasim refugiul si pornim, in coborire, spre varful Turnu, urmatorul punct "terminus" al turei noastre. Aveam practic de parcurs creasta spre nord si apoi coborit spre cab. Curmatura, unde planificasem urmatoarea masa.

Primul contact pe care l-am avut cu creasta a fost unul destul de placut. Poteca larga, nicio zona expusa.. peisajul superb.. intr-un fel eram un pic dezamagit ca doar asta era creasta..

Traseul de creasta intalneste varfurile Padina Popii si Padinei Inchise si cred ca le-am facut pe amandoua desi nu am vazut niciun indicator sau marcaj special. Unul din ele stiu ca avea si o varianta ocolitoare prin dreapta insa am preferat sa urc mai abrupt, pe stanci, pentru a putea ajunge pana sus.

Ajungem in sfarsit si la o portiune mai expusa, prevazuta cu cablu de asigurare. Din cand in cand mai apar portiuni de catarare (desi suntem in coborire) si ne mai scot un pic din rutina.

Avem parte si de ceva catarari verticale, foarte usoare ce-i drept din pricina prizelor multiple.

Inaintand spre Varful Turnu, observam cum incet incet isi fac aparitia jnepenii, semn ca zonele sunt mai joase si mai putin expuse.

Tot acum urmeaza si un punct destul de important al turei noastre. Ajungem la un indicator care ne arata, spre stanga, drumul spre ref. Diana si spre dreapta coborirea spre cab. Curmatura, pe traseul marcat cu banda albastru.

Imi arunc ochii spre zona in care indica sageata de pe stalp insa nu vad absolut nicio poteca! Ce naiba? Ma gandesc ca o fi pus gresit. Vlad se uita pe harta, vede ca e traseu care coboara spre Curmatura.. dar unde-i traseul?

Decidem sa continuam creasta spre Vf. Turnu si cumva ma bucur ca macar facem creasta "integral" (desi, daca poteca ar fi fost cat de cat vizibila in acel punct, am fi luat coborirea pe Karol Lehmann).

Coborirea spre Vf. Turnu ne mai aduce ceva portiuni de catarare foarte simpatice si epntru moment ma bucur ca totusi n-am coborit din creasta.

Coborim si intr-o zona impadurita pentru scurt timp insa iesim in cele din urma la capatul nordic al masivului, unde ne asteapta indicatorul care ne informa de coborirea in Saua Crapaturii pe PR si o cruce.

Pe cruce, o sapca dadea locului un aer de tristete profunda. M-am apropiat sa citesc data mortii si am remarcat faptul ca murise iarna, aproape de revelion. Roxana imi atrage atentia sa citesc si cauza.. traznet! Nu prea auzisem de traznete iarna.. iata ca totusi sunt reale..

In dreapta noastra se profileaza Piatra Mica pe care Roxana inca de dimineata vroia sa o parcurga (desi ii spusesem ca timpul e scurt si nu avem timp sa facem si asta in coborire).

Urmeaza partea "interesanta" a jurnalului. dupa cum ar spune Roxana. La fel ca in tura pe V. Morarului, ce-a fost mai dificil s-a pastrat la final..

Asadar, incepem coborirea pe traseul marcat in continuare cu PR. La inceput nimic de speriat, coborire usoara, chiar daca un pic abrupta pe alocuri. Totusi, cabana curmatura era undeva destul de jos si nu-mi imaginam cum urma sa coborim noi atata diferenta de nivel in stilul in care traseul cobora pe atunci.

Intalnim si un indicator. Spre Saua Crapaturii, 1 ora. Super. Mai e putin. Aici am facut gresala sa las garda jos si sa incep sa ma gandesc la masa de la Curmatura. Asteptam un drum prin padure obisnuit.. ce a urmat insa..

Totul a inceput cand am auzit-o pe Roxana in fata: "E foarte abrupt pe aici, mai bine mergi prin padure" ( Roxana stiind foarte bine ca nu agreez zonele expuse si abrupte, cu atat mai mult in coborire).

Pe moment am zis ca-i o gluma.. totusi e traseu marcat, n-ar trebui sa fie cine stie ce.. doar e facut pentru toti turistii, nu? Dupa regula: "si bunica sa poata urca pe aici, ajutata de lant".

De jos auzeam voci multe si ma gandeam ca poate e doar una din portiunile mai difciile unde de obicei se odihnesc grupurile inainte sa le abordeze.

Prima coborire..

Deodata ceva incepe sa sune foarte rau, Roxana apropiindu-se de mine si spunandu-mi ca s-a intamplat un accident.

Incet incet, toate detaliile intamplarii au iesit la iveala. Un grup de tursti din Marea Britanie care faceau parte dintr-un "hiking club", sosisera in Piatra Craiului pentru mai multe zile. Fusesera indrumati la cabana (sau asa am inteles eu) cam pe acelasi traseu pe care urcasem noi (nu stiu daca au urcat prin Padinile Frumoase sau pe banda albastru - Karol Lehmann), cu coborire pe punct rosu.

Fiind in prima zi, grupul ar fi trebuit sa ia un traseu mai usor, de "warmup", asa cum povestea una dintre membrele grupului cu care am discutat. Nu stiu insa cine i-a ghidat pe acolo..

Pe portiunea de dinainte de prima coborire abrupta, o femeie de cam 40-50 ani (Ruth, am inteles ca o chema), a pus batul de trekking pe o portiune de pamant de langa poteca si probabil ca s-a si sprijinit puternic in el. Bucata de pamant a cedat si a luat-o la vale, pe panta abrupta din padure. In cadere, se pare ca patise ceva la mana.

Nu isi dadea nimeni seama daca avea mana rupta sau daca era o entorsa.

Ce m-a socat insa a fost faptul ca ei nu stiau la ce numar sa sune. Nu vreau sa ma gandesc ce s-ar fi intamplat daca nu am fi trecut noi pe acolo. Mi se pare total neglijent sa pleci intr-o zona dificila si sa nu stii nici macar la ce numar sa suni pentru a anunta un eventual accident. Nici macar nu trebuiau sa retina numarul de mobil de la Salvamont Zarnesit, ci doar apelul unic de urgenta "112"!

Vlad a fost cel care a vorbit cu vreo 3 intermediari pana sa ajunga la Salvamont Zarnesti, care a facut si o observatie un pic amuzanta: "probabil englezii astia se asteapta sa o luam cu elicopterul!".

Conform indicatiilor primite de Salvamont, le-am comunicat celor de acolo sa coboare, urmand ca impreuna cu victima sa ramana doua persoane mai solide, care sa poata da o mana de ajutor la coborire, urmand ca echipa de salvare sa soseasca intr-o ora si jumatate maxim.

Grupul de englezi incepuse coborirea insa mi-am dat seama ca nu urmeaza o coborire "normala" intrucat aproape toti coborau in fund cu viteza unui melc paraplegic. Aici cred ca am intrat un pic in panica, vazand zonele foarte abrupte si destul de expuse pe alocuri.

L-am rugat pe Vlad sa "tina aproape", in caz ca fac vreo boacana pe acolo. Roxana a mers in fata sa le spuna englezilor sa incerce o regrupare intr-o zona mai sigura astfel incat sa putem sa-i depasim.

Portiunea de aici iarasi e dificila, cel putin la coborit. Ajutat de Vlad, am sarit ultima portiune si am ajuns in siguranta in mica regrupare de la capat. Traseul, desi pare ca pleaca in dreapta, pleaca de fapt in stanga sus, in urcare.

Roxana le da o mana de ajutor pe portiunea aceasta mai dificila insa pana la urma cei de acolo ne asigura ca totul e ok si ca pot cobori singuri. Roxana nu e foarta convinsa si incepe sa aiba remuscari ca nu am stat cu ei mai mult.

Inainte traseul devine din ce in ce mai abrupt si imi dau seama ca nu am luat chiar cea mai buna decizie coborind pe aici, asta fiind mai mult traseu de urcare nu de coborire. De asemenea, m-as fi asteptat sa fie mai multe cabluri, fiind destule zone unde se impunea acest lucru. Am intalnit si pitoane fara cablu sau cu cablu rupt, semn ca portiuni de pe acest traseu ar putea fi refacute.

O privire inapoi ma face sa ma ingrozesc un pic la bucata pe care o coborisem. Aici, stilul a fost in mare parte "fundeni", neavand curaj sa incep sa descatar cu fata la perete.

Incet incet, panta se mai domoleste si ajungem si la o portiune destul de expusa asigurata de un cablu. Nici nu ma uit in dreapta si traversez repejor. Imi este frica si totusi nu incetez sa fac poze desi uneori raman si intr-un echlibru precar.

Spre final, urmeaza o coborire foarte abrupta insa asigurata cu lanturi, primul pe stanga iar urmatorul pe dreapta.

La un moment dat Vlad imi preseaza mana cu lantul insa eu, atent la coborire, nici nu bag de seama pana cand imi dau seama ca mana imi ramane undeva in spate, moment in care simt si durerea.

Coborim si o ultima portiune care la urcare probabil e foarte dificila si sunt oficial "scapat".

Desi, coborind, am prins o oarecare siguranta, in portiunea superioara mi-a fost destul de frica, Roxana observand amuzata acest lucru. Sunt adeptul rasului, dar la cabana seara, cu totii in siguranta, la o cana de vin si o chitara.

Mai ales ca totusi accidente se pot intampla, asa cum ne-a fost sa si vedem.

Urmam in continuare poteca marcata cu punct rosu si trecem peste niste busteni care o acopereau in intregime.

Pana la cabana am tot coborit insa am pierdut poteca la un moment dat, ajungand sa ne intalnim intamplator cu cea marcata cu banda albastra, Karol Lehmann.

La cabana am povestit intamplarea cu grupul de englezi si de faptul ca anuntasem salvamontul, insa nimeni de pe acolo nu vazuse membri ai echipei salvamont. Parerile despre turisti erau impartite, de la "vai doamne" la "asa le trebuie".

Dupa o masa mai mult decat meritata, am pornit inapoi pe acelasi traseu, prin P. Zanoaga iar spre final s-a intunecat de-a binelea, ajungand pe intuneric bezna la masina lasata la Fantana lui Botorog.

Tarziu, cand am adormit ( am ajuns in capitala in jurul orei 1 dimineata - multumesc Vlad pentru cazare), tot visam cum pun piciorul gresit si cad intr-una din rapele de la Crapatura, sarind speriat de cateva ori.

Punand totul cal la cap.. a fost o tura care mi-a placut mult si din care am si avut de invatat cate ceva. Am gustat pentru prima oara din Piatra Craiului, atat dulce cat si amar si am realizat, de data aceasta pe propria piele, ca unele marcate pot fi mai dificile decat multe nemarcate.

Am invatat sa citesc bine indicatiile legate de sensul de parcurgere indicat al traseelor. Daca as fi facut-o, probabil as fi ales traseul cu urcare pe la Crapatura (in urcare probabil ar fi fost mai usor) si coborire prin Padinile Frumoase.

Despre turista engleza n-am mai auzit nimic. Nici la TV, nici pe internet. Am vrut sa dau un telefon la Salvamont insa banuiesc ca nici ei n-ar fi stiut ce patise, mai ales ca treaba lor era sa o dea jos de pe munte si apoi sa o trimita la un spital.

In incheiere,

Aviz "amatorilor": portiunea dintre Vf. Turnu si Saua Crapaturii este una destul de dificila, cu pasaje de catarare si portiuni expuse. Nu e chiar 1B asa cum am vazut ca era descrisa de cineva aici pe site, dar e mult mai dificila decat portiunea superioara de pe V. Jepilor din Bucegi, prin comparatie. Daca o parcurgeti, recomand urcarea ei, nicidecum coborirea.

PS. Intebare pentru cei care cunosc mai bine zona: pe unde era poteca din creasta care cobora pe banda albastra (Karol Lehmann)? De ce n-am observat 3 oameni nicio urma de poteca in zona aia?

Joi, 13 septembrie 2012 - 14:48 
Afisari: 5,710 


xoreax